Proiecte de locuinţe sociale pentru industriile de stat: cartierele Grant şi Belvedere

1911 a fost un an decisiv pentru proiectul locuinţelor sociale în Bucureşti: apar cartierele Lupească şi Clucerului şi câteva imobile pe strada Candiano Popescu, totalizând aproape 250 de locuinţe individuale. Sub conducerea lui A.G. Ioachimescu şi G. Costinescu, proiectele Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine (SCLE) sunt similare cu iniţiativele din Europa în aceeaşi perioadă, reafirmate după Congresul pentru locuinţe ieftine de la Viena din 1910. Pe de altă parte, această sincronizare obligă de asemenea la o gândire în perspectivă şi la schimbarea strategiei în principate, după ce la sfârşitul anului 1910, Societatea pentru Locuinţe Ieftine se defineşte din punct de vedere legal şi organizează primul concurs de proiecte.

În 1912, noi proiecte se dezvoltă simultan în diverse cartiere bucureştene: în imediata vecinătate a parcelării Clucerului, dar pe partea stângă a bulevardului. Mihail Ghica, se ridică parcelarea ing. Zablowsky, cartierele Sf. Vineri şi Steaua (pe acelaşi bulevard) şi C.F.R (din zona Grant). În partea de sud a oraşului, mai precis, în cartierul Rahova, se proiectează două noi străzi (Tocilescu şi Poenaru) pe care observăm aceleaşi case tip, marca SCLE. Societatea construieşte proiecte comisionate de Fabrica de Chibrituri în zona Filaret, dar şi de manufactura de Tutun în zona Grant. Cum ultimele două instituţii aparţin Regiei Monopolurilor Statului, iar primele patru cartiere sunt ridicate la cererea Căilor Ferate Române, merită remarcat faptul că muncitorii devin segmentul ţintă al proiectului urbanistic.

Asistăm, aşadar, în 1912, la o schimbare de strategie a conducerii Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine. Succesul lotizării şi al tipizării experimentate în parcelările precedente duce la creşterea interesului marilor instituţii de stat pentru a asigura locuinţe de serviciu muncitorilor. Avantajele sunt de ambele părţi: pe de o parte, instituţiile îţi asigură loialitatea angajaţilor (ei nu pot părăsi locul de muncă fără a renunţa, implicit, şi la locuinţa pusă la dispoziţie), iar angajaţii beneficiază şi de accesul la diverse facilităţi adiacente, precum grădiniţe şi şcoli pentru copii. Se adaugă, desigur, posibilitatea de a achita o locuinţă confortabilă în rate, cu dobândă mică. Pe de altă parte, Societatea atrăgea clienţi de încredere, care permiteau menţinerea capitalului financiar şi de prestigiu. Deşi lipsesc documentele de arhivă care să detalieze comunicarea dintre instituţii; fiind vorba de două structuri de stat cu un număr mare de angajaţi şi cu orientare industrială nu este exclusă presiunea diverselor organizaţiilor muncitoreşti din interior pentru demararea proiectului.

Ne vom axa în episodul de azi pe construcţia cartierului Grant, comisionat de Manufactura de Tutun "Belvedere", aflată în subordinea Regiei Monopolurilor Statului, la rândul ei sub autoritatea Ministerului de Finanţe. Pentru a înţelege mai bine contextul în care a apărut cartierul, facem o incursiune în istoria instituţiei ce a comandat construcţia cartierului Belvedere, precum şi evoluţia zonei, premergătoare anului 1912. Construirea locuinţelor sociale din cartierul Belvedere este legată fără îndoială de prezenţa Fabricii de Ţigarete.

Prin legea din 1864, care instituia monopolul statal asupra tutunului, statul se ocupa atât de cultivare cât şi de producţia şi distribuţia tutunului (prin construcţia de fabrici). Legea a fost abrogată în 1867, însă a fost readoptată în 1872 sub cabinetul Lascăr Catargiu. "Legea pentru dreptul exclusiv al Statului asupra vânzării tutunului, ţigărilor şi tabacului", pentru că acesta era titlul complet al legii, reasigura monopolul Statului asupra cultivării, fabricării şi vânzării tutunului în ţară. Ulterior, exploatarea a fost concesionată unei companii străine, pentru a echilibra bugetul anilor 1872-1873. În 1879 revine Ministerului de Finanţe şi, implicit Regiei Monopolurilor Statului. Pe lângă tutun, Regia deţinea monopolul chibriturilor, timbrelor, dar şi cel al exploatării sării. Potrivit surselor, Regia era condusă de un Consiliu de Administraţie compus din opt membri şi de un director general, cu prim director general al R.M.S.-ului în persoana lui Gh.C. Cantacuzino-Râfoveanu (1845-1898). Din 1929 Regia îşi schimbă numele în C.A.M (Casa Autonomă a Monopolurilor de Stat), iar sediul devine impozantul Palat construit de Duiliu Marcu în 1934 pe Calea Victoriei.

Începuturile producţiei tutunului în Bucureşti se leagă de moşia Goleştilor din Belvedere, unde exista încă de la începutul secolului un depozit de tutun. Fabrica ce deservea negustorii cu tutun s-a extins treptat, numărul muncitorilor ajungând la 1250 la începutul secolului al XX-lea, iar suprafaţa pe care o ocupa la "8.200 mp pentru prelucrarea tutunului si 6.500 mp pentru depozite", aşa cum reiese din studiul dedicat istoriei Manufacturii de tutun "Belvedere", redactat de Maria şi Aurel Duţu. Conform aceloraşi autori, cele mai importante corpuri ale fabricii au fost construite între 1888 şi 1890 după ce în anul 1885 se votase "Legea pentru aprobarea cheltuielilor Administraţiei Regiei Tutunului". Comentând acest fapt, istoricul Adrian Majuru afirma că "Este un caz tipic, şi printre primele din istoria modernă a Bucureştilor, când apare un cartier nou în jurul unui mare stabiliment industrial." Dezvoltarea ulterioară a cartierului presupune că "municipalitatea amenajează străzi principale şi secundare, canalizarea şi iluminatul public, iar Regia autonomă de transport înfiinţează noi linii până la acest nou capăt al Bucureştilor." Mai mult, în 1908 Primăria hotărăşte construirea unei şcoli în apropierea Manufacturii, după modelul şcolilor din Ghencea şi din Tei. O hartă aeriană din anii '30 prezintă cele două parcelări din jurul manufacturii de Tutun, împreună cu parcul sportiv (care va deveni ulterior stadionul "Sportul Studenţesc").

La începutul secolului XX, mai precis la data de 1 Mai 1912, Regia Monopolurilor Statului cumpără de la Societatea comunală pentru Locuinţe Ieftine un teren de 82.964 (preţul 3 lei mp), de achitat în termen de 30 ani. Duţu confirmă preţul de 8.000 lei fiecare casă pe care proprietarii trebuiau să îl achite, un preţ comparabil cu cel din Lupească (5.000 lei) sau Clucerului (8.000 lei). Conform contractului încheiat de Oscar Kiriacescu (dir. Gen. R.MS) şi cei doi directori ai SCLI (A.G. Ioachimescu şi Costinescu), locuinţele trebuiau finalizate în noiembrie 1913. Cu toate aceste, analiza lui Cincinat Sfinţescu din 1933 prezintă o suprafaţă de doar 62.300 mp, din care străzile ocupau 20.900 mp (având o medie de 8 m adică 33% din suprafaţa totală), şi 187 loturi au fost obţinute prin parcelare; un lot avea aproximativ 170 mp, cu latura de 10 m la stradă şi o adâncime de 17 m: harta ataşată studiului este edificatoare.

În privinţa detaliilor, majoritatea locuinţelor este de tip A - parter cu 2 camere şi grupate câte două - ca şi cele din Lupească. C. Sfinţescu ne spune că pentru unele instituţii precum R.M.S., "Societatea a construit şi tipuri colective, cu locuinţe distincte la parter şi etaj (de câte 50 mp cu apartament) ca tipul A, A1, un bloc având 8 apartamente a 3 camere, iar câte două apartamente de la etaj având scară comună." Un alt tip de imobile era cele cu apartament de câte patru încăperi (fiecare cu 52mp, vizibil pe strada Cristian Pascal). Este uşor de observat, de altfel, diversitatea clădirilor din parcelarea Grant: spre exemplu pe strada Vasile Burlă există case de tip A până la intersecţia cu str. lt. Zalit, iar segmentul până la str. Larisa este dominat de tipul C, cu etaj. De asemenea, cele două imobile simetrice de la intrarea pe stradă au etaj şi un stil diferit faţă de următoarele.

În harta ataşată studiului lui Sfinţescu, sunt prezente cele două cartiere: Grant, aparţinând Manufacturii de Tutun, delimitată de străzile Pascal Cristian, Bd Regiei, Viziru Stoica, Cpt Pavel Zăgănescu, Strada Larisa, str. Chibzuinţei şi Cartierul CFR în imediata vecinătate delimitat de ing. Pascal Cristian - Aleea Ţibleş (fost alee Grand) - Manufactura - str. Boişoara (fost Bd. C.F.R). Conform hărţii publicată de Duţu, datată 1932, actuala stradă ing. Pascal Cristian se numea ing. Ioachimescu, numită, fără îndoială, în amintirea directorului Societăţii Comunale. Nu avem data privind numele sau funcţia ocupată în Manufactură de cele 200 familii mutate începând cu 1913/1914.

De menţionat că între 1934 - 1940 proiectul cartierului se dezvoltă: se construieşte Biserica Belvedere ce poartă hramul Sf. Apostoli Petru şi Pavel şi al Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina. O istorie a bisericii menţionează că "Piatra de temelie a bisericii a fost pusă la data de 25 octombrie 1934 de către primul patriarh al României, Miron Cristea, în prezenţa membrilor Conducerii Manufacturii Tutunului, a Căilor Ferate Române etc." Enoriaşii au contribuit financiar la ridicarea edificiului, "fiecare muncitor participând cu o contribuţie bănească reprezentând retribuţia pe o zi de lucru din lună." Aceeaşi sursă menţionează şi că "proprietatea asupra terenului a fost dobândită prin donaţie din partea Administraţiei C.A.M. si C.F.R". Arhitectul bisericii este Ion D. Traianescu, pe care l-am întâlnit şi în episoadele anterioare, ca arhitect al Parcelării Clucerului. Este foarte probabil ca Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine să fi executat locuinţele din cartierele R.M.S Grant şi C.F.R. tot după planurile sale, Traianescu fiind unul dintre câştigătorii concursului din 1910.

În concluzie, statul se implică în rezolvarea crizei locuinţelor în capitală nu doar prin condiţiile avantajoase oferite Societăţii, ci şi prin comisionarea proiectelor acesteia. Deşi nu asigură plata totală sau parţială a locuinţei, joacă totuşi rolul de intermediar între actorii sociali. Cu toate acestea, rămân numeroase necunoscute legate de momentul deciziei de colaborare între R.M.S/C.F.R şi SCLE sau de criteriile de selecţie a noilor proprietari. Dar interesul faţă de locuinţe noi puse la dispoziţia angajaţilor este împărtăşit şi de instituţiile private. În episodul următor, vom detalia parcelarea terenului de pe strada Şerban Vodă de către Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti, un exemplu de colaborare între stat şi domeniul privat.


Arhive şi bibliografie: