Noua familie: Daddy / Corsarii / Omul care mânca lumea

Noua familie, fragmentată între angoase personale şi proiecte de viitor care sfidează reguli şi convenţii moştenite, reprezintă tema unificatoare a pieselor celor trei dramaturgi germani: Anne Habermehl - Daddy, Philipp Löhle - Corsarii şi Nis-Momme Stockmann - Omul care mânca lumea.

Cele trei piese, cu scriituri care îmbină suprapuneri de planuri narative, un limbaj dramaturgic concis şi abordări fruste ale realităţii cotidiene, reprezintă reflecţii contemporane asupra familiei atomizate, într-o societate care-şi pierde punctele de echilibru şi devine o casă globală cu pereţi fisuraţi.

Cine sunt copiii părinţilor alienaţi într-o lume care amână tandreţea pe mâine şi-şi caută haotic un loc sigur? Cine sunt părinţii copiilor care eşuează în proiectul de asumare a libertăţii individuale?

Relaţiile de putere din familie, dependenţa de celălalt, siguranţa continuu vulnerabilizată şi frica de a te trezi, în fiecare dimineaţă, tot mai bătrân şi tot mai singur, sunt recurente în cele 3 piese, prezentate în premieră în România. Spectacolele-lectură fac parte din programul Laboratorul de text contemporan, iniţiat în aprilie 2012. Laboratorul de text contemporan este o platformă de cercetare, dezbatere şi performare teatrală, care îşi propune prezentarea unor scriituri contemporane.
 
Date despre autori:
Anne Habermehl, născută în 1981 în Heilbronn, a studiat Scriere Dramatică la Universitatea de Arte din Berlin. Textele ei au început să fie montate în 2006. În 2008, a intrat în atenţia bursei de piese de teatru Stückemarkt din cadrul Festivalului Theatertreffen din Berlin. Cu piesa Narbengelände, Anne Habermehl şi-a marcat debutul în regie la teatrul Gera / Altenburg, iar în prezent pregăteşte o piesă pentru Teatrul Schauspielhaus din Viena.

Născut în 1981 într-un oraş de pe insula Föhr, Nis-Momme Stockmann a studiat Limba şi Cultura Tibetană la Hamburg, apoi Ştiinţele Comunicării în Odense, Danemarca, şi a făcut un curs de bucătar înainte să studieze Scriere Dramatică la Universitatea de Arte din Berlin. Piesa Omul care mânca lumea a câştigat mai multe premii în Germania. Nis-Momme Stockmann scrie piese de teatru, piese radiofonice, poezie şi proză.
 
Philipp Löhle s-a născut în 1978 în Ravensburg şi a crescut în oraşul Baden-Baden. A studiat Istorie, Teatru şi Ştiinţele comunicării, respectiv Literatură germană în Erlangen şi Roma. A început să scrie teatru încă din anii de studiu. Câştigător a numeroase premii, Philipp Löhle a colaborat, printre altele, cu Schauspielhaus Viena, Teatrele Schaubühne şi Maxim Gorki din Berlin.
 
Pit, Jenny

PIT: Căldură din aia. Când nu primeşti aer zile întregi, după care vine ploaia. Mă ia prin surprindere. N-am umbrelă. Mă duc în gară. În gară găseşti de toate. Starbuck's, Rossmann, Douglas, Edeka. Au construit o gară care seamănă cu un mall. Fără pic de personalitate. Nu-mi pasă. Vreau la Rossmann. Înainte de asta trec pe lângă Starbuck's. Intru la Starbuck's după care ies de la Starbuck's. Intru la Douglas, ies de la Douglas. Nici nu mai ştiu unde sunt. Sau ce-i cu umbrela aia. Incredibil. Intru la Deichmann, ies de la Deichmann. În continuu numai asta fac. Două ore. Trei. Habar n-am. Sunt în ritmul ăla. De case de marcat, scări rulante şi de bariere din alea automate, în ritmul ăla sunt. Şi deodată, deodată apare uşa aia. De sticlă. Care nu se deschide. Mă împing în ea şi nu se deschide. Aşa că o lovesc.
JENNY: Ai avut al dracu' de mult noroc.
PIT: Ştiu.
JENNY: Puteai să te loveşti foarte tare.
PIT: Ştiu.
JENNY: Ce aiurea să ţi se întâmple una ca asta. Cum să ţi se întâmple una ca asta?
PIT: Din greşeală.
JENNY: Nu loveşti o uşă din greşeală.
PIT: A fost un accident. N-am vrut să dau în uşă. Să zicem că am intrat în ea. Şi am fost obligată să mă apăr, să-mi apăr faţa, mâinile, pielea. Aşa că am ridicat valiza în aer. Şi uşa s-a distrus. A fost un accident. Aşa au constatat şi cei de la asigurări.
JENNY: Da.
PIT: Ce tare a fost zgomotul. Al naibii de tare. Al naibii de frumos.
JENNY: Încetează te rog.
PIT: De ce?
JENNY: Vorbeşti numai căcaturi şi n-am chef să le ascult.

