Bătături 4: Cum arată un tâmplar?

- de vorbă cu Ciprian Manda, tâmplar -

Ca un copil de oraş ce mă aflu, înainte de întrevederea cu Ciprian Manda, văzusem tâmplari numai în desenele animate. Cumva, mă aşteptam ca pe străduţa din centrul vechi unde ne dădusem întâlnire să regăsesc un fel de Geppetto între două vârste, înalt, slab, uşor cocoşat, cu părul şi mustaţa zburlite, cu mâini pline de bătături, eventual şi cu şorţul de lucru, cu rindeaua şi cu Pinocchio la purtător.

Nimic din toate acestea însă. Ne-am recunoscut reciproc - dumnealui pe noi şi noi pe dumnealui - mai degrabă după privirile nedumerite decât după vreun semn care să indice meseria de tâmplar, respectiv de antropologi în devenire. Departe de figura-stereotip din mintea mea, influenţată de basme televizate sau de literatura despre bresle şi starostii lor, am întâlnit un tânăr într-o ţinută urbană în culori neutre, cu o traistă de-a curmezişul. Nu era înalt, ba chiar dimpotrivă. Barbă şi mustaţă avea, dar nu zburlite, ca ale lui Geppetto. Ochi rotunzi şi un zâmbet timid. Fără şorţ. Iar în loc de rindea, o tabletă cu fotografii ale obiectelor lucrate de-a lungul timpului. Un tâmplar în variantă modernă - intuiţia avea să mi se confirme din plin mai târziu. Iar dacă pe Pinocchio nu îl adusese, ceva din vocea unui păpuşar la datorie se găsea în glasul care a început să ne dăltuiască povestea...

Ciprian Manda este arhitect de profesie. Meseria de tâmplar nici nu a moştenit-o din familie, nici nu a ucenicit pe la vreun meşter. A învăţat-o... de pe internet, unde, după cum ne-a mărturisit, există foarte multă documentaţie disponibilă. Tot de pe internet şi-a comandat şi primele materiale şi unelte, acum 4-5 ani, când, la amenajarea unui nou apartament, şi-a dat seama că nu găsea pe nimeni care să îi facă nişte piese de mobilier exact cum şi le dorea. Aşa că s-a pus pe treabă de unul singur. A contat, fireşte, şi experienţa modelismului din copilărie, a şcolii cu profil artistic pe care a urmat-o şi a anilor de machetare din studenţie.

În timp ce povestea, aruncam câte o privire spre mâinile dumnealui - în căutare de bătături şi, ce mai calea-valea - ca să-i număr degetele. Se ştie doar că tâmplarii care şi le păstrează pe toate 10 sunt o raritate! Ciprian Manda face parte dintre ei ("deocamdată", după cum singur mărturiseşte...), pentru că are foarte multă grijă cu dălţile şi utilajele. Şi, în pofida unei conformaţii întrucâtva "colţuroase" a mâinilor, nu poartă urme prea adânci ale meşteşugului. Ne-a explicat de ce: lucrează alternativ tâmplărie şi proiectare, aşa că pe durata interludiilor mai tehnice în care "desenează" clădiri, semnele meşteşugului dureros, dar creativ şi chiar "visceral" au timp să se vindece. De fapt, Ciprian Manda nu concepe tâmplăria altfel decât ca pe o activitate complementară profesiei de arhitect. Cele două se balansează, după cum singur mărturiseşte, chiar dacă asta înseamnă de multe ori nopţi nedormite. A avut chiar două proiectări pentru care a primit şi comenzi de mobilă. Iar dacă ar avea foarte mulţi clienţi pentru mobilier, nu s-ar lăsa de arhitectură, ci şi-ar lua mai mulţi oameni să îl ajute în atelierul de tâmplărie. Deocamdată însă, acest lucru nu este fezabil din pricina lipsei de spaţiu: în atelierul de lângă Alexandria şi în mica zonă de finisaje din Bucureşti nu există condiţii de lucru pentru mai mulţi oameni. Pe viitor, însă, când va reuşi să se extindă, tâmplarul-arhitect şi-ar dori să aibă cât mai mulţi ucenici.

Nici acum nu este însă prea secretos cu meseria, ba chiar dimpotrivă. Dacă iniţiativa lui este deocamdată unică în ţară, după cum ne-a povestit, Ciprian Manda face mult pentru ca lucrurile să nu rămână aşa pe viitor. De pildă, a participat, timp de două săptămâni, la o şcoală de vară din Buneşti, Argeş, unde a lucrat cu grupe de dulgherie-tâmplărie. Beneficiarii sunt studenţi la arhitectură, care vin în tabără câte nouă zile şi manufacturează diverse obiecte sau construiesc case. Proiectul durează de ceva ani, timp în care iniţiativa s-a închegat. Cu tinerii de la Buneşti, Ciprian Manda a lucrat diverse obiecte, printre care şi o... cabină de duş, în totalitate din lemn. Procedeele au fost integral manuale, la fel ca instrumentele folosite: dălţi, rindele... Fără cuie, ci cu îmbinări meşteşugite tot din lemn. Tâmplarul povesteşte că tinerii îşi asumă posibilele accidente la care se expun prin natura meseriei: unul dintre băieţi chiar s-a tăiat destul de grav la mână şi a avut nevoie de o deplasare la spital. Însă nu s-a speriat de atâta lucru şi nu l-a părăsit dragul de meserie. Ca pe niciun altul, de altfel. Ceea ce nu e de mirare - întrebat care sunt calităţile de care are nevoie un tânăr pentru a deveni tâmplar, Ciprian Manda ne-a răspuns prompt: răbdare, interes, perseverenţă. "E o chestie de bibileală, nu de spart lemne!" Cât despre trăsături fizice... "Nu trebuie să fii culturist ca să dai cu dalta!"

Pentru cine lucrează tâmplarul Ciprian Manda? În primul rând, pentru el însuşi. Fiindcă o face din pasiune. Răspunsurile la întrebările noastre sunt adesea punctate de remarci ca "E bine...", sau "Mie-mi place...", deşi nu o dată a recunoscut inconvenientele ocupaţiei - riscuri fizice, lipsa profitului, zgomotul, stresul, oboseala. Însă meseria este pentru el o supapă creativă, care echilibrează profilul uneori prea tehnic şi exact al proiectărilor. Am vorbit despre relaţia dintre meşter şi obiect, despre ataşament şi "însufleţire", iar tâmplarul a mărturisit că legătura cu obiectul creat de propriile mâini poartă în sine "ceva visceral", puternic afectiv: unele piese îi plac mai mult decât altele, de aceea sunt şi mai investite emoţional.

Pentru cine altcineva mai lucrează tâmplarul-arhitect? Ei bine, pour les connaisseurs. Cei care înţeleg ce cumpără şi care îşi permit să cumpere. Recunoaşte că se adresează unei nişe. În parte, pentru că în România publicul nu este încă educat în sensul valorizării obiectului unicat, spre deosebire de străinătate - iar meşterul pune mare accent pe această trăsătură. Totuşi, în ultima vreme constată că lumea a început să se plictisească de produsele de serie şi de materialele convenţionale, precum placajele, conturându-se din ce în ce mai mult un gust pentru obiectul fabricat în atelier. Chiar în absenţa unei promovări foarte intense, despre care spune că este "work in progress", Ciprian Manda are multe comenzi. Unii clienţi vin cu idei, iar pe baza prototipului din catalog, vine şi el cu propuneri. La final iese obiectul unicat, personalizat, care poartă o amprentă puternică a meşterului, dar şi a celui care l-a comandat. Unii prind gustul şi comandă în continuare obiecte, alţii îl recomandă prietenilor. Meşterul îşi defineşte ocupaţia ca pe o formă de "design pus în practică". În această nişă, unde consumatorii sunt mai degrabă cunoscători individuali decât mase nedefinite de oameni, cea mai eficientă promovare pare a fi tot cea "din om în om", iar cel mai convingător - contactul direct cu obiectul. În acest sens, Ciprian Manda participă cu piesele sale şi la târguri, cum a fost cel internaţional din Köln, unde s-a prezentat la pavilionul României. A remarcat că în străinătate există mult mai multă preţuire pentru meşteşug şi obiectul unicat faţă de România, unde în stabilirea preţului unui produs, de pildă, nu încap dimensiuni ca valorizarea designului, cât mai degrabă dimensiuni... "brute", precum materia primă şi munca propriu-zisă. După părerea tâmplarului, din pricina lipsei unei istorii a meşteşugului în ţara noastră, a unei "şcoli" de tâmplărie şi mai ales din cauza tipizării impuse de comunism. Ceea ce avem, totuşi, ne parvine pe filieră germană, mai ales din Transilvania, unde meşteşugul a avut o perioadă de înflorire. Însă asta a fost demult.

Ce materiale foloseşte? "Lemn frumos", după cum el însuşi se exprimă, rostind de parcă l-ar avea în mână şi i-ar pipăi nodurile, striaţiile, netezimea. Lemn de esenţă tare: stejar, frasin. Din această pricină, obiectele realizate sunt şi foarte grele, iar perspectiva unei bănci în devenire, de câteva zeci de kilograme, care îţi cade pe picior, nu este deloc îmbucurătoare. Cum nici ideea reconstrucţiei falangelor nu este... În fine, riscurile meseriei. Ciprian Manda ne-a dezvăluit că aceste tipuri de lemn pot da naştere unor texturi interesante, cum ar fi aspectul vălurit. Departe de a şmirghelui imperfecţiunile până la anulare, el valorifică din punct de vedere estetic aspecte precum crăpăturile, ceea ce conferă unicitate şi originalitate obiectelor. Fireşte, asta nu înseamnă un efort mai mic, pentru că şi crăpăturile, pe cât par de naturale, pe atât sunt de "muncite" în procesul de finisare. Cel mai mult munceşte la prototipuri, care în sine reprezintă o experimentare. Apoi, la versiunile ulterioare, îşi formează mâna. Nu lucrează decât pe comandă, pentru că lemnul este foarte costisitor, iar meşteşugul în sine cere mult timp. Obiectele care îi ies din mâini nu ar fi potrivite pentru a mobila în întregime o încăpere, după cum ne dezvăluie tâmplarul. Mai degrabă, reprezintă nişte rupturi de ritm tradiţionale în decoruri moderne. Iar "ruptura" potrivită în locul potrivit ţine de gust.

Ce echipamente de protecţie, ce unelte...? Primele sunt nelipsite mai ales pentru ochi, sau împotriva zgomotului. "Gălăgia" pe care o fac utilajele este principalul motiv pentru care atelierul din Alexandria se află în afara oraşului, altminteri, recunoaşte meşterul, bătăturile pe care atât le căutăm noi ar fi de găsit pe timpanele vecinilor. Mănuşile se folosesc mai rar. Se preferă contactul direct cu lemnul, chiar dacă adesea este vorba despre o "experienţă dureroasă": "Dacă uneltele sunt destul de ascuţite pentru a intra în lemn, intră foarte bine şi în carne!" De luat, şi le ia ori de pe internet (au început să se găsească chiar la noi în ţară), ori de prin târguri. Oricum, dălţile bune nu sunt cele de 10 lei, care se sfărâmă înaintea lemnului. "O unealtă ca lumea ţine o viaţă!" Ca şi meseria. Ca şi pasiunea.

Tâmplarul Ciprian Manda s-a lăsat în voia curiozităţii noastre de cercetătoare cu oarecare prudenţă. Deşi cooperant, la început era cumva laconic, punctual, dând de înţeles că nu e nimic spectaculos ori captivant în meseria lui, pentru ca apoi să dezvăluie din ce în ce mai mult. Dalta antropologului a pătruns, încetul cu încetul, cu perseverenţă şi răbdare, de la coaja aspră a răspunsurilor timide, monosilabice, la miezul dulce-lemnos al dezvăluirilor profunde. Avem şi noi meşteşugul nostru doar... Şi bătăturile noastre.


(Interviul a fost realizat în cadrul proiectului Bătături. Urme lăsate de meşteşuguri, proiect cultural finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.)