Jared Cade
Agatha Christie: Misterul celor 11 zile
Editura RAO, 2012
traducere din engleză: Lingua Connexion
Agatha Christie: Misterul celor 11 zile
Editura RAO, 2012
traducere din engleză: Lingua Connexion
Citiţi o cronică a acestei cărţi.
*****
Capitolul 2. Bărbatul venit de pe mare
Capitolul 2. Bărbatul venit de pe mare
Agatha avea doar douăzeci şi doi de ani când l-a cunoscut pe galantul şi îndrăzneţul Archibald Christie la un bal dat de lordul şi de doamna Clifford de Chudleigh la reşedinţa lor Ugbrooke House din Devon. La cei douăzeci şi trei de ani ai săi, acesta era înalt şi chipeş, cu părul blond numai bucle, bărbia despicată, nasul neobişnuit de întors în sus şi ochii de un albastru intens. Se născuse la 30 septembrie 1889 în Peshawar, în nordul Indiei.
Mama lui Archie, Ellen Ruth Christie, de origine irlandeză, trăia încă, dar tatăl său, englezul Achibald Christie Sr., fost judecător de secţie civilă în sistemul judiciar indian, murise cu câţiva ani în urmă, căzând de pe cal după întoarcerea în Anglia. Ellen Christie, cunoscută în cercul familiei ca Peg, s-a căsătorit mai târziu cu directorul colegiului Clifton din Bristol, unde Archie fusese preşedintele consiliului elevilor. Din prima căsătorie mai rezultase încă un fiu, Campbell Manning Christie, mai tânăr cu patru ani, care îşi va încheia cariera militară ca general-maior. O versiune mai ştearsă a fratelui său, mult mai sensibil la sentimentele şi gândurile celorlalţi, cu înclinaţii artistice care aveau să dea roade după Al Doilea Război Mondial, când acesta va scrie un număr de piese de teatru de mare succes.
După absolvirea colegiului Clifton, Archie se pregătise la academia militară Royal Woolwich şi apoi fusese staţionat ca locotenent la Exeter, în comitatul Devon. La prima lor întâlnire, i-a sugerat Agathei să renunţe la mai mulţi parteneri pentru a putea dansa cu el, dar ea a cugetat cu nostalgie că întâlnirea lor avea să fie una trecătoare. Spre marea ei uimire, acesta şi-a făcut apariţia la Ashfield, câteva zile mai târziu, călare pe o motocicletă.
Farmecul, inteligenţa şi impetuozitatea lui Archie au scos-o numaidecât din cochilie. Avea în faţă un bărbat care îi promitea în egală măsură romantism şi aventură şi care era capabil să îi pună la încercare rezervele şi să îi sondeze adâncurile sufletului. Archie era eroul romantic la care visase, "bărbatul venit de pe mare". Ocupaţia sa era pe cât de aventuroasă, pe atât de interesantă: acesta făcea parte dintr-o mână de piloţi calificaţi care intraseră în rândurile de elită ale recent formatei Royal Flying Corps.
La rândul său, Archie a fost vrăjit de farmecul radios al Agathei, precum şi de feminitatea şi de discreţia ei care l-au determinat să fie şi mai hotărât. I-a făcut o curte asiduă. Archie a înclinat balanţa în favoarea sa şi i-a pus Agathei inima pe jar când, după două luni şi jumătate de relaţie, i-a propus să se căsătorească imediat. Deşi recunoştea că sunt diametral opuşi din multe puncte de vedere, Agatha îşi dorea cu disperare ca Archie să îi devină soţ.
Ea ştia că, în parte, fascinaţia care i-o inspira acesta provenea din faptul că îi era încă străin şi tot cam pe-atunci, Agatha se trezi dintr-un vis tulburător murmurând în neştire: "Străinul de pe mare, străinul de pe mare..." Visul a afectat-o atât de puternic, încât a scris şi un poem, Balada pietrei de cremene, în care Archie figura în rolul de conducător al vikingilor a căror flotă jefuieşte locuitorii paşnici din Dartmoor, Devon. Ea însăşi şi-a făurit rolul preotesei din Dartmoor, iar sentimentul ei de neputinţă în faţa împrejurărilor şi-a găsit măsura în faptul că, după ce conducătorul vikingilor pune stăpânire pe preoteasă, amândoi îşi găsesc sfârşitul în mod tragic.
Una dintre persoanele a căror bunăvoinţă Archie nu a reuşit însă să o câştige cu farmecul şi purtarea sa îndrăzneaţă a fost mama Agathei. Nu doar iubirea posesivă faţă de fiica ei a determinat-o pe Clarissa să se opună unei căsătorii pripite, ci şi grija de ordin practic în legătură cu posibilităţile lui Archie de a întreţine o soţie. Archie avea o soldă modestă de militar de grad inferior şi, cu excepţia acesteia, singurii bani care îi parveneau constau într-o mică sumă primită cu regularitate de la mama sa. Cele 100 de lire pe care Agatha le primea în fiecare an din moştenirea bunicului pe linie paternă, Nathaniel Miller, nu constituiau, în mod cert, un supliment suficient la veniturile lui Archie.
Clarissa mai observase şi o oarecare cruzime în caracterul lui Archie, care o umplea de presimţiri rele; ştia, de asemenea, că temperamentul sensibil al fiicei sale mai mici o făcea pe aceasta vulnerabilă în faţa necazurilor şi greutăţilor. Mai mult, instinctul Clarissei - care uneori se apropia de clarviziune - îi spunea că Archie nu avea să fie un soţ credincios. Însă Clarissa o iubea prea mult pe Agatha pentru a o face să sufere şi, confruntată cu încăpăţânarea fiicei sale, le permise celor doi să se logodească.
Agatha şi-a luat inima în dinţi şi i-a scris lui Reggie Lucy pentru a-i anunţa anularea logodnei. Mai târziu, după ce Archie se va întoarce împotriva ei, avea să cugete la faptul că ar fi putut trăi liniştită şi mulţumită cu Reggie, deşi ştia prea bine că nu l-ar fi iubit niciodată atât de mult ca pe Archie.
Nu mult după debutul legăturii lor, Archie i-a dat de înţeles că nu suportă oamenii trişti şi bolnavi, iar Agatha, care îl adora, nu şi-a dat pe deplin seama de însemnătatea acestei confesiuni decât mai târziu.
Logodna lor tumultuoasă, care a durat un an şi jumătate, a fost presărată cu urcuşuri şi coborâşuri, Agatha şi Archie căzând de multe ori pradă disperării şi întrebându-se dacă circumstanţele potrivnice aveau să le permită vreodată să se căsătorească. Nici unui bărbat îndrăgostit, şi cu atât mai puţin unuia cu firea lui Archie nu îi face plăcere să fie pe locul doi în faţa viitoarei soacre, dar sănătatea şubredă a Clarissei a fost unul dintre motivele pentru care Agatha a rupt de câteva ori logodna.
Dragostea Agathei pentru Archie a continuat însă să crească pentru că, în unele privinţe, el rămânea un străin pentru ea. Fiecare lucru pe care îl făcea sau îl spunea acesta îi părea cumva interesant şi neobişnuit, iar Archie avea acelaşi sentiment faţă de ea, exclamând chiar într-un rând: "Simt că nu pot să ajung la tine cu adevărat". În clipele de îndoială, Agatha simţea că vrea "să se întoarcă", să mai rămână "cu un picior pe ţărm". Însă, când venea vorba de Archie, atracţia "omului venit de pe mare" era prea puternică şi ea ştia prea bine că se aruncase în larg de bunăvoie.
Izbucnirea Primului Război Mondial le-a dat imboldul necesar să "înşface" fericirea cât mai era cu putinţă. Archie obţinuse o permisie de trei zile şi stăteau amândoi la mama lui, în Clifton. Decizia de a se căsători a fost luată atât de brusc încât a fost nevoie să solicite o aprobare specială. Tatăl vitreg al lui Archie, William Hemsley, s-a purtat părinteşte şi i-a sprijinit ca de obicei, ajutând perechea să îşi ducă planurile la bun sfârşit. Nu se poate spune însă acelaşi lucru şi despre viitoarea soacră a Agathei, Peg Hemsley, pe care celălalt fiu al său o descrisese cândva ca fiind o femeie periculoasă deoarece afecţiunea sa exagerată se putea oricând transforma în ură. Deşi la începutul legăturii lor ea o primise pe Agatha cu căldură în mijlocul familiei, de dragul lui Archie, Peg nu a considerat-o niciodată ca fiind o soţie potrivită pentru fiul său. Agatha obişnuia să poarte noile gulere gen Peter Pan- privite în vremea aceea ca foarte moderne şi îndrăzneţe -, iar Peg o vedea pe logodnica fiului său un pic prea "avântată". Se consola însă cu gândul că Archie era prea tânăr ca să se căsătorească şi că nu se va alege nimic de nefericita alianţă. Nu luase însă în calcul hotărârea fiului său. De multe ori Peg oscila între manifestări ostentative de afecţiune faţă de Agatha şi ocaziile în care îşi arăta pe faţă antipatia faţă de viitoarea noră. Agatha a bănuit, pe bună dreptate, că Peg se va pune în calea deciziei lor de a se căsători.