Pauză.

PIT: Te bucuri că mă vezi?
JENNY: Da. Normal.
PIT: Ştii ce-i amuzant, de fiecare dată când te sun, mi-e un pic frică.
JENNY: Frică de ce?
PIT: Habar n-am. Frică de cum o să reacţionezi. Că anulezi întâlnirea. Că ţi s-a întâmplat ceva.
JENNY: Să mi se întâmple ce?
PIT: Nu ştiu. Ce li se întâmplă oamenilor. Un accident. Din astea. Ştiu, e aiurea. Stau aşa şi mi-e frică să-ţi formez numărul. Ce prostie. Nu?
JENNY: Cam da.
PIT: Te plictiseşti cu mine?
JENNY: Acum? Sau în general?
PIT: Şi-şi.
JENNY: Şi-şi. Da, groaznic.
PIT: Poftim?
JENNY: Era o glumă.
PIT: --
JENNY: Poate îmi cade cerul în cap.
PIT: Poftim?
JENNY: Asta ar putea să mi se întâmple. Nu ştii, la gali? Asterix? Satul invincibil?! Ăia n-aveau nici o frică, în afară de una: că le cade cerul în cap.
PIT: Da, probabil că de asta mi-e frică. C-o să-ţi cadă cerul în cap.
JENNY: De asta mi-e frică şi mie.
PIT: Pe bune?
JENNY: --
PIT: Nu-ţi înţeleg glumele. Nu ţi le-am înţeles niciodată.
JENNY: Scuză-mă. Gata, încetez.
PIT: --
JENNY: Ce ciufulit eşti.
PIT: Serios?
JENNY: Da. Ţi se vede chelia.
PIT: Şi abia acum îmi spui? După două ore?
JENNY: Mi s-a părut amuzant.
PIT: Amuzant? Că mi se vede chelia? Nu văd ce e amuzant în asta.
JENNY: Dar e amuzant. Toată freza ta e amuzantă. Că doar se vede! Mi se pare mai degrabă penibil. Să-ţi piepteni părul peste. Când vezi din astea veşnic speri în sinea ta c-o să bată vântul şi...
PIT: Aşa e mai bine?
JENNY: Nu.
PIT: Aşa?
JENNY: Nu.
PIT: Aşa?
JENNY: Nu.
PIT: Aşa?
JENNY: Nu.

Pauză.

PIT: Ţi-am adus ceva.
JENNY: Un DVD?
PIT: Poezii. Să le asculţi. Să le înveţi pe de rost. Le repeţi cu voce tare. Poezii despre păsări. Crezi că te-ajută?
JENNY: Nu ştiu.
PIT: Mă gândeam că, dacă tot /
JENNY: / Las-o baltă, bine?
PIT: Nu asta am vrut să zic. Mă gândeam, că poate ţi-ar /
JENNY: / Am zis s-o laşi baltă, da?
PIT: Da. Dar îl las aici. Îl pun aici. Sau?
JENNY: Din partea mea.
PIT: Chiar n-am vrut /
JENNY: / Încetezi dracu' odată? Poţi să încetezi?

Pauză.

PIT: Ştii ce e ăla un sitar de mal nordic?
JENNY: Un ce?
PIT: E o pasăre migratoare. Zboară la peste 11.000 de kilometri înălţime. Se găseşte în Lanţul Baltic. Şi la Marea Baltică. O pasăre foarte delicată.
JENNY: Şi de ce trebuie să se numească sitar de mal nordic?
PIT: Eu de unde să ştiu.
JENNY: Nu păsările sunt de vină. Dar sună absolut cretin. Ornitologii sunt de vină. Sunt duşi cu pluta.
PIT: --
JENNY: Pe tine de când te interesează păsările?
PIT: Doar păsările migratoare. Fiindcă migrează către oraşe. Din cauza climei. Nu e ca şi cum şi-ar stabili de la început o direcţie. E mai mult un fel de nelinişte interioară. Zboară de-a lungul autostrăzilor spre oraşe. Nu spre sud, ci spre marile oraşe. În ultimul timp e mai cald aici. Stoluri întregi se-adună iarna în oraş.
JENNY: Natura asta o cam dă în bară.
PIT: Cum adică o dă în bară?
JENNY: Să trăieşti în locuri nepotrivite.
PIT: Ce vrei să spui?
JENNY: Nu vreau să spun nimic.
PIT: Am scris un articol despre asta pentru Wikipedia.
JENNY: Deci Tu eşti din ăia.
PIT: Din ăia care?
JENNY: Care scriu articole pentru Wikipedia. Tot timpul am fost curioasă cum arată. Oamenii ăia. Intru şi apăs şi eu. Intru Link Clic Clac Clac Clac Link Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac ies. Mă uit la videoclipuri. Toată ziua m-aş uita la videoclipuri. Doamne ce distractiv e. Când simţi nevoia să-ţi speli creierii, să nu gândeşti nimic. Mamă ce distractivă e prostia umană. Chiar simţi că acumulezi lucruri. E foarte tare, îţi zic. Există genul YouTube şi genul Wikipedia. Eu sunt genul YouTube şi tu eşti genul Wikipedia, ca să zic aşa. E ca un fel de religie, nu ţi se pare?
PIT: --
JENNY: Pe mine tocmai asta mă fascinează.
PIT: Mie îmi place. Şi n-are nici o legătură cu religia. De unde ţi-a venit că ar avea legătură cu religia?
JENNY: Adică, e o mare idee la care te poţi asocia sau nu. Poţi să crezi în ea sau nu. Oamenii ca tine cred în ea.
PIT: Oamenii ca tine?
JENNY: Oamenii ca tine. Oameni cu cămăşi în dungi. Şi cu cravată în carouri. Şi cu pantofi lustruiţi. Cu periuţe de dinţi de culoare verde. Cu perii de veceu mov.
PIT: N-am nici o perie de veceu mov.

(Jenny se uită lung la el, după care îi vine foarte tare să râdă)

PIT: --
JENNY: --
PIT: Aseară am trecut prin faţa casei tale.
JENNY: A, da?
PIT: Da. Şi nu erai.
JENNY: Aşa, şi?
PIT: Păi na. Ieşisem la plimbare. Eram acolo. Lumina era aprinsă. Am sunat la uşă. Nu erai.
JENNY: Se mai întâmplă, nu?
PIT: Cineva venea din faţă. De departe. Pe stradă. Semăna cu tine. Dar a luat-o în altă direcţie. Cred că am început să văd fantome.
JENNY: Se pare că da.
PIT: Îmbătrânesc. Şi mi-e frică. Mă trezesc din somn şi mi se pare că vă aud. Vă aud vorbind. Dar nu sunteţi acolo. Nu mai sunteţi acolo de doi ani. Sunt un om singur. În curând o să mor. Doamne, ce groaznic.
JENNY: Ai intrat în vreo sectă? Mergi la biserică? Ai fost cumva la psiholog?
PIT: N-am fost la nici un psiholog.
JENNY: Eşti sigur?
PIT: Cum adică dacă sunt sigur?
JENNY: Toate cabinetele astea de psihologie ar trebui să ardă în Iad. Ar trebui bombardate. Şterse de pe faţa pământului. Cu tot cu psihologii lor: ar merita să le scoţi ochii cu unghiile. Să le tai jos limba. Să-i zbori în aer. Pentru că te mint, toţi. Deformează realitatea. E un întreg sistem la mijloc.

Pauză.

PIT: N-am fost la nici un psiholog. M-am apucat de sport.
JENNY: De sport?
PIT: La studio. Vrei să-ţi arăt?
JENNY: Nu.
PIT: Ba. Uite.
JENNY: Nu.
PIT: Hehe.
JENNY: Nu.
PIT: --
JENNY: Nu. Vreau. Să. Văd.
PIT: --

Pauză.

