Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Fractalul Epic

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Moşii din viaţa mea


Sabina Balan

07.12.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Când eram mai mică, anul se împărţea în perioada de dinainte de Crăciun şi perioada de după Crăciun, fiecare având o anumită întindere temporală în funcţie de fiecare an, de când venea frigul sau de când se hotăra primăria să aprindă beculeţele colorate în oraş. Exista, bineînţeles, şi o perioadă neutră din punct de vedere al crăciunescului, care era sfârşitul de primăvară - vara - începutul de toamnă, pentru că atunci se întâmplau, fireşte, o serie de alte evenimente care să-mi ia gândul de la sărbătoarea mult-iubită. Aşteptam Crăciunul aşa cum îşi aşteptau vădanele soţii de la război, cu o pasiune şi o speranţă teribilă. La sfârşitul lui noiembrie mă închideam singură în sufragerie cu casetofonul vechi şi, cu volumul dat la minimul audibilului şi cu urechea lipită de boxă, ascultam colindele de pe caseta "Grupul Cetera din Bucovina". Doar aşa, ca să-mi amintesc atmosfera de acum un an şi ca să-mi reînnoiesc încrederea că urmează o perioadă de bucurie infinită. Nu avea nimic de a face cu imaginea mercantilă a Crăciunului din reclamele de la televizor sau cu clişeele din toate cărţile de colorat sau posterele de prin librării. Crăciunul era pentru mine un portal către o realitate foarte particulară şi repetitivă, care îmi recalibra sistemul de valori. Dacă un an întreg, toată lumea se certa sau nu făcea niciodată curat, sau nu îşi vedea prietenii, sau murea de foame, exista un moment în care toate acestea se remediau, de dragul unui motiv anume. Un moment în care toată mobila din casă mirosea a Pronto - Lemn curat, aveam beculeţe la geam, împodobeam un brad mare cu tot felul de globuri, făceam prăjituri, sărăţele, răcituri şi friptură cu mama, mergeam cu tata să luam apă minerală la sticlă şi pâine caldă de la brutăria din capătul oraşului, îmi primeam bunicii veniţi în vizită, furam bomboanele din pom şi banii pentru colindători, ascultam colinde şi stăteam întinsă pe covor, cu capul sub brad, uitându-mă ore întregi la umbrele luminiţelor. Atâta fericire într-o perioadă atât de scurtă mi se părea o minune. Şi când, în sfârşit, venea Crăciunul, ştiam că mai am un singur lucru de aşteptat... pe Moş Crăciun.
 
Mă refer aici la epoca în care nu ştiam de natura cameleonică a lui Moş Crăciun, care, spre nefericirea mea şi a multor altor copii ca mine, nu e în sine decât un costum.
 
În viaţa mea a apărut Moş Crăciun mult mai devreme decât Moş Nicolae, ceea ce era şi normal, pentru că cel de-al doilea e o făptură mai mistică şi mai greu de înţeles pentru mintea unui copil care se lupta din răsputeri cu naivitatea. Pe Nicolae l-am tolerat, pe Nea Crăciun l-am divinizat şi eram sigură că Nicolae e un fel de aghiotant al Moşului care îi face o statistică preliminară a copiilor cuminţi. Aşa că, începând cu data de 1 decembrie a fiecărui an, mă simţeam urmărită pas cu pas de doi moşnegi care îmi hotărau bugetul alocat cadourilor mele. Intram sfioasă în librăriile pline cu cărţi şi jucării, acele sanctuare, în care aş fi putut să mă holbez şi să îmi imaginez viaţa mea alături de jucării, zile întregi. Mă plimbam atentă prin faţa fiecărui exponat, clipind de două ori în faţa celor pe care mi le doream foarte mult. Când deja deveneau prea multe, o luam de la capăt şi încercam să fiu mai selectivă. Ajungeam de obicei la două sau trei lucruri, o păpuşă, o carte şi, eventual, dacă celelalte două nu erau exagerat de scumpe, îmi îngăduiam să îmi doresc şi un accesoriu pentru păpuşi, dulăpioare, scaune, mese, perii de păr sau rochii. Clipeam de trei ori în faţa lor ca să ştie moşii care mă urmăreau că acelea sunt lucrurile pe care mi le doresc, apoi plecam cuminte, făcând mereu o faptă bună în drum spre casă, ca să îmi asigur reuşita. Repetam algoritmul în mai multe zile, astfel încât ajunsese să capete o sacralitate orbitoare ce mă făcea să uit de persoanele care mai erau cu mine - de cele mai multe ori, mama sau bunicul care venea de fiecare dată în vizită de sărbători şi stătea la noi până după Crăciun. Clin d'oeil.
 
Nu am ţinut niciodată să-l văd pe Moş Nicolae, i-am respectat întotdeauna dorinţa lui de a rămâne nevăzut şi nu mi-am imaginat niciodată că ar fi avut vreun motiv anume să se ascundă de privirile curioase ale copiilor. După ce îmi poziţionam ghetele pe care le spălam cu simţ de răspundere în mijlocul holului, mergeam liniştită la culcare, având deplină încredere în puterile lui moşnegeşti. Ba chiar mă enervam când auzeam lumea foşnăind şi plimbându-se pe acolo, gândindu-mă că, timid cum e el, Moş Nicolae o să întârzie să apară. Apoi, dimineaţa, mă trezeam şi fugeam emoţionată înspre papucii plini, mă trânteam cu fundul pe podea şi începeam să-i golesc de conţinut. Ştiam că dacă nu o să primesc ce mi-am dorit în noaptea de 5 decembrie spre 6, acele lucruri o să apară sigur sub brad sau o să fie aduse de Moş Crăciun în persoană.
 
Apoi, într-un an, s-a întâmplat ca bunicul meu să nu mai vină la noi în vizita prelungită, fiind bolnav. Printr-o coincidenţă uimitoare, în acelaşi an, Moş Crăciun întârzia să apară la ora stabilită. În universul meu feeric de sărbătoare, ceva era zdruncinat. Când, după vreo douăzeci de repetări ale poeziei despre ger şi colindători în faţa oglinzii, soneria a sunat în sfârşit, un moş slab, palid şi cu barba pe o parte, apare la uşa noastră. Îl invit în casă, îl aduc lângă brad, caut din priviri sacul roşu, zâmbesc frumos în faţa aparatului de fotografiat al tatălui şi încep să recit poezia gândindu-mă doar la unde naiba ar fi putut să îşi lase Moşul sacul cu jucăriile mele. Mă opresc la versul "Azi cu strămoşii cânt în cor / Colindul sfânt şi bun" privind pierdută în ochii bătrânului din faţa mea, de un albastru recognoscibil. El zâmbeşte şi continuă poezia "Tot moş era şi-n vremea lor / Bătrânul Moş Crăciun." Şi se produce revelaţia... Moşul, cu adevărata identitate pusă pentru prima dată la îndoială de mintea mea, îmi întinde o pungă mare de cadou cu o păpuşă grasă şi cârlionţată, numai bună de adoptat, neştiind că, în acel an, eu îmi doream foarte mult o orgă de jucărie sau o tablă magnetică de scris. Moşul a dat greş. Şi mai şi tuşea. Moşul se îmbolnăvise odată cu bunicul. Coincidenţa era prea mare. Nu am putut să nu fiu dezamăgită, dar i-am arătat recunoştinţa mea pentru faptul că se deplasase în starea lui tocmai din Laponia până la etajul patru al blocului unde locuiam, discreditându-i totuşi profesia în care nu dăduse greş până acum... Cu aceeaşi dezamăgire am aflat în toamna anului care urma că Moş Crăciun demisionase chiar în ziua în care bunicul meu a murit, singurul lucru care mai rămăsese din el fiind costumul roşu cu vată albă şi barba legată cu elastic subţire.
 
Crăciunul a continuat să fie perioada mea preferată din an şi o bună bucată de timp, am ajuns să cred că nevăzutul Moş Nicolae a preluat din funcţiile pensionatului Moş Crăciun, lăsându-mi cadourile sub brad, cu o oarece eroare faţă de dorinţele mele. Oricum, când îi mulţumeam, mă gândeam la el ca având chipul bunicului meu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer