Căutătorii de Poveşti. O călătorie prin bibliotecile de astăzi

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.


Biblioteca din Pietrari
Mai 2012

Urcăm pe dealurile Vâlcei, spre Pietrari. Mierea turnată din polonicul lui Dumnezeu scaldă creştetul lumii. All the roadrunning has been in vain, cântă Mark Knopfler în maşină, iar noi ne pregătim să-l contrazicem. E cald, e blând, e luminos. Trei vaci maronii coboară de pe un dâmb, nepărând dispuse să cedeze trecerea. Ovidiu forţează maşina cât să evităm impactul. Într-o curbă, doi cai mângâie o poartă cu frunţile şi aşteaptă să li se deschidă. Liliacul explodează deasupra tufelor din grădini. Un mister tărcat leneveşte lângă un gard, înaintea unui număr de escaladă. Pe urmă ne zăreşte şi devine statuar. Are ochi galbeni, care împietresc păsări în zbor. Aşteaptă mângâierea proprietarului, sau poate apropierea imprudentă a vreunui porumbel. Doi bărbaţi goi de la brâu în sus îşi bronzează din mers tatuajele romanţioase de pe piept şi bicepşi. După umblet, nu par să vină de la biserică.

Intrăm în Pietrari şi găsim biblioteca în spatele unui paravan de meri înfloriţi. Crina Popescu ne aşteaptă pe trotuar. Are patruzeci şi unu de ani, dintre care ultimii douăzeci şi doi petrecuţi, conform propriilor destăinuiri, între rafturile bibliotecii. Încerc să mi-o imaginez la nouăsprezece ani, în prima zi de lucru, dar e un rebus prea ambiţios pentru mintea mea. Poate şi din cauză că suntem în locul unde s-a semnat certificatul de naştere al rebusului. Exact cum spun. Nu intru bine în bibliotecă şi văd pe o masă un volum cu titlul Istoria rebusismului românesc. Autor, N. Gh. Popescu-Rebus. Născut la Pietrari, Vâlcea. Îi transmit în gând salutări de la Miss Marple şi sindicatul dezlegătorilor de cuvinte încrucişate din Times, şi-mi întorc apoi atenţia spre bibliotecară şi spre ochii ei ca două picături prelevate din Lacul Bucura.
- Ce vreţi să ştiţi? mi se adresează Crina Popescu, mângâind toarta unei ceşti de cafea.

Bună întrebare. Nu ştiu de unde să încep. Înainte să ajung la Pietrari, mi se spusese să mă interesez de Teo, voluntarul care cheltuie timp şi energie la bibliotecă. Sigur că o s-o fac, dar mai târziu. Ar fi nepoliticos să încep cu întrebări despre el - chiar dacă ai scris Ghidul nesimţitului, nimic nu te obligă să-l joci pe roluri.
- În primul rând, cum de rezistaţi de douăzeci şi doi de ani aici? Sunteţi un fel de Alex Ferguson al bibliotecilor.

Proastă mişcare. Ferguson are şaptezeci de ani, iar Crina Popescu nici nu ştie cine-i acela. Îi explic şi râde mai mult ca să-mi topească stinghereala.
- Nu-i vorba de rezistat. Viaţa aici, în bibliotecă, e atât de plină, încât n-ai când să te plictiseşti, dacă asta aveaţi în minte.

Evident că asta aveam în minte, îmi spun, trăgându-mi o castană în gând. Dar dacă tot am început prost, măcar să continui mizerabil.
- De acord, viaţa e plină, dar biblioteca e goală. În afară de noi doi, Sabina, Ovidiu şi băiatul de-acolo, de la computer, nu mai e nimeni.

Crina Popescu rămâne calmă. A văzut, pesemne, şi nătărăi mai mari.
- Din cauza orei. Copiii au plecat la şcoală, iar adulţii încă nu s-au întors de la muncă. Dar dac-aţi fi venit de dimineaţă aţi fi văzut cu totul altceva. Abia am mai fi avut loc înăuntru.

Încet-încet, dialogul ia o turnură normală, în primul rând datorită firii ataşante a Crinei. Sabina îşi notează ceva în agendă ("Ce-i cu Radu, l-a bătut soarele în cap?"), iar Ovidiu alege deja unghiurile optime pentru ilustrarea poveştii.
- Ce mai e biblioteca publică astăzi? Ce oferă nou? De ce să-i călcăm pragul, când e-atât de frumos afară? întreb, cu pixul în alertă şi reportofonul dat pe recording.
- O bibliotecă nu se schimbă doar în funcţie de dotări, ci mai ales de ceea ce vor de la ea oamenii care-o populează. Angajaţi şi utilizatori împreună. Depinde ce-ţi propui. Noi ne propunem multe, foarte multe. Mai ales de când am pătruns în Biblionet.
- Adică de când?
- De aproape trei ani. Cred că suntem printre primii înscrişi din mediul rural. După ce am intrat în programul "Biblionet - Şcoala în biblioteca mea", ne-am mutat într-un spaţiu convenabil şi-n felul ăsta am putut folosi mai bine dotările pe care le-am primit.
- Asta însemnând...?
- Un set de patru calculatoare conectate la Internet, camere web, videoproiector, scanner şi imprimantă.
- Până atunci n-au existat calculatoare în bibliotecă?
- Unul singur, la care lucram eu. Îl foloseam mai mult pentru activităţi administrative. Legătura cu lumea exista, fireşte, dar era destul de firavă.

Sorb din cafea - bună, foarte bună - şi mă uit în jur. Un spaţiu aerisit, ordonat, în care cărţilor le face plăcere să-şi aştepte cititorii. Nu există devălmăşie, improvizaţie, lucru de mântuială. Şi nu există praf. Fie că n-are timp să se depună, fie că mâna Crinei îl înlătură grabnic. Crina Popescu n-are nimic teuton în înfăţişare, dimpotrivă, însă ordinea din bibliotecă vorbeşte despre un om organizat, care şi-a găsit locul şi vocaţia între colinele din Pietrari.

Hotărât lucru, e uşor să mi se citească în gânduri. Tocmai când elogiam tacit disciplina Crinei, mă trezesc că-mi aduce un registru de evidenţă a celor care folosesc calculatoarele. Caligrafii diferite umplu paginile de sus până jos. Aflu că, la plecare, fiecare utilizator se prezintă la registru, îşi trece numele în dreptul calculatorului pe care l-a folosit şi scrie ce anume l-a interesat. Unii scriu cu greşeli, alţii, prescurtat. Unii poartă decis pixul pe hârtie, alţii ezită. Însă regulamentul e acelaşi şi nimeni nu i se sustrage. Mă uit la întâmplare pe o foaie. "Coman Gabriela, Facebook. Popescu Julieta, locuri de muncă. Cebuc Marius, Facebook. Marinoiu Ana-Maria Cristina, muzică. Cornea Aurel, YouTube." Facebook şi Messenger sunt canalele favorite de comunicare, iar ultimul suportă distorsionări care-l transformă în Mes, Mess, Mesinger, Messanger etc. Cât contează? Cât ploaia care cade în mare.
- Cine predomină printre utilizatori, tinerii, sau vârstnicii? o întreb pe Crina Popescu.
- Logic, tinerii. În principal, elevi. Dar să ştiţi c-am reuşit să-i conving şi pe adulţi că Internetul le foloseşte. Indiferent de vârstă. Pe mulţi i-am instruit eu, pe alţii, Teo. Partea interesantă e felul cum se schimbă biblioteca în funcţie de oamenii care-o vizitează şi-i folosesc resursele. Mai ales de când am intrat în Biblionet. Dacă sunteţi curios, ne plimbăm puţin pe blogul bibliotecii şi-o să vă daţi seama.
- Şi cine se ocupă de blog?
- Păi, eu, cine altcineva?

Îmi plac dialogurile compuse din întrebări. Îmi aduc aminte de gluma cu turistul neamţ care întreabă un irlandez: "Cum se face că răspundeţi întotdeauna la întrebări cu alte întrebări?" "De ce vreţi să ştiţi?" zice irlandezul. Oricum, ideea Crinei Popescu e valabilă. Intru pe blogul bibliotecii din Pietrari şi înţeleg imediat ce-a vrut să spună. Uneori, incinta seamănă cu o autogară de provincie, minus bagajele pasagerilor, alteori cu o sală de seminar, iar alteori cu o sală de aşteptare. În plus, pricep şi de ce temerile mele cu privire la monotonia unei cariere de bibliotecar au fost stupide. Nu trece zi fără ca aici, în spaţiul convivial din spatele merilor, să se întâmple ceva.

Să le luăm pe rând. Selectiv, fiindcă ar trebui tăiată o pădure pentru a povesti despre tot. Ore de curs la bibliotecă? Din belşug. Într-una se discută despre misterele Terrei, în alta despre comorile ei. Prin faţa ochilor senini ai elevilor de gimnaziu defilează Niagara şi Piramida lui Keops, Taj Mahal-ul şi Castelul de Bumbac de la Pamukkale. În altă zi se face dreptate istoriei, în care copiii nu mai văd o înşiruire plicticoasă de elogii, cum i-a învăţat şcoala tradiţională, ci un basm cu tâlcuri, consecinţe şi eroi adevăraţi. Căci "Şcoala altfel" nu înseamnă demitizare gratuită şi nici triumfalism mascat, ci păşirea într-o lume unde stocarea mecanică a datelor e lăsată în urmă şi unde, cu ajutorul bibliotecii, profesorii devin nişte călăuze mai pricepute şi mai suple decât altădată. Aşa apare, de pildă, ideea unei ore de curs dedicat Parisului, cu şarmul lui cântat de şansonetişti, cu podurile lui învăluite în aburi romantici, cu străzile pe care au alergat muschetarii, cu luminile, spectacolele, monumentele şi muzeele lui. Şi tot aşa apare ceva care iniţial seamănă a dădăceală, dar nu e. În colaborare cu Fundaţia Dori Slosberg, elevii strânşi în împărăţia Crinei Popescu află, cu ocazia unei sesiuni de educaţie rutieră, că paza bună trece primejdia rea fie şi atunci când traversezi strada sau te plimbi cu bicicleta. Iar biblioteca e de fiecare dată plină (uneori, când nu mai sunt scaune, se stă pe jos) şi irigată de curiozitatea copiilor. Acalmia care ne-a aşteptat cu o oră în urmă e doar intervalul dintre două furtuni ale cunoaşterii.

Surpriza vine însă din partea clienţilor trecuţi de şaizeci de ani, pe care Crina îi găzduieşte şi-i consiliază în faţa calculatoarelor. Te-ai aştepta la reticenţă şi sfială. La acel simţ ţărănesc al ridicolului. La replieri ruşinate, la abstrageri molcome din peisaj. ("Lasă, mămică, asta ne trebuie nouă?") Nu, nu se întâmplă asta. E-adevărat, ai sentimentul că asişti la o paradă a modei rurale, însă ăsta e un simplu amănunt de coloratură. Cu veste de lână sau căciuli, cu pulovere vechi sau basmale înnodate sub bărbie, în cămăşi sau în cojoace, în funcţie de anotimp, oamenii din Pietrari se adună în sală ca la şezătoare. Se deschid spre lume şi, îndrumaţi de Crina Popescu, observă că lumea se deschide la rându-i spre ei. Drept care încep să înoate în piscina virtuală a planetei, cu uimirea unui artist care află că poate face sculpturi din aer. Într-un loc unde graniţa vieţii stătea până nu demult la primul deal, bătrânii strânşi la bibliotecă descoperă în sfârşit nesfârşitul. Unii se uită la fotografii cu Domul din Köln, Marele Zid Chinezesc sau Sagrada Familia. Alţii învaţă să îşi comercializeze mierea, prunele, cartofii, merele, ţuica şi celelalte produse cu ajutorul internetului. În fine, alţii află cum se scrie o cerere de finanţare sau cum se caută un loc de muncă din faţa calculatorului, fără să mai iei praful străzilor sub tălpi. Mai mult, Crina Popescu (era să scriu Crina Pietraru, atât de strâns mi se pare legată bibliotecara de viaţa locului) pescuieşte pentru munca ei Premiul II al campaniei Hai pe Net la categoria cel mai bun video, cu un material despre siguranţa online şi despre pericolele care pot apărea în spaţiul virtual.
- Şi faceţi singură toate lucrurile astea? mă minunez un pic teatral, aşteptând o confirmare lucrată în calapodul modestiei.
- A, nu, mă ajută Teo, voluntarul nostru, răspunde Crina.
- Chiar aşa, când îl vedem şi noi?

Bibliotecara râde potolit.
- Îl tot vedeţi de-aproape o oră.

Mă întorc şi mă uit la băiatul căruia nu-i dăduserăm atenţie până atunci. Ne face un semn cu mâna din faţa unui computer. El e voluntarul? Da, el. La ce mă aşteptam? Probabil la un absolvent de facultate în căutare de serviciu, la un blazat ros de incertitudini sau la cineva care să semene cu americanii din Râmnicu Vâlcea. Ei bine, nu. Teo Şerban se pregăteşte să termine clasa a opta a şcolii din Pietrari şi e un copil în faţa căruia noi, musafirii, ne simţim copii. De ce? Fiindcă în clipa când deschide gura avem impresia că am fost deja trimişi în bănci, de unde urmează să ascultăm o prelegere sau un curs. Pardon, retractez. Teo are de fapt două tipuri de exprimare. Cât timp rămâne în zona banalităţilor conversaţionale, vorbeşte. Când trece în domeniul lucrurilor care-l interesează şi de care se ocupă, conferenţiază. Cu toată naturaleţea lui, cu toată seninătatea chipului său, cu toată înfăţişarea lui absolut obişnuită, postura academică îl prinde la fix. Schimb priviri cu Sabina şi Ovidiu, iar mesajul lor e acelaşi: avem nevoie de-o reciclare urgentă. The guy's too much for us. Însă ochii noştri râd admirativ, chiar invidios.

Crina Popescu miza şi ea, probabil, pe un asemenea impact. Pe când ne străduim să închidem gurile, ne informează că Teo e un copil aparte. "Nu, zău", îmi vine să spun. N-am timp s-o fac, fiindcă bibliotecara îmi livrează imediat dovada: un DVD pe care scrie "FiziX". Îl întorc şi citesc pe verso: "Software dezvoltat de elevul Şerban Teodor, Şcoala Pietrari cu clasele I-VIII". Iar mai jos: "FiziX: Soft didactic, se poate folosi atât de profesori, cât şi de elevi. Este structurat pe mai multe categorii educaţionale şi practice. Cu ajutorul lui, putem să ne informăm mai bine despre lumea în care trăim şi despre marii fizicieni." Mă uit lung, ca în faţa unei integrame în swahili.
- Asta e concepţia ta? îl întreb apoi pe Teo.

Voluntarul dă din cap şi îşi împreunează mâinile în faţă, semn că e dispus să ne trateze cu toată răbdarea.
- Şi realizarea, adaugă el după două secunde.

Mă uit în jur. Am sentimentul că sunt la "Camera ascunsă" şi cineva mă priveşte ca să-mi înregistreze crescendo-ul stuporii.
- Păi, parcă erai la o şcoală cu clasele I - VIII. Unde-ai făcut informatică?
- N-am făcut, zice Teo. Am învăţat singur, după nişte tutoriale de pe net.
- A, da, normal, mormăi şi mă apucă râsul.

Teo surâde înţelegător în faţa plăvanului cu mustaţă căruia povestea aceasta i se pare atât de complicată. Sabina se caută de ţigări, iar Ovidiu are expresia unui piton în pericol de-a fi înghiţit de-o capră. Gazdele sunt singurele pentru care totul pare normal. Iar Crina adaugă informaţia care lipsea.
- Teo s-a prezentat cu softul ăsta la un târg de idei intitulat "Şcoala viitorului" şi a luat premiul I. Fără să-l ajute nimeni. Mă rog, ne-am consultat când şi când, dar el a făcut de fapt tot. Şi gândiţi-vă c-a fost un concurs de nivel naţional. Cu participare din Vâlcea, Gorj, Sibiu şi din alte judeţe. Până la urmă însă, importantă e ideea târgului. Îi încurajează pe elevi să-şi compună propriile modele de investigare şi de studiu.

Mă uit la Teo şi la lumina din ochii lui. Dă uşor din umeri. No big deal. Mă gândesc că are ore la care se plictiseşte fioros.
- Şi profesorii de-aici ştiu ce elev au în şcoală? O întreb pe Crina Popescu.
- Da, au aflat. Sigur, şi-au dat seama de la bun început că e un pic...
- Înaintea generaţiei?
-... Cam aşa ceva. Dar acum se pot folosi chiar ei de softul lui Teo. A donat o copie şcolii.

Şi cum teoria fără praxă e ca roata fără axă, bibliotecara ne propune să-l urmărim un pic pe voluntar în acţiune. Volontiers, spunem noi. În timp ce Teo se pregăteşte sumar, Crina ne mai spune despre el că în vacanţe devine îndrumător, tot aici, la bibliotecă, pentru cei care vor să se iniţieze în IT şi în arta fotografică. Vreau să pun una-două întrebări lumeşti, dar nu mai apuc. Începe demonstraţia. Iar Teo ne plimbă în câteva minute printr-o bună parte din fizica pe care noi, ceilalţi, am uitat-o, am ignorat-o, am lăsat-o să ruginească sau pur şi simplu am considerat-o fie searbădă, fie inaccesibilă. Are o voce precisă, cu inflexiuni aulice şi cu o anume pedanterie tipică dascălilor care ţin la detalii. Ping-pongul ocular pe care-l joc cu Sabina şi Ovidiu dobândeşte ritmuri de meci între chinezi. Teo e captivant, dar parcă îţi strecoară un soi de frică în gânduri. Fiindcă îţi vine să-ţi spui că un asemenea exces de zestre într-o direcţie nu poate decât să compenseze un deficit în alta. Şi exact asta îl întreb pe voluntar, după ce scap teafăr din întâlnirea cu inducţia, Faraday şi legile termodinamicii.
- Toate bune şi frumoase, Teo, dar când nu eşti genial ce faci? Cu ce te ocupi? Vreun hobby, ceva?
- Îmi place să fac fotografii. Şi să merg cu bicicleta, răspunde voluntarul, renunţând la postura doctorală.
- Dar mingea ai bătut-o vreodată? dau glas ofului care mă macină.
- A, sigur, joc fotbal. Sunt portar în echipa comunei.

După alte câteva minute de şuetă destinsă, şi înainte ca Ovidiu să mi-l smulgă pe interlocutor pentru câteva poze în aer liber, pronunţ sentinţa imbecilă pe care nu ştiu ce spiriduş mi-o aduce pe buze:
- Cred că doar o fată poate să-ţi vină de hac, omule.

După ce Ovidiu se ocupă fotografic de voluntar (iar acesta îi întoarce serviciul de câteva ori, ca de la meserie la hobby), ne strecurăm înapoi prin perdeaua de meri înfloriţi a bibliotecii şi a şcolii şi ne pregătim de plecare. În drum spre casă, fiecare dintre noi se gândeşte la altceva. Sabina duce o luptă de gherilă internă cu serpentinele dătătoare de malaise ale dealurilor. Ovidiu îşi propune, ca de fiecare dată când vede un loc binecuvântat cu frumuseţe, să-şi cumpere un teren pentru mai încolo. Iar eu mă gândesc că nu-i deloc imposibil ca în fiecare judeţ să mai existe măcar cinci bibliotecare cu împătimirea Crinei Popescu şi trei hărăziţi de gen(i)ul lui Teo Şerban. Totul e să-i descopere cineva şi să-i facă folositori cât mai multor semeni.



Biblioteca din Sănduleşti
Iunie 2001

Sănduleşti. Lângă Turda. O iei pe un drum care te duce printre dealuri, şi în câteva minute ai ajuns. E un început forţos de vară, cu nişte călduri cumplite, venite brusc, din neant, ca o palmă peste ceafă. Uliţa principală doarme dusă, prăbuşită în năuceala căldurii. E aproape de miezul zilei, dar nu prea se înghesuie nimeni să se-arate prin sat. În curţi nu e nici o mişcare. Copiii sunt la şcoală, iar restul lumii e la munci, pe câmp, sau pe la Turda. Dintre case, răsare o biserică hotărâtă, gălbuie, cu patru turle, mult mai mare decât bisericile obişnuite de prin alte sate. Undeva, la dreapta, se face un drumeag pe care doarme un ditamai autobuzul albastru. Case frumuşele, multe antene parabolice, câte o maşină adusă de pe-afară, din alt film, răspântia din centrul satului, marcată, ca peste tot, cu o troiţă. M-apuc să fac nişte poze. Pentru mine, e prima ieşire din seria preumblărilor care vor urma în lunile astea de vară, în care sunt căutător de poveşti. Sunt uşor încurcat şi nu ştiu de unde s-apuc firul care m-ar aşeza mai comod în starea de a descoperi, cât mai discret, povestea bibliotecii de la Sănduleşti. De-aia sunt aici. Să văd, la faţa locului, cum mai poate supravieţui o bibliotecă sătească. Mi s-a spus că lumea se va aduna la şcoală - acolo unde e şi biblioteca - şi că o să văd cum încearcă locuitorii de la Sănduleşti să păstreze câte ceva din tradiţiile locului. De-aici îmi vine şi starea asta. Aş mai lălăi-o pe uliţă, amânând momentul în care trebuie să m-apuc de treabă. Mă tot gândesc la chestiile pregătite pentru jurnalişti, la heirupismele făcute pentru ca totul să arate frumos, la mobilizările alea în care te simţi ca un vechi activist de partid venit în vizită de lucru.