PIT: Acum au început să voteze. Dacă să meargă în misiunea aia de pace sau nu. Ai aflat?
JENNY: Sunt convinsă c-or să meargă. Pentru oamenii de la celălalt capăt al lumii se face tot timpul ceva. Pentru mine nu se face nimic. Oricum, mi se rupe. E doar o abureală. Dau din gură, dar nu fac de fapt nimic. Niciodată. Speram să facă ceva, de exemplu să reintroducă pedeapsa cu moartea ca spectacol public, şi uite că nu: ei fac exact contrariul. Tot timpul e aşa.
PIT: Aşa ţi se pare?
JENNY: Că nu fac nimic? Da.
PIT: Şi până se hotărăsc să facă ceva, ce faci, stai şi o freci la rece? Aduni sticle?
JENNY: Tu... n-ai nici cea mai mică idee.
PIT: Ai dreptate. N-am. Eu nu înţeleg. Îmi închipui că înţeleg, dar de fapt nu înţeleg.
JENNY: Eu. N-o frec la rece.
PIT: Exact.
JENNY: Mă duc la un interviu. La un cămin de bătrâni. Săptămâna viitoare.
PIT: La un cămin de bătrâni? Tu? Să faci ce?
JENNY: Îngrijitoare. Acceptă pe-oricine. Vor să cheltuie cât mai puţini bani. Nu-ţi cer calificare.
PIT: Îngrijitoare.
JENNY: Totul e să te pricepi la oameni. Eu mă pricep la oameni.
PIT: Ai ceva de completat?
JENNY: Nu.
PIT: Nici un formular, nimic?
JENNY: --
PIT: Şi ce le spui? Că te-ai tăiat la mână?
JENNY: -- / Uite.
PIT: Şi altceva?
JENNY: --
PIT: Cine îţi completează totul? De când el nu mai e?
JENNY: N-am nimic de completat.
PIT: Ok. În regulă. Îmi zici dacă e cazul. Ok?
JENNY: Ok.
PIT: Că doar îţi rezolvi lucrurile astea, nu?
JENNY: Normal că mi le rezolv.


1.1.

1.2.
În grădină, la râu. În spatele lor, casa. Acoperiş plat. Fără ferestre.

MÖRCHEN: Ia tăceţi un pic. Şşşt. Auziţi? Râul. Aşa sună râul. Apa. Vorbeşte. Ne vorbeşte. Ca în cartea aia cu Buddha. Totuşi, cred că dacă stai aici, chiar înţelegi despre ce e vorba. Totul e să simţi. Eu simt apa. Sigur, e doar un murmur. Când se urneşte ceva din loc. Dar are ceva foarte blând. Şi ameninţător în acelaşi timp. E ca şi cum. Când tragi o eşarfă de mătase peste un fotoliu de piele. Aşa sună. Apa e o eşarfă de mătase. Şi fundul râului un fotoliu de piele. Nu, sigur că nu e aşa. Dar vreau să spun: ce blândă e apa şi totuşi ce puternică. Înţelegeţi ce vreau să spun?
ARNE: Şi ferestrele când îţi vin?
MÖRCHEN: Luni. Luni vin ferestrele.
BIENE: În sfârşit o să ne mutăm. A durat destul deja. Abia aştept. Afară din apartamentul ăla mic şi neaerisit. Acolo n-am loc destul. Am nevoie de mai mult loc. De mai mult spaţiu.
ARNE: Vezi! Te-ai măritat cu cine trebuie, nu?
NELE: Chiar, ce frumos a fost.
ARNE: Da. Superbă petrecere!
NELE: Şi ce speech-uri frumoase.
ARNE: Da.
NELE: Câtă... emoţie.
BIENE: Frumos că spuneţi asta.
MÖRCHEN: Ia ascultă ce zice sticla ta de bere.
ARNE: Ce?
MÖRCHEN: Trage cu urechea, îţi zic, ascultă ce zice sticla ta de bere.
ARNE: De ce? Ce şmecherie mai e şi asta?
MÖRCHEN: Nu e nici o şmecherie. Ascultă ce zice berea.
BIENE: Haide. Lasă-l.
ARNE: Ei, nu. E ok. Aşa, şi?
MÖRCHEN: Deci?
ARNE: Deci!
MÖRCHEN: Vezi?
ARNE: Nu.
NELE: Asta ce mai e?
MÖRCHEN: Şi?
BIENE: Şi?
NELE: Pot să ascult şi eu?
MÖRCHEN: Ce auzi?
ARNE: ... Fâsâie.
MÖRCHEN: Exact.
NELE: Dă-o încoa' Arne.
ARNE: Uite.
BIENE: Şi?
MÖRCHEN: Apa.
NELE: Păi ce. Fâsâie. Te calmează.
BIENE: Dioxidul de carbon.
MÖRCHEN: Apa are suflet. E puternică. E constantă cu ea însăşi. Are caracter. Singura dintre noi care are caracter. Noi nu avem caracter. Comparabil cu al apei. Desparte-o. Bag-o cu forţa-n canistre. Car-o prin ţară. Încălzeşte-o. Răceşte-o. Trece-o prin conducte de plastic, prin tuburi, pune-o în flacoane etc. etc. Loveşte-o. Calc-o în picioare. Amestec-o cu ce vrei tu sau fă cum fac oceanele: toarn-o în unităţi mai mici, în sticluţe şi varsă-le apoi...
BIENE: Mörchen.
MÖRCHEN: Şi rămâne la fel. Rămâne ea însăşi. Noi nu putem îmblânzi apa. E o prostie să crezi că poţi. O greşeală fatală. Apa e cea care ne îmblânzeşte pe noi.
BIENE: Gata acum, Mörchen.
MÖRCHEN: Eu am înţeles asta. Mă folosesc de apă, dar o respect. Mă comport cu ea aşa cum se cuvine. Casele noastre trebuie să se orienteze după apă şi nu invers.
BIENE: Haide. Aşază-te.
MÖRCHEN: Este acolo. Curge. Sub nasul nostru. Apa condiţionează totul. Suntem 80% apă. Florile conţin şi mai mult. De asta suntem atât de dependenţi de apă. E cel mai mare drog. Mai degrabă murim de sete decât de foame. Azi avem monitoare plate, dar fără apă nu rezistăm nici trei zile. Nu s-a schimbat nimic faţă de cum era înainte.
NELE: Asta ai înţeles tu?
MÖRCHEN: Exact. Eu.

