Griuri de la Casa Albă

Toate discuţiile pe care le purtăm în jurul Casei Republicii, ca un cocon de cuvinte îmbăiat ba în dezgust, ba în adulaţie, ar trebui să ne îmbie la comparaţie cu alte meleaguri. Casa Albă, sediul preşedintelui Statelor Unite, este un termen potrivit spre a silabisi diferenţe şi asemănări.

În primul rând, asemănări: deşi a existat un concurs pentru arhitectura ei, preşedintele Washington - primul ei locatar - s-a implicat nemijlocit în actul de proiectare, aducându-şi un arhitect propriu, pe care l-a consiliat, se pare, extrem de strâns. În procesul de "selecţie" Washington însuşi a respins diferite soluţii alternative, inclusiv propunerea viitorului preşedinte Jefferson - un gentleman-architect care a gândit Rotonda Universităţii Virginia şi chiar locuinţe "democratice" pentru noii aleşi ai poporului american.

O altă asemănare: până la Războiul civil, Casa Albă a fost cea mai mare clădire din America. Astăzi ea pare cumsecade dimensional. Ce s-a schimbat este înţelegerea noastră asupra ceea ce înseamnă mare. "Mare" înseamnă "mai-mare-decât". Monumentalul este un complex de proporţii reciproce ale elementelor de clădire, ale acestora faţă de ansamblu şi ale întregului faţă de context. Cu toate acestea, există o anumită mărime a construcţiei dincolo de care ea copleşeşte, devine gigantică. Această mărime este legată de capacitatea fiinţei de a percepe arhitectura prin filtrul propriei sale amplitudini. Ce este nespus mai mare deopotrivă decât fiinţa noastră şi decât contextul său înzidit ne apare diform: Casa Republicii. Casa Albă este mare, dar cu totul potrivită contextului său din Washington. Dimpotrivă, în comparaţie cu Capitoliul sau alte edificii ulterioare de pe Mall, apare chiar smerită.

Au existat proiecte de extindere a Casei Albe pe la 1860 şi, ulterior, mai multe tentative de a o restaura. Dar cea mai radicală restaurare - practic o transcriere completă în beton - s-a petrecut în 1948 la ordinul preşedintelui Truman. Casa era într-o stare de descompunere jalnică şi a tot declama necesitatea de a o păstra în original apărea vetust. Dar Casa a fost refăcută de-a fir a păr, identic cu originalul şi tot ce s-a putut păstra s-a păstrat. Să ia aminte şi voioşii partizani ai demolării ai arhitecturii interbelice în dauna restaurării lor, de felul d-lui inginer seismolog Sandi: consolidare, cu respectul originalului - da; distrugerea mărturiilor înzidite, din lenea inginerilor, din ignoranţa şi / sau reaua-voinţă a clienţilor ori a celor care îi consiliază, deşi sunt experţi în cu totul şi cu totul alte domenii - ba!

În fine, deosebirile esenţiale: Casa Albă chiar este o casă. Până la ultimul război, era mai accesibilă publicului decât acum: pe pajişte se juca football şi se dădeau întâlniri. Deşi este unul din centrii nervoşi ai puterii americane, străşnicia autorităţii simbolice este îmblânzită de prezenţa domestică: copii care cresc aici, mese zilnice, animale de interior, musafiri, discuţii casnice între preşedinte şi prima doamnă. Adică, exact ceea ce Casei Republicii îi va lipsi pe veci.