Catolic

Teama de clădiri înalte este, aici şi acum, teama de a da un destin contemporan oraşului, după cum excesul de conservativism (care nu e tot una cu afirmarea pozitivă a conservării patrimoniului, ci este un exces al acesteia) apare drept reculul situaţiei de dinainte de 1989, care s-a distins prin excesul de demolare ca instrument de intervenţie urbană. Puţini păstrători ai monumentelor au fost înainte de 1989 (când, pentru siguranţă, instituţia cu această destinaţie fusese desfiinţată), mulţi au rămas după. Doresc aici să pun sub lupă câteva dintre locurile comune ale noului limbaj de lemn asociat, la noi, dezvoltării durabile, pentru a afirma un punct de vedere echilibrat, în care conservarea, dar şi intervenţia prin demolare şi înlocuire coexistă inteligent. Drept studiu de caz am ales turnul de lângă catedrala catolică Sf. Iosif din Bucureşti, pentru caracterul său exemplar atât în bine, cât şi în rău (mai nou, i se caută în justiţie demolarea). Nu voi intra în dedesubturile legale ale proceselor derulate pe mulţi ani, între vecinul clădirii (Arhiepiscopia Catolică şi catedrala însăşi) şi dezvoltatorii succesivi. Voi încerca, însă, să exprim o serie de dubii cu privire la statutul - considerat malefic - al clădirii şi să afirm, strict din punct de vedere urbanistic şi arhitectural , câteva dintre calităţile acesteia.
 
1. Înalt este rău (pentru Bucureşti, oricum). Asta e o lozincă. În primul rând, înălţimea este o chestiune de proporţie: nu există clădire înaltă în chip absolut. Spunem despre o clădire că este înaltă, sau zveltă, în raport cu raportul dintre cât teren ocupă şi cât dezvoltă pe înălţime în raport cu această ocupare. Turnul în discuţie este o clădire zveltă, dar ea este comparabilă cu Intercontinental-ul, construit patruzeci de ani mai devreme cu 22 de niveluri, tot într-un ţesut istoric şi mai sus, în cote ale terenului faţă de nivelul mării, în raport cu turnul în discuţie. Faţă de alte turnuri ridicate în Bucureşti, este o clădire medie. Înalt, mai vrea să zică înalt faţă de contextul amplasării. Cu alte cuvinte, turnul pare unora prea înalt faţă de catedrală (dar nu şi faţă de clădirea arhiepiscopiei, din cealaltă parte a catedralei, care abia aceasta blochează vizual accesul la faţada principală a catedralei, venind dinspre str. Berthelot). Desigur, dacă înălţimea în sine ar fi un defect şi ar impieta asupra calităţii vieţii urbane, cel mai de nelocuit oraş din lume ar fi Manhattan. Or, absurdul afirmaţiei nu cred că mai trebuie demonstrat. Aşa cum este de înalt, dacă privim dinspre intrarea în Sala Palatului, el închide dinspre Luterană frontul pieţei, aşa cum o face aşa-zisul bloc Turn din partea cealaltă. Cu alte cuvinte, rolul micro-urban al turnului este pozitiv.
 
2. Ceea ce contează este spaţiul public câştigat, printr-o intervenţie urbană. Dacă acceptăm acest truism, vom observa că turnul l-a respectat integral. Dintr-un maidan pe care vecinii săi l-au ignorat suveran decenii, dacă nu dintotdeauna, a apărut o piaţă urbană care anturează catedrala, care nu dispune de un asemenea loc public în faţa ei. Mai mult, turnul nu doar că se retrage respectuos astfel încât, coborând dinspre Calea Victoriei, obturat vizual nu este decât altarul catedralei, dar şi lasă parterul înalt transparent complet, astfel încât, din respectiva piaţă adusă oraşului, se străvede în întregime toată catedrala, iar atrium-ul este, la rândul său, un spaţiu public acoperit şi închis. Dacă autoritatea urbanistică locală ar avea imaginaţie, ar negocia cu orice investitor în clădiri aşa zis înalte cedarea pentru oraş a unul sau două niveluri de spaţiu public la parterul oraşului, cu acces public neîngrădit, contra echivalentul, sau chiar dublul nivelelor deasupra, astfel încât să câştige şi proprietarul / dezvoltatorul, dar şi, mai ales, cetăţenii oraşului. Aşa încât, în loc de turnuri de ocolit, păzite şi inaccesibile, oraşul ar putea fi, măcar în centrul său, liber şi accesibil la nivelul pietonului.
 
Evident pentru orice minte clară, turnul nu poate fi, nu trebuie demolat. El este o contribuţie elegantă, contemporană ca tehnologie şi ca expresie plastică, la arhitectura locului, a zonei şi a urbei în ansamblu.