Arată spre casă.

ARNE: Tu eşti de la ţară.
NELE: Ce spui tu ştie şi-un copil.
MÖRCHEN: Da. Aşa e. Însă eu am înţeles. Apa începe să se întoarcă împotriva noastră. Ne arată puterea ei. Ne demonstrează că nu suntem decât nişte bile de muci în nările vremii.
BIENE: Uneori mai spune lucruri din astea trăznite. Ce drăguţ e.
MÖRCHEN: Nu, Biene, nu e drăguţ. Aşa-i caracterul lui.
NELE: Cred că am înţeles ce vrei să spui.
MÖRCHEN: N-aţi înţeles nimic. Un căcat aţi înţeles. Fâsâie. Ţţ. Atât aţi înţeles.
ARNE: Da' mai potoleşte-te!
MÖRCHEN: Fâsâie. Ca şi cum ai spune că un urs panda are blana moale. Nu-i asta ideea, Nele.
NELE: Pe asta de unde ai mai scos-o?
ARNE: Da' revino odată cu picioarele pe pământ.
NELE: Ce vrei să spui?
ARNE: Nele.
MÖRCHEN: Ideea-i alta.
ARNE: Dumnezeule! Mörchen! Nele!

Tăcere.

ARNE: Deci săptămâna viitoare vă mutaţi în ea.
BIENE: Da. Şi o să vrem să venim şi aici. În grădină. Poate punem legume. Castraveţi, sau aşa ceva. Ierburi de supă. Ce emoţii am.
ARNE: Da. Îmi imaginez.
NELE: Că doar e loc destul. Pentru o grădină.
BIENE: Da. E imens. De fapt, teoretic nu ne-am putea permite aşa ceva.
MÖRCHEN: Nici nu ne putem permite.
BIENE: Am vrut să ne luăm şi animale.
MÖRCHEN: Tu ai vrut.
BIENE: La cât loc e.
MÖRCHEN: Dacă chiar e necesar.
NELE: Ce-or să se bucure. Vreţi să vă ajutăm la mutat?
BIENE: Mulţumesc. Dar plăteşte firma.
NELE: Vroiam să spun că tu nu o să poţi să cari nimic.
BIENE: Pentru numele lui dumnezeu. Le spun doar unde să pună lucrurile. Râde.

Tăcere.

ARNE: E atât de frumos aici. / Şi aşa de liniştit. Minunat. / Şi arbuştii ăştia. / Şi pomul fructifer, ăla bătrân. / Râul. / Minunat. Un locşor minunat. / Idilic.
MÖRCHEN: Locul în care-i amplasată o să faciliteze vânzarea. Terenurile virane de pe malul râurilor s-au ieftinit între timp, pentru că mereu se inundă totul. Nu-ţi încheie nimeni asigurare. Şi tocmai asta e şmecheria. Cu sistemul hidraulic al casei ăsteia ne întoarcem la apă. În locurile în care s-au născut marile oraşe. Metropolele. Ne întoarcem la râuri şi trăim şi luxos, şi ecologic. Asta e baza viitorului. Când lumea o să priceapă asta, o să se umple de case din astea. Casa mea. Peste tot casa mea. În cele mai bune locaţii. Fantastic.
NELE: Şi toate or să fie roz? Ce oraşe faine or să mai iasă.
MÖRCHEN: Aşa. Şi de ce n-ar fi roz?
NELE: Glumeşti, nu? Doar nu laşi culoarea asta. Mă gândesc că e provizorie. E horror. Cine şi-ar dori o casă roz.

Tăcere.

NELE: E groaznic de urâtă.
MÖRCHEN: Hai să-ţi zic: culoarea roz are cele mai bune proprietăţi fizice pentru o hidroizolare de genul ăsta. Capacitatea de preluare şi eliminarea a apei e optimă în cazul rozului. Deci e absolut logic că alegi culoarea asta, dacă eşti un om care gândeşte cât de cât şi dacă vrei să construieşti o casă la cel mai modern nivel ecologic.
NELE: Serios? Şi nu e la fel de logic, dacă eşti un om care gândeşte cât de cât normal, să nu zugrăveşti o casă pe care o scoţi la vânzare în cea mai urătă culoare posibilă?
MÖRCHEN: De aia e important să te hotărăşti ce vrei. Casa viitorului sau o cocioabă care să arate bine până la prima inundaţie, că după aceea oricum n-o să mai existe?
NELE: Deci ţi se pare şi ţie urâtă?
MÖRCHEN: Nu. Mi se pare adecvată scopului. Casa mea e adaptată viitorului.
BIENE: Ei, hai, vă rog. Haideţi să bem ceva.
NELE: Casa viitorului. Ce tâmpenie.
ARNE: Da. Haideţi să bem.
MÖRCHEN: Rozul potenţează funcţia hidroizolaţiei în aşa fel încât nu mai ai nevoie nici măcar de încălzire în casă, ceea ce este o revoluţie ecologică.
NELE: O revoluţie la care nu te poţi uita.
MÖRCHEN: Nu poţi sau nu vrei să înţelegi?
BIENE: Potoliţi-vă odată. Vă rog.
NELE: Revoluţia roz.
MÖRCHEN: Eu sunt paşnic.
ARNE: Noroc.
BIENE: Noroc.


Scena 1 - Gripa
Personaje: Un tată pe la 65 de ani. Fiul său, de vreo 35 de ani. Lisa, fosta soţie a fiului. Filip, fratele său mai mic.
Spaţii: Bucătăria scump amenajată din apartamentul fiului. Dormitorul simplu al tatălui. Camera dezordonată din apartamentul fostei soţii. Un loc de campare, în care fratele mai mic se îmbată.
Timpul acţiunii: Seara devreme.

Sună telefonul. Fiul ridică receptorul.
FIUL: Alo.
Tatăl tuşeşte.
FIUL: Alo, cine-i?
Tatăl tuşeşte.
FIUL: Alo.
Tatăl tuşeşte.
FIUL: Futu-i! Alo?
Tatăl tuşeşte.
FIUL (enervat): Eşti bolnav?
TATĂL (mormăie): Ah...
FIUL: Ce ai?
TATĂL: Gripă.
FIUL: Ai fost la doctor?
TATĂL: Te sun fiindcă... Am păţit o chestie foarte ciudată.
FIUL: Nu schimba vorba. Ai fost la doctor?
TATĂL: Am avut o săptămână groaznică. N-ai idee.
FIUL: Nu mi se pare normal, să răceşti aşa des, ar trebui să te duci odată la doctor. La lucru ai fost?
TATĂL: Mă dau cu cremă vietnameză... Şi am fost şi la doctor...
FIUL: De ce faci asta? Mă minţi. Ce ţi-a prescris?
TATĂL: Să vezi ce mi s-a-ntâmplat. Ceva foarte ciudat.
FIUL: Nu mai schimba tot timpul vorba. De ce nu vrei să mergi odată la doctor?
Tatăl tuşeşte.
TATĂL: Mi-am muşcat o bucată din limbă.
FIUL: CE?
TATĂL: O bucată mică de tot.
FIUL: POFTIM?
TATĂL: Da, ultima oară când am plecat de la Filip. Chiar a doua zi.
FIUL: Ţi-ai muşcat o bucată din limbă?
TATĂL: Da. La început nu mi-am dat seama. Era noapte. M-am trezit... de durere.
FIUL: Nu pot să cred. Cum e posibil una ca asta?
TATĂL: A curs sânge în prostie... O bucată mică, din limbă.
FIUL: POFTIM?
TATĂL (viteaz): Dada, nu-i aşa grav. Tu cum eşti?
FIUL: Nu-i normal ce-mi spui. Cum e posibil aşa ceva?
TATĂL: Da, ciudat... nici nu mi-am dat seama la început. De-abia după, când m-am trezit - sângele curgea în prostie.
FIUL: POFTIM? Cum e posibil aşa ceva?
TATĂL: Dada, dar nu-i cine ştie ce. Hai, povesteşte. Cum îţi merge?
FIUL: Trebuie să mergi la doctor. Ai fost la doctor?
TATĂL (râde): A fost o săptămână groaznică. (Pauză.) Maşina n-a trecut de verificarea tehnică.
FIUL: Trebuie să mergi la doctor.
TATĂL: Ai idee cît costă?
FIUL (nereţinut): La dracu', tata! Nu te costă nimic. Ai asigurare.
TATĂL: Dada. Dar mai nou peste tot trebuie să... Nici nu se mai uită la tine pe gratis. Să vezi când mă duc acolo pentru dinţi cum e...
FIUL: Nu mai schimba vorba. Acum discutam despre limbă. (Pauză.) Dar ar trebui să mergi să vezi şi ce-i cu dinţii.
TATĂL: Ai idee cît costă?
FIUL: Îţi dau eu bani...
TATĂL (hotărât): Nu!
Tatăl tuşeşte.
FIUL (furios şi frustrat): Nu înţeleg. Când se-ntâmplă lucruri din astea trebuie să mergi. Promite-mi că te duci luni.
TATĂL: Trebuie să văd cum lucrez luni.
FIUL: Ce căcat de legătură are asta. Eşti bolnav, te duci la doctor.
TATĂL: Dada.
FIUL: Promite-mi.
TATĂL: Nu vreau să promit aşa ceva.
FIUL (mormăie): ... Doar nu vorbeşti serios.
TATĂL: Doctorul Raben - nici măcar nu mai lucrează. A făcut atac de cord. Nu mai consultă.
FIUL: Dar ai destui doctori în zonă.
TATĂL: Dada. (Pauză.) Lasă, că nu mor eu din asta.
FIUL (îi taie vorba): Nu mori tu - mor eu! Ce vrei să arăţi? Că la orice boală de azi - te dai cu cremă vietnameză şi trece? Nu înţeleg de ce să stai cu gripă o săptămână jumate, când poate să-ţi treacă în patru zile?
TATĂL: Şi m-am şi ars. (Pauză.) În palmă. (Pauză.) La aragaz. (Pauză.) Dintr-o prostie: vroiam să văd dacă e pornit. Mă gândeam că... (Pauză.) Ieri n-am avut nimic. Mai ales că mi-am pus imediat ceva rece.: Dar azi mi-au apărut beşici.
FIUL: ... Nu ştiu ce să zic.
TATĂL: Dada...
Pauză.
TATĂL: Şi tu cum o mai duci?
FIUL (mormăie): Bine, bine.
TATĂL: Cu lucrul?
FIUL: ... Bine.
TATĂL: Bine. (Pauză.) Şi copiii? Sunt acolo? - Nu-i aud.
FIUL: Sunt la Lisa, ştii bine.
TATĂL: Cum, că mă gândeam că la sfârşit de săptămână sunt acolo.
FIUL: Da, dar tot la al doilea sfârşit de săptămână. Ştii foarte bine.
TATĂL: A, da.
FIUL: Bine.
TATĂL: Da.
FIUL: Bine... Hai că am ceva pe foc.
TATĂL: Dada.
Pauză.
TATĂL: Alte noutăţi nimic?
FIUL: Nu!
TATĂL: Nu? Bine!
FIUL: Na bine. Hai că mai vorbim.
TATĂL: Da... (Pauză.) Nu din cauza gripei te-am sunat. Nici măcar nu mă gândeam să-ţi spun. Că tu imediat te enervezi...
FIUL: Dumnezeule mare! Mai scuteşte-mă cu căcatul ăla de gripă! (Închide.) Ah, căcat.
Fiul se gândeşte, se învârte de colo colo, îşi roade unghiile, pune mâna pe telefon şi formează un număr.
FILIP: Daaa?
FIUL: Da, hei Filip, eu sunt.
FILIP (cam vesel): Na? Care-i treaba?
FIUL: E bine.
FILIP: Şi la lucru?
FIUL: Bine, bine.
FILIP: Ok.
FIUL: Auzi, te sun că...
FILIP: Stai un pic. (Zgomot, muzică, foşnete.) Băga-mi-aş.
FIUL: Alo?
FILIP: Da, stai un pic.
FIUL: ... E vorba de tata.
FILIP: Să-mi... (Foşnete.)
FIUL: Ce dumnezeu faci, unde eşti?
FILIP: Hai că te sun eu mai încolo. Mi-a scăpat mobilul pe jos. Cred că s-a dus dracu'. (Închide.
Fiul pune telefonul pe masă. Se gândeşte încruntat. Aşteaptă o vreme. Ia telefonul şi formează un număr.)
LISA: Lisa Pleil.
FIUL: Da, salut - eu sunt.
LISA (reţinută): A, salut. Aşteaptă, mă duc să chem copiii.
FIUL: Nuu, stai. Cu tine vroiam să vorbesc.
LISA: A, da?
FIUL: Da. E vorba de tata.
LISA: Ha?
FIUL: Ăă - dar, mă rog, ce treabă ai tu cu asta...
LISA: Ok, dacă n-am nici o treabă cu asta.
FIUL: Nuu - stai un pic. Vroiam să spun că poate n-ai chef să-ţi baţi capul cu asta.
LISA (supărată): Nu ştiu, habar n-am.
Pauză.
FIUL: ... Ok...
Închide.
Sună telefonul.
FIUL: Alo?
FILIP: Alo, eu sunt.
FIUL: Ey.
FILIP: Care-i treaba?
FIUL: Vroiam să... Dar ce tare se-aude muzica, nu poţi să te duci şi tu un pic mai încolo?
FILIP: Hai că m-am dus mai încolo.
FIUL: Auzi, ăsta şi-a muşcat o bucată din limbă.
FILIP: Ce? Cine?
FIUL: Da. Tata.
FILIP: Ce?
FIUL: Nu mult, o bucată mică.
FILIP: Ah.
FIUL: Şi eu care mă întrebam ce-are de vorbeşte aşa ciudat.
FILIP: Am vorbit ieri cu el la telefon.
FIUL: Şi nu te-ai prins că sâsâie cumva ciudat?
FILIP: Nuu.
FIUL: Ţie nu ţi-a zis nimic?
FILIP: Nuu.
FIUL: Doamne, da' e ceva...
FILIP: ... Aici e super chef.
FIUL: Mult n-o să-l mai ţină. Se duce dracului. Ar trebui să vorbeşti şi tu cu el. Pe mine nu mă ascultă. Cum e asta, să-ţi muşti o bucată din limbă? Poate are... epilepsie sau cum îi zice? Sună-l şi tu.
Filip (revenind în locul din care se auzea muzică): Exact, hai că te sun mâine dimineaţă.
Fiul închide telefonul mormăind. Se duce la frigider şi-şi ia o bere. Sună telefonul. Se uită la ecran şi răspunde.
FIUL: Alo?
LISA: Da, alo, tot eu, Lisa.
FIUL: Da?
LISA: Ce-a păţit taică-tău?
FIUL: Ăă...
LISA: Da, că a sunat adineaori.
FIUL: Aha.
LISA: Şi a vrut să vorbească cu copiii.
FIUL: Aşa... şi?
LISA: Da - şi l-am pus pe speaker.
FIUL: Poftim? Nu-l mai pune pe speaker, că se prinde!
LISA: Nu, nu se prinde. Are febră.
FIUL: Ba se prinde. Că şi el ne punea pe speaker înainte. Tot timpul. Şi brusc ne trezeam că vorbeam şi cu el, şi cu mama.
LISA (râde): Da, ai dreptate - mi-aduc aminte.
FIUL: Da. Doamne, ce aiurea era.
Pauză scurtă.
LISA: Da, dar într-un fel, şi drăguţ. (Pauză scurtă.) Dar îţi zic că nu s-a prins...
Pauză.
FIUL: Ăă...
LISA: ... Nu-i e bine fără maică-ta (...) Le-a povestit copiilor ce-a păţit cu limba. Şi cum s-a ars şi i-au ieşit băşici.
FIUL: POFTIM?
LISA: N-o duce deloc bine.
FIUL (mormăie): Da, are gripă.
LISA: Cred că... Ar trebui să începi să te gândeşti... Are nevoie de cineva să stea cu el.
FIUL: Aiurea. Chiar aşa rău nu e.
LISA: Îmbătrâneşte. Devine senil. În curând n-o să mai aibă discernămînt.
FIUL: E răcit - atât.
LISA: Şi-a muşcat o bucată din limbă?! Gândeşte-te, şi încă cu dantura lui proastă.
FIUL: Ei, sigur a visat urât şi de aia.
LISA: Dar cum să nu te trezeşti, când îţi muşti o bucată din limbă...
Pauză scurtă.
LISA: Eu cred că e un început de convulsii din alea.
Pauză foarte scurtă.
LISA: Epilepsie.
Pauză.
LISA: Are nevoie de îngrijire.
FIUL: Dar n-are decât 64 de ani.
LISA: 67.
FIUL: Încă lucrează!
LISA: Da, tocmai. Dacă greşeşte ceva acolo... Nici măcar asigurare nu are, nimic.
FIUL (turbat): Ce ştii şi tu? De unde să-şi permită? Îngrijire... Cine să aibă grijă de el?
LISA: ... Tu.