Cu toate acestea, nici măcar istericalele lui Peg şi refuzul ei de a participa la ceremonia de la biserica Emmanuel din Clifton nu i-au putut împiedica pe Archie şi pe Agatha, care s-au căsătorit în Ajunul Crăciunului în 1914. Familia Agathei, la început furioasă şi dezamăgită, nu a aflat decât după eveniment că ea devenise doamna Archibald Christie. Căsnicia lor a început prost şi, după cum avea să îşi amintească Agatha mai târziu, în ziua nunţii lor toţi cei pe care ea şi Archie îi iubeau cel mai mult se supăraseră pe ei.
Două zile mai târziu, Archie a fost trimis în Franţa, iar Agatha s-a întors la mama ei. Întreţinerea Ashfieldului devenea tot mai împovărătoare pentru Clarissa, dar apariţia unei surse secundare de venit avea să le îmbunătăţească situaţia: bunica Agathei de la Ealing, acum foarte bătrână şi infirmă, venise să locuiască împreună cu ele. Când nu ajuta cu treburile gospodăreşti, Agatha îşi dedica energia către efortul de război, ca soră voluntară la spitalul Crucii Roşii deschis în clădirea primăriei din Torquay.
În acest timp, şi-a dat seama că lectura romanelor poliţiste îi mai domolea îngrijorarea pentru Archie, deoarece, în spatele elementelor convenţionale ca pericolul şi moartea subită, se ascundea mereu o morală ce îi aducea alinare. Spre sfârşitul războiului, Archie a primit interdicţie de a mai zbura în misiuni de luptă datorită agravării unor afecţiuni sinuzale şi a fost însărcinat cu munca de birou la un post din Franţa. Agatha a trecut examenul de farmacist şi a început munca la dispensarul spitalului din Torquay.
Decizia Agathei de a scrie prima sa povestire poliţistă a pornit de la sentimentele complexe pe care le nutrea pentru Madge. Agatha o admira, dar simţea în acelaşi timp şi o gelozie ascunsă faţă de sora cea mai mare, pe care toţi o numeau "cea deşteaptă". Madge intrase prin căsătorie într-o familie foarte bogată, primea o mulţime de laude pentru frumuseţea şi spiritul său şi călătorise în locuri extrem de exotice precum Alpii italieni şi St. Moritz. Deşi de multe ori înclinată spre discuţii în contradictoriu, Madge putea fi şi deosebit de încântătoare. Fascinantele povestiri pe care le relata despre sine şi despre alţii erau adesea mult înfrumuseţate, însă conţineau mereu un grăunte de adevăr. Spre stupefacţia şi necazul Agathei, Madge publicase o serie de nuvele în Vanity Fair, ceea ce făcea ca respingerea Agathei de către lumea literară să fie cu atât mai umilitoare şi mai dezamăgitoare.
După aceasta, cam pe vremea legăturii Agathei cu Reggie Lucy, cele două surori s-au lansat într-o discuţie aprinsă despre elementele care alcătuiau o povestire poliţistă reuşită. Madge puse pariu că sora sa nu va putea scrie o povestire poliţistă în care cititorul să nu îşi dea seama cine e vinovat de crima comisă, deşi avea la îndemână aceleaşi indicii ca şi detectivul.
Mânată de gelozie, Agatha a conceput Misterioasa afacere de la Styles în clipele de răgaz de la dispensar. Ingenioasa metodă de crimă a fost inspirată din nou-dobânditele cunoştinţe despre otrăvuri, în timp ce numeroşii refugiaţi belgieni care se răspândiseră în Torquay i-au sugerat povestea detectivului scund şi cu capul în formă de ou, Hercule Poirot.
Viaţa de femeie căsătorită a început pentru ea abia în septembrie 1918, cu două luni înainte de sfârşitul războiului. Agatha a renunţat la locul de muncă din Torquay şi s-a mutat la Londra pentru a fi alături de Archie. Soţul ei fusese numit pe un post la Ministerul Aviaţiei, în Covent Garden, unde servea ca ofiţer şef serviciu tehnic pentru zona de sud-est. Se întorsese din Franţa ca erou de război încărcat de decoraţii şi, pe lângă faptul că numele său fusese menţionat în cinci rapoarte de merit, mai primise şi trei medalii: Ordinul pentru Servicii Deosebite, Ordinul "Sf. Mihail şi Gheorghe" şi Ordinul "Sf. Stanislav" Clasa a III-a cu spade. Archie nu mai dorea să urmeze o carieră în Aviaţia Regală, fiind convins că nu avea nici un viitor în forţele armate şi s-a hotărât să îşi găsească de lucru în centrul financiar al Londrei pentru a face o groază de bani.
În timpul săptămânii, Agatha stătea mai mult singură şi, la început, le-a evitat pe prietenele ei bogate din Londra. Se simţea ruşinată de prăpastia financiară care îi separa pe ea şi pe Archie de acestea. Nan tocmai se mutase în Chelsea, pe More's Gardens numărul 10 şi, după ce Agatha şi-a luat inima în dinţi şi a contactat-o, i-a părut rău că nu îşi căutase cumnata mai devreme.
Căsătoria lui Nan cu Hugo Pollock din 1912 nu s-a dovedit un succes. Patru ani mai târziu, Nan îi dăruise o fiică, pe Judith, dar soţul ei nu avea niciodată timp pentru copil şi îi spunea adesea să o "şteargă" în arabă. Puţin înainte de vizita Agathei, Hugo a plecat într-o vacanţă şi nu a catadicsit să se mai întoarcă. În loc să-l jelească, Nan s-a mutat la Londra în căutarea unui mod de viaţă mai cosmopolit. Agatha însă era atât de lipsită de mijloace, încât una dintre cele mai mari plăceri ale sale când se afla în vizită la Nan era să fie invitată să admire piesele din garderoba prietenei sale bogate.
În această perioadă în care Archie căuta o oportunitate de a se căpătui în vremurile grele de după război, Agatha află că este însărcinată. Archie fu copleşit la auzul veştii şi îşi exprimă dorinţa de a avea o fiică, temându-se că un fiu l-ar face gelos. Reacţia sa nu era chiar atât de surprinzătoare, deoarece după ce se căsătoriseră, mare parte din îndrăzneala şi curajul său se evaporaseră, scoţând la iveală o timiditate şi un fel copilăros de a se comporta nu mai presus de viitorul copil al Agathei. De asemenea, pe Archie îl preocupa şi gândul ca soţia sa să îşi recapete silueta atrăgătoare după naştere. La 5 august 1919, cei doi au devenit părinţii mândri ai unei fetiţe, Rosalind, pe care au poreclit-o Teddy.
În acelaşi an, Archie a renunţat la postul său când a primit o ofertă să se alăture companiei de brokeraj Imperial and Foreign Corporation, convins fiind că acesta era punctul de cotitură pe care îl aştepta. Copleşită de bucuria şi entuziasmul de a se afla din nou împreună cu Archie şi de a-şi începe viaţa în comun - perindându-se prin toată Londra dintr-un apartament neîncăpător într-altul -, Agatha a renunţat la Misterioasa afacere de la Styles, care, în ultimii cinci ani, fusese respinsă de cinci edituri. Când, spre sfârşitul anului 1919, cei de la editura Bodley Head i-au scris pentru a programa o întâlnire, părea să fie un semn de bun augur.
Agatha s-a întâlnit cu John Lane, reprezentantul editurii, în ianuarie 1920 şi, după ce a fost de acord să modifice ultimele două capitole, nerăbdătoare - chiar prea nerăbdătoare -, a semnat pe loc un contract pentru publicarea manuscrisului. Nu şi-a dat însă seama că termenii contractului fuseseră redactaţi în favoarea editurii şi nici că se angajase să scrie pentru editură un număr de cinci cărţi.
După ce Agatha şi-a îndeplinit angajamentul de a schimba locul deznodământului dintr-o sală de tribunal într-un salon încărcat de tensiuni, a primit o distincţie rareori acordată unui romancier debutant: Misterioasa afacere de la Styles a fost serializată în suplimentul de vineri al ediţiei săptămânale din The Times, între lunile februarie şi iunie ale anului în curs. Adevărata dorinţă a Agathei era însă să îşi vadă povestea publicată sub formă de carte. Editura Bodley Head anunţase lansarea în august. Când în octombrie cartea tot nu apăruse, Agatha a fost dezamăgită şi frustrată. Într-o scrisoare adresată editorilor săi şi-a exprimat dorinţa de a-şi vedea cartea publicată înainte de Crăciun pentru a coincide cu procesul lui Greenwood. În noiembrie se iscase multă vâlvă în presă când Harold Greenwood, un avocat din Kidwelly, a fost achitat de acuzaţia că şi-ar fi otrăvit soţia. Agatha spera ca povestea ei cu otrăviri şi manifestări dramatice în sala de tribunal să stârnească un interes similar din partea publicului.
Misterioasa afacere de la Styles a apărut în cele din urmă în America, la sfârşitul anului 1920, iar în Marea Britanie, la începutul lui 1921, vânzându-se în mai bine de 2 000 de exemplare, ceea ce era considerat o vânzare bună pentru o primă povestire poliţistă. Contractul pe care îl semnase însă era atât de favorabil editurii, încât câştigul său a fost de doar 25 de lire, adică partea ei din drepturile de serializare.
Următoarea carte a Agathei, Adversarul secret, i-a adus aproape de două ori mai mulţi bani şi a înfăţişat publicului o versiune idealizată a ei şi a lui Archie prin intermediul unor personaje recent demobilizate, Tommy Beresford şi Prudence "Tuppence" Cowley, doi ştrengari isteţi a căror decizie de a-şi oferi serviciile printr-un anunţ în The Times - "Acceptăm orice propunere" - îi va conduce într-o conspiraţie de spionaj în jurul unor hârtii lipsă şi a unei fete misterioase care se preface amnezică pentru a scăpa de duşmani.
Agatha spera într-un succes scriitoricesc pentru a mai uşura din greutăţile financiare ale familiei sale şi, mai mult, pentru că mama sa avea din nou dificultăţi în a întreţine Ashfieldul dintr-o singură sursă de venit, după moartea bunicii Agathei de la Ealing în 1919.
De îndată ce şi-a dat seama că cei de la Bodley Head profitaseră de ea, s-a hotărât să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale cât de repede cu putinţă şi să îşi găsească un alt editor. În contract nu se stipulase că cele cinci cărţi datorate trebuie să fie neapărat poveşti poliţiste, iar ea s-a agăţat de această portiţă de scăpare. După predarea manuscrisului de la Adversarul secret, le-a oferit celor de la Bodley Head o lungă povestire mistică intitulată Viziune pe care o scrisese cu ani în urmă.
Agatha era convinsă, şi pe bună dreptate, că editura nu avea să îi accepte propunerea, dar pentru că fusese tratată atât de nedrept nu şi-a făcut nici un fel de scrupule în această privinţă. Adversarul secret a fost publicat de către Bodley Head în 1922, însoţit de o dedicaţie elegantă: "Celor care duc vieţi monotone în speranţa că se vor bucura prin intermediul altora de deliciile şi pericolele aventurii". La vremea aceea, soţii Christie porniseră deja în propria aventură.
Agatha îl însoţea pe Archie în calitatea acestuia de consultant financiar la Misiunea Imperiului Britanic din 1922, misiune care i-a purtat prin Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Canada şi Statele Unite pentru a promova Expoziţia Imperiului Britanic programată să aibă loc în 1924 la Wembley, la periferia Londrei. A fost una dintre cele mai minunate experienţe din viaţa lor. Deşi turneul s-a dovedit a fi o extenuantă campanie publicitară care a implicat numeroase întâlniri cu reprezentanţi ai guvernului fiecărei ţări, le-a oferit totuşi şi momente de destindere, precum cele două săptămâni petrecute de Archie şi Agatha în Honolulu, unde fascinaţia reciprocă şi plăcerea amândurora de a face surf au dat naştere unei atmosfere de tovărăşie jucăuşă prea adeseori întreruptă de eforturile lui Archie de a găsi o nişă în lumea afacerilor. De partea neajunsurilor se aflau irascibilul maior Ernest Belcher, ale cărui crize de isterie îl făceau un conducător de turneu foarte nestatornic, şi despărţirea de fiica lor, Rosalind, lăsată în grija unor rude. Cu toate acestea, adevăratele necazuri îi aşteptau abia la întoarcerea în Anglia.