Postfaţă la Arhitectura (supra)realismului socialist

Am publicat recent, la Editura Paideia din Bucureşti, cartea cu numele de mai sus. După ce am publicat-o, mi-am dat seama că ar fi avut nevoie de o pre / post-faţă, o notă de explicare a autorului. Mă grăbesc să o adaug acum, beneficiind de generozitatea, nedezminţită vreodată, a LiterNet-ului.

În primul rând, se cuvine spus că volumul este o antologie, care acoperă intervalul de peste cincisprezece ani cât m-am ocupat intens de tema relaţiei dintre arhitectură şi putere (politică, ideologie, administraţie, mai cu seamă în regimuri totalitare ale secolului trecut şi, mai cu seamă, în România). Primele texte, cele dedicate intensiv apariţiei realismului socialist ca doctrină, ca ideologie estetică în URSS, au fost documentate în timpul bursei de cercetare FCO / Soros de la Oxford University (1992-1993), sub îndrumarea profesorului Zbynek Zeman. De redactat, pe cele mai multe le-am redactat în timpul primei burse Fulbright, cea din 1993-1994 şi au făcut parte din teza de MSArch pe care am dat-o acolo. În România, întors acasă, le-am strâns în cartea Celălalt Modernism, pe care am scos-o sub auspiciile IAIM (vechiul nume al actualei Universităţii de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti), dar, la vremea respectivă nefiind vorba despre o editură acreditată, nu a avut ISBN. Apoi, câteva alte texte au fost scrise sub auspiciile Colegiului Noua Europă (şi două au apărut sub egida Anuarului acestuia, cel al seriei mele prime, din 1995-96), sau pentru diferite cărţi şi reviste din străinătate şi nu enumăr aici decât cartea colectivă Architecture and revolution, editată de Neil Leach la Rotledge, în 1999, unde am publicat textul A post-Modern Critics Kit to Interpreting Socialist Realism. Desigur, mult mai multe texte le-am scris despre arhitectura şi oraşul post-comuniste, dar acelea vor avea, sper, propria antologie. În fine, textul ultim a fost scris ca o prefaţă la Experimentul Căţelu, cartea lui Florin Biciucă din colecţia Spaţii Imaginate a Editurii Paideia (republicată de LiterNet aici).

Fiind vorba despre o antologie de texte proprii atât de spaţiată în timp, se înţelege că textele sunt inegale şi ca scop, şi ca adâncime a investigaţiei (sau interpretării). Unele sunt deja nu atât depăşite de cercetări mai recente (pentru că tema s-a uzat), cât adumbrite de date noi, sau de metodologii mai sofisticate, poate, în interpretarea aceloraşi date. Cu siguranţă, unghiul meu de plonjon în problemă s-a mai îndulcit, întrucât nu mai sunt nici atât de fascinat, cum eram atunci, în proximitatea fenomenului, nici nu-l urăsc cu aceeaşi patimă de-atunci, când încercarea de a-l înţelege era motivată personal de cei douăzeci şi cinci de ani pierduţi în lagărul socialist (ca să nu-i mai socotesc pe cei pierduţi în cel post-comunist, care par să nu se mai termine...). Prin urmare, dacă aş scrie acum o carte pe aceeaşi temă - dar nu aş mai face-o - aş scrie ceva sensibil diferit.

Am vrut, însă, să adun laolaltă aceste texte dintr-un motiv practic: e greu să trimit studenţii la felurite resurse bibliografice, care există sau nu laolaltă. Pe de altă parte, dispersia publicării acestor texte în locuri care şi atunci şi acum au fost greu accesibile le-a făcut de nefrecventat pentru cei - mai tineri sau mai vârstnici - care, abia acum, se deschid academic către problematica perioadei. Apar deja cărţi importante care reiau, fără să menţioneze sursele de mai înainte, o parte din teme, sub alte interpretări, fireşte, dar fără a menţiona, chiar critic, repet, că au existat antecedente locale. Mi se pare important ca ei, doctoranzii viitori, să aibă acces, fie şi critic, la aceste comentarii ale mele, şi, deci, să nu le mai ignore din bibliografiile proprii.

Am încercat, după 1989, aproape de unul singur, să obţin mărturii orale de la actorii importanţi ai perioadei, cu slabe succese. Singurul care a acceptat cu entuziasm a fost arhitectul regretat Ion Mircea Enescu, cel care nu numai că mi-a dat câteva astfel de mărturii, dar pe urmă s-a angajat aşa de tare în fluxul propriei conştiinţe amintitoare, încât a reuşit performanţa de a scrie propria versiune în Arhitect sub comunism, apărută tot la Editura Paideia, în aceeaşi colecţie pe care o coordonez, Spaţii imaginate. Dar e singurul succes. Actori importanţi, precum dl. Macovei, sau martori ai perioadei au ales să ducă în mormânt orice vor fi făcut sau crezut despre perioada comunistă. Ceilalţi tac, încă şi încă. Explicaţii serioase nu am auzit decât de la dl. Alexandru Beldiman, în elanul etico-estetic de după 1989.

În rest, aşteptăm mai departe cărţi de felul celei recent produse de dl. arhitect Panaitescu, la Editura Simetria. Domnia sa mi-a mărturisit stupoarea cu care a văzut, abia acum, filmul d-lui Nicolae Mărgineanu şi al meu din 1992, Arhitectura şi puterea, deşi a fost multiplu medaliat internaţional şi se vinde-n librării şi pe aeroport...

Şi, până la altele mai bune, ofer propria mea versiune a evenimentelor, precizând că antologarea textelor mele celor vechi este şi un mod de a mă despărţi (cel puţin temporar) de această temă.