La bibliotecă e viermuială mare. Copilăret cât încape, părinţi, lume de toate vârstele, îmbrăcată în costume populare. În dreapta, cum intri pe culoarul şcolii, pe o uşă albă, din termopan, şade o etichetă portocalie: "Sală Lapte Corn". De la uşa asta, până departe, în capătul culoarului, pe pereţi, stau desenele colorate în fel şi chip ale elevilor de la şcoală. Printre sori zâmbăreţi, ceruri de un albastru ameţitor, case şui şi haioase, mai găseşti şi câte un afiş cu programul Biblionet. În capătul celălalt al culoarului se zăreşte un război de ţesut. În jurul lui, câţiva copii chirăie cât îi ţin plămânii şi se distrează copios. Peste tot miroase a bucătărie şi a ceva ce produce, instantaneu, fâlfâire de urechi şi ploi torenţiale în gură. Cozonaci. Cozonaci tocmai scoşi din cuptor.

Biblioteca e cam cât vreo două săli de clasă. Curat ca la farmacie, ordine şi disciplină. Pe un raft, zăresc o colecţie de CD-uri şi DVD-uri cu muzică simfonică. Bach, Mozart, Beethoven, Liszt, Mahler... La Sănduleşti?! Dacă i-a păsat cuiva să cumpere aşa ceva pentru bibliotecă e lucru mare. Într-un colţ, câteva computere, fiecare cu webcam, căşti, microfoane, tot dichisul. Alături, un scanner şi o imprimantă. Ca-ntr-un film suprarealist, la mică distanţă de sculele astea, sculptorul local, Nea Ion Todea, şi-a aranjat expoziţia de busturi ale unor personalităţi. Vlad Ţepeş, Isus, Avram Iancu... Printre figurile istorice, câte o miniatură de casă ţărănească. La început, te ia râsul. Pe urmă, vezi cu câtă candoare e făcut fiecare lucru aici, şi-ncepi să vezi povestea cu alţi ochi. E plin de lume. Fojgăiala aia dinaintea evenimentului. Toţi încearcă să-şi găsească loc, fiecare are o părere, se aranjează scaune, se îndreaptă cute imaginare ale costumelor populare, se mai cuminţeşte câte o şuviţă rebelă. Copiii fug încoace şi-ncolo. Tinerimea însă ia în serios povestea. Cu toate astea, undeva se simte o urmă de stinghereală. Unii au de jucat nişte roluri mai dificile. M-am prins de chestia asta mai târziu.

Alţii nu mai prididesc cu căblăraia de la o staţie de amplificare ceva. Înjurături înfundate, râsete, înţepături cu exemple. Când toată treaba e gata, la probe se arde din istorii recente ştiute doar de ei. Şi iar se ia la descâlcit toată măţăraia de fire care se îndreaptă spre celebra staţie, o sculă haioasă, ca o comedie veche, o cutie neagră care a văzut multe la viaţa ei. Abia acum se vede adevărata dimensiune a ceea ce vor face oamenii ăştia, aici, la Biblioteca Sănduleşti. O nuntă. O să simuleze o nuntă tradiţională, ca la carte. Ba chiar şi o şezătoare, aşa cum se făcea odinioară. Mi s-au muiat picioarele. Toate astea, doar ca să văd eu şi să povestesc mai departe. Şi ca să se ştie că aici nu e un capăt de lume, ci că sunt o mulţime de chestii de văzut şi de auzit. Uiţi de toate astea când începe şezătoarea. Cu toţii îşi iau rolurile atât de în serios, încât ai senzaţia că ai intrat într-un film. E clar că totul e, aşa, mai... "demo". Dar nimeni nu se fereşte să recunoască şi să asume treaba asta. Se mai ţin şi acum şezători. La bibliotecă. Au cu totul alt chip decât adunările de odinioară. Cel mai des se adună femeile care cos şi stau de vorbă. Dar de data asta vor să arate că ştiu cum se făcea aşa ceva pe vremuri. Şi fac un soi de reconstituire, care e amuzantă şi serioasă deopotrivă.

Maria Feneşan - poreclită Bioaca - e una dintre vedetele locale. E bocitoare, când e cazul, dar o dă şi pe veselie, dacă e nevoie. Cântă din toată fiinţa, face versuri, improvizează, umple locul cum nu s-a mai văzut. Fără să prinzi de veste, a început spectacolul. Ne-am mutat în "pe vremuri". Din când în când, unii mai întrerup şi fac tot soiul de corecţii. Adică nu se făcea aşa, ci un pic altfel. Unii râd, alţii zic un "Taci, tu, că io nu ştiu să fi fost aşa!", iar treaba merge mai departe, condusă aprig de Bioaca. Pe urmă, prind curaj şi alţii, iar în curând e înghesuială la luarea de cuvânt, adică la cântat. Ba o doină, ba un cântecel învăţat de la bunicul sau de la bunica, ba cu glas mai muzical, ba mai bocciu, adunarea a pornit-o pe firul veseliei. Într-un târziu, s-a reparat şi staţia. Cârâie, pârâie, ţiuie, şuieră, dar nu contează. E, pur şi simplu, de aici. Din filmul ăsta. Au şi ceteraş, adică viorist, şi fluieraş. Când cineva nu-şi aminteşte ceva din vechime, nu-i bai. O dau, cu toţii, pe romanţe, până s-o clarifica imaginea despre trecut.

Nea Liviu Borza e rapsod popular. Zice poveşti auzite din străbuni. La un moment dat, acţiunea unei poveşti se petrece într-o pădure. Şi unde nu-ncepe Nea Liviu să facă exact ca... pădurea. Auzi vântul, iarba care foşneşte, toate boncăluielile şi huhurezismele, registrul complet al repertoriului păsăresc, clipocitul pârâului săgetat de păstrăv. Şi, pe măsură ce primeşte feedback (scuzaţi!) de la public, cu atât mai abitir o dă pe imitarea naturii. Uneori mai izbutit, alteori mai cum crede el că ar trebui să fie, dar, în mod sigur, comic de-adevăratelea. Publicul râde, îşi dă coate, cei mai mulţi se uită triumfător în direcţia oaspetelui, care trebuie să vadă amplitudinea talentelor locale, între care Nea Liviu ocupă un loc de frunte. La un moment dat, cineva aminteşte de Ciufulit, un obicei în care fetele, într-un joc erotic, se ciufulesc între ele, să atragă atenţia băieţilor. Altcineva aminteşte de Sfârşang, un obicei cu sperietură, apariţii, închipuiri, draci şi alte alea. Bag samă că vine din ungurescul farsang (carnaval). Pe urmă, vine rândul lui Teodor Abrudan, fostul staroste al satului. Zice şi el câteva poveşti din vechime, mai ales despre nunţi, şi-o ia fin, pe după cireş, ca să pregătească, de fapt, piesa de rezistenţă a spectacolului. Adică nunta.

Şi, zău, începe O NUNTĂ. Doi tineri îmbrăcaţi în straie populare, foarte serioşi, şi ea, şi el fac pe mireasa şi mirele. Bioaca performează diferite ţipurituri, Nea Teodor îşi intră triumfător în rolul de staroste, şi toată adunarea, cu mic, cu mare, merge în peţit. Casa miresei s-a improvizat în cancelarie. Scena peţitului se desfăşoară cu tot dichisul, cu texte de demult. Ei bine, cu toate că e o simulare, şi ştim cu toţii treaba asta, un fior tot străbate scena, în câteva momente. De-acolo, mergem direct la felicitări, masă şi dans. Toată şcoala s-a transformat într-un spectacol. Se cântă, se plusează cu tot soiul de strigături şi chiuituri. Cu sau fără staţia care se arde o dată la un sfert de oră, ceteraşul şi fluieraşul sunt în formă maximă şi cântă de sare cămaşa de pe ei. Mergem în sala de sport, care e, de fapt, în zilele obişnuite, o sală de clasă goală Acum s-au pus mese şi scaune. Întâi se spune un Tatăl Nostru, după care ne aşezăm la masă. Şi vine rândul altei părţi a tinerimii. Trupa de dansuri populare, altă mândrie a locului. Îmi explică despre toate astea Augustin Nistor, reprezentantul Asociaţiei Păstrătorii Tradiţiei. Tot el mă sfătuieşte patern să nu mă umflu cu cozonac. Vin nişte sute de sarmale. Şi chiar vin, şi nu se mai termină, clădite irezistibil, lângă grămezi de felii de pâine proaspătă, cu coajă crocantă, căpietoare. Mizanscena n-ar avea haz şi nici autenticitate fără miros de sarmale. Pe deasupra, mai sunt şi foarte bune, cu arome de-ţi încreţesc părul, cu varză care pocneşte fin între măsele, lăsând să zburde până în fundul creierilor sucul ăla indescriptibil, izvorât din tocătura de porc şi vită, în care s-au prefirat cimbrişoare, piperuri şi alte continente de arome.

O fi doar o simulare, dar e frumos şi, paradoxal, cumva adevărat. Şi toţi oamenii ăştia fac povestea asta din drag de locurile lor. Biblioteca de la Sănduleşti e un loc extraordinar de viu. Nu e nimic obscen aici, nimic păcălit din motive ieftine. Au uitat de multă vreme de oaspetele venit acum câteva ore, şi-au plecat pe de-ale lor, pe amintiri, pe bancuri locale, pe jocurile tinerimii şi pe bârfele benigne, fără de care sarmalele şi pâinea călduţă, cu coaja plesnită, n-ar avea nici un farmec. La un moment dat, după chicoteli şi alte dări de coate, între două ture de sarmale, se face obiceiul cu naşa şi cu găina. Naşa, interpretată de o tânără localnică, nurlie şi cu totul memorabilă, primeşte o găină pentru care trebuie să plătească nişte bani. Curg textele în rimă, ca la robinet. Tot aici, un amănunt uşor barbar. Se tot chinuiau să înfigă o ţigară în ciocul bietei găini, care era cumplit de speriată şi de tulburată. De ce o ţigară, n-aş putea spune.

Adriana Pătăcean, bibliotecara, e o prezenţă extrem de discretă. Nu s-a-nfipt deloc să fie în centrul atenţiei. A orchestrat cât a putut de fin toată mizanscena şi s-a mulţumit să se bucure în sinea ei că i-a ieşit treaba. Datorită Adrianei, biblioteca de la Sănduleşti nu e un cavou cu cărţi. E un spaţiu în care se mişcă oameni vii, de acum, cu tot ce-o fi bun, şi cu tot ce-o fi rău în vremurile de acum. Puştimea vine la computere şi, aşteptându-şi rândul, mai pune mâna pe o carte. Alţii, oameni în toată firea, mai vin la un Skype, să-şi vadă şi să-şi audă rubedeniile plecate aiurea, la muncă, pe toată planeta. Joia, e şezătoare, aşa, contemporană, dar... e. Se ţine. Femeile vin aici să coasă şi să stea la o vorbă. Biblioteca e locul cel mai plin de viaţă din întreaga comunitate.

Tentaţia comună e să spui că s-a dus totul în derizoriu, că tradiţia e iremediabil pierdută, că sticla de suc a înlocuit apa de izvor şi că vodca proastă a înlocuit pălincile locale. Fals. Cumplit de fals. Vezi o sticlă de Pepsi şi, dintr-odată, zici că s-a terminat eternitatea de la sat. E o tâmpenie să gândeşti aşa. Transformările sunt extrem de fireşti. Dacă n-ar fi aşa, am vizita cimitire, nu locuri vii. Am fost într-un sat în care biblioteca e inima comunităţii, aşa cum e ea, la ora asta. N-am fost în vizită la un muzeu al satului. La plecare, am zărit, pe o masă, un text printat de bibliotecară, pentru momentele de strigături de la nuntă. Îl redau întocmai:




Biblioteca Judeţeană din Piatra Neamţ
Mai 2012

Bunica obişnuia să îmi spună că femeile nu mai sunt ceea ce erau, bărbaţii nu mai sunt ceea ce păreau. Numai ştiu ce o stârnise, dar replica am păstrat-o ca pe o amuletă pe care o strângi în pumni atunci când "nu găseşti altă rimă". Nu-mi mai venise în minte de ceva vreme, dar într-o după-amiază de vineri a fost singura soluţie ca să nu mi se rupă filmul înainte să înceapă teatrul.

Întârziasem la întâlnire mai mult de un sfert de oră şi mă aşteptau în jurul unei mese dreptunghiulare, ca un Mare Juriu în ultimele momente de dinainte de anunţarea verdictului. Erau opt doamne, cu căutături diferite, pedant pregătite pentru discuţie, şi fiecare zâmbea în altă culoare de ruj. Plecasem să cunosc actriţe. Jonglam cu câteva informaţii culese la telefon: pensionare, hotărâte să recupereze toate visurile puse în cui în toţi anii când au fost doar neveste şi mame. Locul faptei: Biblioteca Judeţeană "G.T. Kirileanu" din Piatra Neamţ. Ştiam că s-au adus una pe alta şi că trupa există de aproape trei ani din 2009, de când Dan Iacob, regizorul care şi-a făcut ucenicia la Teatrul Tineretului, a riscat să propună unei fundaţii care se ocupa cu ceea ce oamenii în vârstă au din plin, adică timp liber, un proiect experiment de teatru-lectură. Prima mirare este că au intrat în joc mai ales doamne, şi nu domni dornici de eventuale aventuri sociale în anii de pensie, şi în sinea mea n-am pierdut momentul să bifez că, na, femeile nu mai sunt ce erau, bărbaţii nu mai sunt ce păreau. La vârsta la care bărbaţii întorc capul după adolescente, regizorul a făcut un casting la care nu a chemat actriţe născute mai târziu de anii '50. Şi nici n-a fixat o limită de care nu se putea trece. Caută la ele dorul de ducă, în alte vieţi, cu partituri diferite.

Dorinamacovei2010, acesta este username-ul ei de la Yahoo, a ţinut să anunţe încă de la început, înainte chiar să îşi înceapă povestea. A predat geografie şi s-a specializat ca mamă de trei copii: o profesoară de filozofie, o doctoriţă şi un avocat. Îi enumeră pe toţi de la început ca şi cum ţi-ar întinde, corporatist, cea mai completă carte de vizită. "Da, viaţa m-a distribuit mereu în roluri principale. La catedră am avut rolul dascălului pasionat de munca lui. În familie, am avut un rol important în educaţia copiilor. Iar acum, în primăvara ghioceilor de la tâmple, am roluri pe scena Bibliotecii «G.T. Kirileanu»", spune calm, din spatele ochelarilor.

Într-un amestec de distincţie princiară şi jovialitate de matelot pornit în prima călătorie în jurul lumii cu vaporul la care a visat dintotdeauna, Dorina Macovei pare un căpitan de cursă lungă care la un moment dat a părăsit cârma şi s-a lăsat luat de val şi valuri. Acum câteva luni a suferit o intervenţie neu rochirurgicală şi după operaţie medicii au verificat din nou vârsta de pe fişa medicală. Da, era scris 67 de ani şi totuşi creierul pe care îl ţinuseră sub lentilele robotului DaVinci arăta cu 20 mai puţin. Când a ieşit de la reanimare au întrebat-o cum e posibil. "Am găsit Happy hours" le-a spus ea. "Unde?", insistă ei. "La bibliotecă, în Piatra Neamţ, unde altundeva". Deşi le putea răspunde ca Oscar Wilde: "Unei femei îi trebuie 45 de ani ca să ajungă la 30." La preluare, de cealaltă parte a mesei dreptunghiulare, stătea Elena Ivan, adică mamalena123, care la început a intrat pe net să caute programările de sesiune ale nepotului student în Iaşi - trebuia să-l sune să-l trezească pentru examene. Fata îi este la Milano şi a rămas ea, bunica, să aibă grijă de "copilaş." Absolventă de studii economice, a fost toată viaţa contabilă. Până în 2008, octombrie, spune ea, dacă cineva i-ar fi spus vreodată că va fi actriţă de teatru l-ar fi trimis nu doar să-şi calculeze balanţa în altă parte, l-ar fi invitat chiar să o ocolească şi la bilanţ. Că totul, chiar moartea, poate deveni ceva relativ, a înţeles după despărţirea definitivă de soţ; nu a găsit niciun paliativ pentru durere până l-a întâlnit pe Dan Iacob, regizorul de teatru - cel despre care Constantin Bostan, directorul bibliotecii spune că a ajuns la Bibliotecă "după o accentuată, prematură şi cu obidă mărturisită îmbătrânire a spiritului, mult prea uzat la un moment dat prin îndelunga şedere în posturi tehnico-administrative, complet nepotrivite arderilor sale intime". A oprit-o pe coridorul de la intrare şi i-a propus un rol în "Care de dame". Repetiţiile erau şi sunt şi acum lunea şi miercurea, şi de când a intrat în trupă nu a lipsit decât o singură dată, de la repetiţii, înainte de Sâmbăta morţilor.

Majoritatea celorlalte "interprete" au început să vină la bibliotecă pentru "Clubul de joi" când se proiectează aici filmele de Cinematecă. Apoi au început să caute DVD-uri cu opere celebre şi să-şi aleagă spectacolele la care nu au ajuns niciodată. Apăruseră primele calculatoare şi evadarea în orice colţ al lumii, unde nimeni nu le dăduse până atunci bilet de intrare, nu era doar posibilă, ci devenise chiar obligatorie.

Să evadezi cum? În limba română? E ca şi cum ai ieşi doar în curtea închisorii aşa că parte dintre ele s-au înscris la cursurile de engleză ca să poată înţelege comenzile de la computer. A trebuit, pe cale de sfântă consecinţă, să afle şi cum se face un folder, doar şi ariile celebre se pun la păstrare, nu-i aşa? După asta au apărut viruşii, telefonul de seară la Cristina, profesoara de IT, cu care, între două log in, un shift şi un log out, rămânea loc pentru reţeta de varză cu tăiţei. O dădeau la schimb cu un dublu click şi un Control C.

"Nimeni nu mai este tânăr după 40 de ani, dar putem fi irezistibili la orice vârstă" a susţinut Coco Chanel. Celebra creatoare a femeii independente în proprii pantaloni profeţise şi pentru doamne ca cele care continuau să mă măsoare de dincolo de masă. Aşa că au luat vorba asta ca pe o datorie şi au onorat-o ca atare.

Maria Şoricuţ a fost şefa de autogară şi la pixul ei au stat zeci de şoferi. Spune că pensionarilor le lipseşte un doctor ca Dan Iacob care să aplice o terapie de şoc, poate ca teatrul; te ţine sănătos şi la minte şi la trup. Are 67 de ani, un fecior doctor în ştiinţe informatice şi altul navigator. Aplauzele de la sfârşitul fiecărei reprezentaţii sunt, spune ea, ca şi cum ţi-ai ţine în braţe continuu cele trei nepoţele.

Valeria Pavel a stat câteva zile într-un spital. Colegele de la bibliotecă i-au adus portocale şi textul descărcat de pe net de la O batistă în Dunăre, pentru că în joia de după aveau o reprezentaţie.

Adriana Comaniciu are 2 băieţi şi 3 nepoţi în Canada, a fost arhitectă şi a venit chemată de o prietenă, Lucia Constantinescu, călătoare poliglotă, fost ghid ONT şi la cei 86 de ani decană de vârstă.

"Îmi pare rău că nu am intrat în trupă chiar de la început", spune Liliana Sticea, care la mai bine de şapte decenii de viaţă a crezut că "nu este potrivit" să urce pe scenă având o asemenea vârstă. Asta până a zis: "Hai să încerc şi eu!".

"E-aşa de bine la tine, că îţi vine să crezi că nimeni nu poate muri aici...." - sună o replică a Cezarei din O batistă în Dunăre şi doamna Dorina o spune ca şi cum ar fi în faţa unei săli cu lojele pline; şi, chiar dacă actul era interpretat doar pentru mine, au adus recuzită, pălării care zăceau până de curând pe raftul de sus al dulapului, o mătură şi câteva imortele, plus o faţă de masă grea din catifea de culoarea pământului. Cu vocea schimbată şi atitudini şlefuite în ore de repetiţii, personajele lui D.R. Popescu nu mai aveau nevoie de mult de textele citite cu dioptrii diferite de fiecare actriţă. Teatrul lor-lectură se transformase într-un spectacol.

"În anul în care am împlinit 40 de ani am devenit complet nebun. Înainte, ca toată lumea, făceam în aşa fel încât să par normal" - îl citează Dan Iacob pe Beigbeder şi îmi arată că la doi ani de activitate au scos un caiet program: Trupa "Arlechin", atelier de teatru-lectură pentru vârstele a treia şi a patra.

În el - instantanee din spectacole, interviuri cu artistele şi regizorul lor. Pe coperta patru câteva texte ale celor pe care tocmai le-am văzut sfidând decadele, cum ar spune poate tot Coco Chanel.

Sau André Maurois: "La 20 de ani o pariziancă este adorabilă, la 30, irezistibilă, la 40, şarmantă. După 40? Niciodată o pariziancă nu are mai mult de 40 de ani." Nici Dusia, despre care se vorbeşte în această pagină de final, n-a trecut niciodată de vârsta jocului, deşi nu s-a născut la Paris, ci la Chişinău. Dorina Macovei scrie: "În 2008-2009 am întâlnit-o pe Dusia (aşa îi spuneam noi) la concertele şi în cadrul programului «Muza Euterpe», la Biblioteca «G.T. Kirileanu». Ne vedeam des şi în sala de lectură... Am urmat împreună cursurile de computer ale doamnei bibliotecare Cristina Costachi, tot la «Kirileanu»... Am frecventat de asemenea, la aceeaşi bibliotecă, şi cursurile de engleză... Aşadar, am descoperit împreună că biblioteca oferă nu numai cărţi şi reviste, ci şi diverse oportunităţi pentru a petrece ore plăcute, instructive; nu numai celor tineri, ci şi nouă (sau mai ales nouă), celor de vârsta a III-a ("a treia tinereţe"). De aceea, nu ne-a fost greu să începem şi repetiţiile pentru primul spectacol de teatru-lectură, în 2009".

Elena Ivan completează: "Anul trecut, pe 1 martie 2010, eu şi Dusia ne-am sărbătorit ziua de naştere alături de membrii trupei Arlechin. Mi-a fost parteneră în trei spectacole: Care de dame, Joi, sărbătoare şi Aşteptând la arlechin. Era o parteneră extraordinară şi abia aşteptam repetiţiile ca să o întâlnesc. Era tonică, bună şi în preajma ei te simţeai bine. De aceea, îmi era drag şi să o machiez înainte de spectacole... Nu-mi vine să cred că vorbesc despre ea la trecut, deşi toţi suntem trecători prin această viaţă. Cred că de acolo, de sus, ne veghează şi îşi doreşte să continuăm ceea ce am început împreună. Deci... sus Cortina!".

Pe Dusia o chema de fapt Eudochia Baraneţchi şi a fost colegă la Universitatea din Chişinău cu Grigore Vieru. Dacă nu s-ar fi înscris în ceea ce şi ei, şi colegelor de trupă li se părea o competiţie cu bătrâneţea, adică starea despre care Tudor Muşatescu spunea că: "Începe atunci când spui prima oară: Of, tinerii din ziua de astăzi!, nu am fi aflat niciodată că împreună cu câteva prietene obişnuia să treacă în serile de joi pe la bibliotecă.

Am ieşit păşind încet din clădirea spre care mă grăbisem cu câteva ore în urmă şi m-am gândit iar la bunica mea. N-a prins adresele de Messenger, deşi cred că i-ar fi plăcut peste măsură să răspundă la o întrebare de genul: "Ce plăceri vinovate aveţi?" cu "Să păcălesc moartea!". Doamnele pe care le-am lăsat comentând în urma mea au reuşit.


Biblioteca din Moreni
Aprilie 2012

La treisprezece ani, Alexandru, din Moreni, Dâmboviţa, ştie deja că duşmanii îţi pot schimba viaţa în moduri surprinzătoare, de neuitat. Ştie, pentru că lui i s-a întâmplat.

Alexandru îi datorează unui duşman din clasa a opta, cu un an mai mare decât el, cea mai frumoasă întâmplare din viaţa lui. Şi nu numai el îi e dator, ci şi toată familia lui, maică-sa, frăţiorul şi surioara şi, mai ales, Toni, de care nimeni nu mai ştia nimic de vreo cinci ani.

Toni e prietenul pierdut al lui Alexandru, complicele lui la şotii şi lacrimi, modelul pe care n-a apucat să-l cunoască, să-l înţeleagă şi să-l urmeze pe îndelete, dar pe care l-a simţit mai aproape decât pe oricine altcineva. Toni este cel prin care Alexandru a învăţat, foarte devreme, ce înseamnă dorul. Toni e fostul partener de joacă al lui Alexandru, cu care a mers de câteva ori la fotbal, când încă nu era la şcoală, în câte un weekend în care-l aducea cineva la Moreni, să-şi vadă mama.

Toni este, fireşte, fratele mai mare al lui Alexandru.

M-am căsătorit la vârsta de nouăsprezece ani şi câteva luni. La douăzeci de ani şi trei luni l-am născut pe primul meu fiu, Toni. După doi ani, am mai avut un fiu, pe Alexandru. M-am despărţit de tatăl lor când eram însărcinată cu Alexandru în patru luni. Legea l-a încredinţat pe Toni tatălui său. După un timp (acesta) a fost arestat, iar Toni a fost dus la centrul de plasament. Iar de aici a început calvarul. - din declaraţia mamei lui Toni şi Alexandru.

În biblioteca publică din Moreni, înconjurat de cărţi, luminat de razele reci ale unui monitor de calculator, Alexandru îşi povesteşte viaţa cu un ton egal, privindu-l pe reporter direct în ochi. Are o uitătură sfredelitoare, decisă, de un negru incandescent. Părul, tuns scurt, ţepos, luceşte ca blana unui mic animal de pradă, permanent concentrate asupra ţintei. Câţiva pistrui mai îndulcesc figura acestui copil forţat de soartă să se maturizeze înainte de vreme.

Tatăl său, după ce s-a liberat, nu s-a interesat niciodată de copil, în schimb apare după ceva ani cu dovezi că locuieşte în Finlanda, că are condiţii, cu anchetă socială făcută să ia copilul. Iar eu am făcut greşeala vieţii mele, crezând că îi va fi mai bine decât la noi în ţară, i-am dat procură pentru un an de zile. - din declaraţia mamei lui Toni şi Alexandru.

După ce tatăl l-a luat pe Toni de la centrul de plasament, nici Alexandru, nici mama lui n-au mai ştiut nimic de el. Alexandru a intrat la şcoală. Maică-sa a cunoscut un alt bărbat. Au trecut anii, a continuat să le treacă viaţa. În familie a mai apărut un frăţior, apoi încă o surioară. Garsoniera în care locuiau a început să devină tot mai strâmtă - adulţii dormind, strâmb, pe nişte fotolii, iar copiii, toţi într-un pat, aşezaţi unul cu capul la picioarele altuia, utilizând cu maximă eficienţă fiecare centimetru al saltelei. Alexandru a trecut dintr-o clasă în alta, descurcându-se mai mult decât onorabil, chiar dacă principala lui problemă este să găsească, zilnic, un colţişor liber ca să-şi facă lecţiile.

Şi, desigur, mai e şi Toni, Toni dispărutul, Toni multiubitul, Toni-prietenul, Toni, fratele mai mare de care Alexandru simte dintotdeauna că are nevoie ca de aer.

Dacă Toni o fi ajuns vreodată în Finlanda, aşa cum spusese tatăl, nici Alexandru şi nici maică-sa n-au aflat. Mama a întrebat la poliţie, la protecţia copilului, la primărie, degeaba. Tatăl parcă se evaporase, cu tot cu Toni. Familia s-a împotmolit în purgatoriu, acolo unde Toni nu era nici mort, nici viu - pur şi simplu, dispărut. Cum e mai rău.

Şi aşa au trecut cinci ani în care am trăit doar cu gândul că, undeva departe, este iubirea vieţii mele, că odată şi odată Dumnezeu ne va uni paşii. - din declaraţia mamei lui Toni şi Alexandru.

Pe 9 decembrie 2011, cu trei zile înainte de ziua de naştere a lui Toni, pe când se ducea la şcoală, Alexandru i-a tăiat calea acelui elev mai mare, care-l antipatizează profund şi căruia îi răspunde cu un dezgust la fel de sincer. Şi-au aruncat, ca de obicei, priviri tăioase şi şi-au şi strigat câte ceva. Alexandru nu mai ţine minte ce a spus, numai ce a auzit, şi chiar şi din asta a reţinut numai esenţialul, o aluzie, un pont, un capăt de ştire, decojită de ameninţările în care fusese împachetată vestea: "Bă, vezi că mai e pe net unul pe care-l cheamă ca pe tine, adică nu tot numele, doar cel de familie."

S-a dus la ore şi a tot învârtit fraza pe toate părţile. Apoi a făcut ce face azi orice puşti de treisprezece ani când vrea să afle ceva.

A căutat un calculator legat la Internet.

****

În Biblioteca Municipală din Moreni, la parterul unui bloc aşezat în buza unui părculeţ cât un chiştoc, 43.000 de volume îndoaie în tăcere rafturile. În biblioteci, înţelepciunea şi amintirile au greutate, la propriu. Ce idee simplă: celuloză şi tipar şi, iată, inteligenţa, experienţa şi valorile pot fi transmise în siguranţă generaţiilor următoare - totul e ca viitorimea să şi accepte, să mai dorească, încă, această lume închisă în pagini fragile, să mai vrea cunoaşterea înaintaşilor.

În acest templu al cugetului, construit din lemn şi hârtie, bibliotecarii-sacerdoţi, plătiţi infam de infim dintr-un buget veşnic insuficient, sunt vizitaţi din ce în ce mai rar de credincioşii lecturii. Fiindcă se citeşte din ce în ce mai puţin, bibliotecile se transformă din spaţii culturale în biete depozite de carte. O dată pe an, dacă sunt bani, aici mai este adus câte un transport de volume noi. Mai vine câte ceva din donaţii, iar donaţiile sunt după cum a fost şi viaţa donatorului - meschine sau fabuloase, dar vieţile fabuloase, în privinţa lecturilor, sunt încă rare în această ţară, aşa că şi donaţiile sunt, adesea, doar gesturi fără altă valoare decât una morală.

La Moreni, frica de moartea bibliotecii le-a determinat pe cele 3 angajate să ia atitudine. În iarna lui 2009, bibliotecarele au aplicat pentru un program de resuscitare a locului: Biblionet. Urmau să obţină computere, legătură la Internet şi training. O schimbare majoră într-un loc în care, în afară de ocazionala inundaţie provocată de câte o ţeavă spartă la vecinul de sus, nu se mai întâmpla nimic.

Nu că bibliotecarele n-ar fi avut îndoieli în legătură cu tehnica asta modernă. Cu ceva vreme în urmă, un proiect de fişare electronică a volumelor din bibliotecă a mers perfect până în ziua în care programul a cedat, fără să mai poată fi reparat. Munca de luni de zile şi sute de înregistrări cartografice au fost pierdute în măruntaiele digitale ale unui soft născut cu malformaţii ascunse.

Dar Biblionet era altceva, mai mult decât un program de calculator, era un proiect pentru comunitate, nu pentru angajaţi. Biblioteca însăşi urma să se transforme dintr-un ghişeu de predare - primire a cărţilor într-un spaţiu cu atitudine socială activă, unde oamenii să vină nu doar pentru cărţi, ci şi pentru o lume fără graniţe, pentru a afla, până la urmă, fără mare efort, orice informaţie relevantă pentru viaţa lor.

De exemplu, să-ţi găseşti fratele dispărut în lume, în urmă cu cinci ani.

****

Alexandru ştia biblioteca din Moreni din două motive: în primul rând, pentru că-şi făcuse fişă acolo, ca să-şi ia cărţile impuse la şcoală ca lectură obligatorie, cărţi pe care, acasă, nu le avea - de înţeles, pentru că nici n-ar fi avut unde să le pună, chiar dacă, prin absurd, i-ar fi căzut din tavan banii ca să şi le cumpere. Şi, în al doilea rând, pentru că la bibliotecă erau calculatoare legate la Internet, deci la Messenger şi la Google şi la Facebook şi la jocuri.

În acea după-amiază de decembrie, Alexandru s-a dus ţintă la bibliotecă, imediat după ce-a ieşit de la şcoală. S-a aşezat la unul dintre cele 6 calculatoare şi a început să-l caute pe cel care avea acelaşi nume cu el - adică nu tot, doar numele de familie -, aşa cum îi spusese dimineaţă elevul mai mare. Şi-a scris numele şi a adăugat un prenume - Toni.

Iar în anul 2011, pe 9 decembrie, fiind la serviciu, primesc un telefon de la fiul meu, Alexandru:
- Mami, ghici cu cine vorbesc pe Facebook.
- Nu ştiu, spune, că nu pot vorbi.
- Mami, eu vorbesc cu Toni, mami, îţi dai seama că l-am găsit?
- Dacă tu crezi că astea sunt glume, greşeşti, dar o să vorbim noi acasă. - din declaraţia mamei lui Toni şi Alexandru.

L-a găsit pe Facebook, fratele lui pierdut, mai mare cu doi ani, arătând aproape ca un adult, de-acum. Toni era într-un centru pentru minori, în sudul Italiei, închis acolo după arestarea tatălui său, care îl punea să fure. Decăzut din drepturile părinteşti, tatăl lui Toni dispăruse din nou. Pe Facebook, Alexandru şi-a întrebat fratele dacă are voie să vorbească la telefon. Şi-au stabilit o întâlnire prin Skype pentru mai târziu.

Când i-a telefonat mamei ca să-i împărtăşească vestea, Alexandru s-a trezit cu promisiunea unei urecheli de neuitat. Se întâmplase un miracol, dar cum să-l creadă maică-sa că el, Alexandru, îl făcuse posibil? Părinţii sunt construiţi astfel, să nu creadă că pot fi salvaţi de copiii lor.

Nu ştiu dacă vă puteţi da seama ce a fost în momentele acelea în sufletul meu. Toate stările sufleteşti erau în mine, bucurie, ură (mă uram pe mine), nerăbdare să-l văd, să-l aud. - din declaraţia mamei lui Toni şi Alexandru.

A doua zi, sâmbătă, Alexandru şi-a condus mama la biblioteca din Moreni. A aşezat-o în faţa computerului, a pornit camera web şi a luat legătura cu Toni, aflat la o mie de kilometri depărtare, un copil pierdut cu cinci ani în urmă, aproape distrus de tatăl lui şi regăsit într-un centru de corecţie de frăţiorul său, chinuit de amintirile unor weekenduri pe un teren de fotbal.

Bibliotecarele spun că n-au mai plâns de mult ca în dimineaţa aceea, impresionate de femeia prăvălită peste tastatură, care nu era în stare să spună o propoziţie cap-coadă din cauza hohotelor şi suspinelor. De partea cealaltă, Toni s-a ţinut bine, bărbăteşte, dar pe Alexandru nu l-a putut păcăli. "Se vedea pe el că plânge", spune eroul familiei.

Ce urmează? Toni e, şi el, în clasa a opta, pentru că a pierdut nişte ani sub destinul negru făurit de taică-său. Trebuie să-şi termine anul şcolar în centrul de corecţie înainte de a putea fi adus înapoi, acasă. Nici nu se pune problema să nu vină. O să se mai înghesuie un pic în garsonieră, un an, cât o dura clasa a opta, să petreacă măcar un timp împreună, în sfârşit, ca în vremurile acelea în care erau mici şi aproape unul de celălalt. Un an, pentru că el, Alexandru, e hotărât să plece de acasă, la liceu, la un liceu auto din Craiova. Ar vrea să se facă mecanic auto, să repare maşini.

Ce vrea să se facă Toni? Alexandru ştie, desigur: Toni ar vrea să fie pilot de curse.

De acum, nimeni şi nimic pe lumea asta nu mai poate să ne despartă, decât Dumnezeu. - din declaraţia mamei lui Toni şi Alexandru.

Această carte printată se va găsi în peste 2000 de biblioteci din toată ţara şi este disponibilă şi în format electronic pe site-ul www.cautatoriidepovesti.ro.