Domnu' poet, a spus domnu' Cătălin să vă aduc asta

Daniel Cristea-Enache: Dragă Radu, este una dintre cele mai frumoase urări din cîte am primit. Mulţumesc! Mulţumesc şi pentru atenţia cu care te-ai aplecat asupra acestor "runde", punîndu-ţi mintea pe masa de disecţie şi sufletul pe tavă. Acum, la final, vine spre tine întrebarea cea mai simplă...
De ce poezia?

Radu Vancu: Ah, într-adevăr, e una dintre cele mai simple întrebări cu putinţă. La fel de simple ca ea mai sînt întrebările despre sensul vieţii, nemurirea sufletului şi existenţa lui Dumnezeu. Iar mai simplă decît ea nu e niciuna.
La o întrebare aşa de simplă, dragă Daniel, nu se poate răspunde decît spunînd poveşti. Aşa că asta o să fac în cele ce urmează: o să-ţi spun cîteva poveşti, toate adevărate, nădăjduind că-n cele din urmă se va vedea ca de la sine de ce poezia.
Să începem deci Halimaua noastră cu poeţi şi poezie.
A fost odată ca niciodată un poet minunat, poate cel mai puternic dintre poeţii vremii lui. O vreme plină de sînge şi de orori, pustiitoare cum n-a mai fost alta. A văzut cu ochii lui cum războiul a aprins lumea de la un capăt la celălalt, de două ori în treizeci de ani. În timpul celui de-al doilea război, Poetul nostru l-a auzit pe un Duce războinic spunînd că, dacă va cîştiga războiul, va desfiinţa băncile. Poetul nostru ura băncile, era convins că tot răul din lume vine de la ele şi că primul război, în care atîţia strălucitori prieteni îi muriseră, tot de bănci fusese iscat. Aşa că a trecut cu trup şi suflet în slujba Ducelui; a vorbit înflăcărat despre Duce la Radio Roma, începînd cu toamna lui 1940, de zeci de ori. Apoi, cum Ducele a fost înfrînt, Poetul a fost condamnat la moarte. Nu l-au putut ucide însă de îndată, fiindcă lumea, care-l iubea pe Poet cu toate ale lui, s-a revoltat şi a cerut eliberarea lui. Aşa că l-au ţinut cîteva luni într-un lagăr lîngă Pisa, dintre care douăzeci şi cinci de zile le-a petrecut într-o cuşcă de oţel de patru metri pătraţi. În fiecare dimineaţă, îl scoteau din cuşcă, îl duceau pe dealul învecinat, formau plutonul de execuţie - şi, exact în clipa în care soldaţii ar fi trebuit să apese pe trăgaci, i se spunea că execuţia fusese amînată pe a doua zi. Întors în cuşcă, nu era nicicînd lăsat să se odihnească; ziua era ţinut treaz, iar noaptea cuşca era luminată orbitor de cîteva reflectoare. Ca să nu înnebunească, Poetul vorbea neîncetat despre poezie, despre poeţii lui dragi, recita poeme în toate limbile pămîntului, ţinîndu-şi astfel mintea şi sufletul nevătămate. În cele din urmă nu l-au mai ucis, l-au declarat însă nebun şi l-au închis într-un spital. Peste vreo douăzeci de ani, într-un cenaclu ţinut de alt minunat poet american într-un bar, cineva a rostit cîteva versuri în provensală dintr-un trubadur mort cu opt sute de ani în urmă. Un bodyguard a intervenit, corectînd politicos din memorie versurile citate. A fost invitat la masă, a fost întrebat ce cărţi a publicat, ce facultate de litere a absolvit, cu ce profesor anume. A răspuns că nu e scriitor, nu a terminat nici o facultate, e doar unul dintre soldaţii care-l păzeau pe Poet în urmă cu douăzeci şi mai bine de ani; şi că, văzînd că acela nu înnebuneşte şi reuşeşte să-şi ţină mintea puternică doar cu ajutorul poeziei, s-a gîndit că după terminarea războiului n-ar strica să vadă şi el ce e cu poezia şi de unde are ea atîta energie de dăruit. Şi a văzut, iar poezia i-a pus şi lui mintea şi viaţa în ordine. Căci bodyguardul acesta era un nebun întru poezie, şi asta-l făcea mai fericit ca un rege. Iar poeţii de faţă s-au minunat şi s-au ruşinat.
Iată acum altă poveste. A fost odată ca niciodată un cărturar, unul dintre cei puţini care au citit toate cărţile pămîntului. Se născuse şi el într-o vreme pustiitoare, într-o ţară latină din estul Europei în care oamenii erau întemniţaţi şi chiar ucişi pentru cărţile pe care le citeau. Era cumva de la sine înţeles că o să ajungă şi el în închisoare, şi s-a întîmplat în cele din urmă ce era de la sine înţeles. Povesteşte Cărturarul că închisoarea a fost pentru el un abis luminat; şi mai povesteşte că, înainte să intre, recitise în întregime pe Tolstoi şi Dostoievski; aşa încît în închisoare le povestea tovarăşilor de celulă romanele ruşilor acestora omeneşti, prea omeneşti. Cu glas încet, fiindcă în celule nu era îngăduit să vorbeşti. Le povestea mai ales seara, înainte de culcare, cîteva capitole din marile romane, pe care ceilalţi le ascultau lungiţi sub pături ca nişte copilaşi curaţi şi fericiţi. Într-o seară, pe cînd povestea el, uşa celulei s-a izbit furioasă de perete şi în celulă a intrat cel mai aprig dintre gardieni, o namilă căreia toţi îi ştiau de frică. Copilaşii de sub pături au îngheţat, aşteptîndu-se la ce era mai rău. Din pragul uşii, namila a răcnit: "Bă, spune odată, se mărită sau nu cu Nastasia Filippovna aia, că mi se termină tura şi nu pot pleca fără să ştiu!". Poezia (fiindcă toată literatura mare e poezie, Daniel; inclusiv critica mare) lucrase deci şi asupra lui. Ba chiar povesteşte Cărturarul în Abisul luminat (aşa se cheamă memoriile lui) că, după ce a fost mutat în altă închisoare, peste cîţiva ani de la întîmplarea de mai sus, l-a reîntîlnit acolo pe gardianul cu pricina. Iar acela l-a recunoscut, tu eşti cel cu poveştile, i-a spus, şi l-a tratat mai blînd decît pe ceilalţi. Pentru că pînă şi asupra lui şi a celor ca el poezia are putere.
Şi a mai fost odată ca niciodată, dragă Daniel, anul 2006, cînd Dan Sociu a luat premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie, deşi nu era membru al USR (era prima oară cînd se întîmpla asta). Mai mulţi scriitori erau adunaţi la o terasă din centrul Iaşiului, bucurîndu-se pentru acest premiu şi pentru ciudatele lucruri de neînlocuit pe care poezia le face pentru devoţii ei. Unul dintre cei de acolo era criticul Bogdan Creţu, şi de la el a pornit toată povestea care urmează. Mai exact, de la scurtul şi intensul schimb de replici pe care l-a avut în toaleta locantei cu un rachet. Da, un rachet sadea, exact ca racheţii din Filantropica, dacă ţi-i aminteşti. Om umblat, rachetul nostru n-a făcut scandal în toaletă, ci s-a dus şi s-a interesat cine era tînărul prea dezgheţat şi sub a cui protecţie se află. Văzînd că era al nimănui, şi-a luat un tovarăş identic cu el, precum şi pe şeful lor, bucuros de distracţie, şi au venit la masa noastră. Nici eu, nici Dan Sociu, nici ceilalţi scriitori de la masa noastră nu ştiam nimic despre cuvintele drăgăstoase schimbate în toaletă de cei doi prieteni. Am văzut pur şi simplu doi racheţi apărînd din senin la masa noastră, însoţiţi de un haidamac într-un mantou lung de piele neagră, tot numai aur peste tricoul negru mulat peste burta falnică. S-au aşezat, deci, tam-nisam, iar şeful tot numai aur şi negru, negru şi aur a început să caute sămînţă de scandal. Racheţii stăteau cabraţi ca nişte buldogi aşteptînd semnalul de atac. Crescusem în Terezian, care în Sibiul anilor '90 fusese un fel de Bronx (Neală Turcu e şi acum un nume legendar în zonă), ştiam că în situaţiile astea disperate singura şansă e să vorbeşti direct cu şeful; aşa că l-am întrebat pe haidamacul aurit dacă nu-i e cumva ruşine. Racheţii au mîrîit scurt, ridicîndu-se simultan, dar şeful le-a făcut semn să aştepte, şi m-a întrebat mirat de ce i-ar fi ruşine. I-am răspuns că, întrucît poeţii sînt făpturi atît de rare, e de-a dreptul o crimă să-i agresezi. A tăiat iar cu un gest mîrîitul buldogilor, şi m-a întrebat cine-i poet pe acolo. I-am prezentat pe toţi drept poeţi, chiar şi pe critici - altfel bineînţeles că am fi luat cu toţii o cafteală soră cu moartea. M-a întrebat vădit interesat care e treaba cu poezia, fiindcă el n-a înţeles-o niciodată. I-am făcut atunci cel mai intensiv şi mai disperat curs de poezie din viaţa mea; ce i-am spus în minutele acelea sînt lucruri pierdute pentru umanitate. Cert e că m-a ascultat cu luare-aminte, iar apoi m-a întrebat dacă ştiu şi poezii. Sigur că ştiu, i-am răspuns, poate chiar să-şi aleagă ce fel de poeme vrea să-i spun: de amor, cu alcool, cu... A, există şi poezii cu alcool?! s-a mirat, şi i-am declamat disperat & fericit Poemul alcoolicilor al lui Ion Mureşan. Rîdea, bătea din palme la versurile care-i plăceau mult, iar la final le-a poruncit racheţilor vizibil bosumflaţi să plece. Mi-a cerut altele, tot cu alcool. I-am mai spus - tot din Mureşan (Poemul pedagogic, înainte de toate), apoi din Brumaru (Sînt sticle cu toracele îngust...), iar cînd mi-a cerut să-i spun de amor, am început bineînţeles tot cu Brumaru. Era uluitor să-l vezi metanoizîndu-se în timp real, se străvedea poezia lucrînd în el, făcîndu-l dacă nu bun, cel puţin mai bun decît cu o jumătate de oră în urmă. Am spus poeme, am rîs împreună, am povestit despre viaţă cu toate ale ei, apoi s-a ridicat, ne-a spus că-l cheamă Cătălin şi că el colectează taxa de protecţie pentru toate localurile din centrul Iaşului, şi m-a rugat să-l ajut să transforme acea terasă într-una literară. Uluit şi eu de cîtamai metanoia, i-am explicat că nu-s de-al locului, dar îl are pe Bogdan la dispoziţie pentru asta. Cătălin, noul fidel al poeziei, ne-a mai spus că, dacă vom mai veni acolo şi vom avea nevoie de o masă, să spunem că sîntem din partea lui şi totul se va rezolva. Apoi a plecat, şi noi am sărbătorit încă o lucrare a poeziei. Peste vreo săptămînă, după ce mă întorsesem deja la Sibiu, m-a sunat Bogdan; luase premiul pentru debut al Ziarului de Iaşi şi mersese să sărbătorească la aceeaşi terasă. Nu găsise locuri şi spusese într-o doară că el şi prietenii lui vin din partea lui Cătălin. Imediat s-a pus o masă nouă, au fost serviţi ireproşabil, iar la un moment dat a apărut şi Cătălin, ca să verifice dacă cei care se folosesc de numele lui o fac în depline drepturi. Aflînd că poetul (cum îl ştia el) Bogdan luase un premiu, a dat şi el un rînd tuturor, apoi a plecat. Banchetul a durat pînă în zori, apoi poeţii şi pseudopoeţii s-au retras la casele lor. La premiile Ziarului de Iaşi se acordă şi nişte statuete, cam ca la Oscar; date fiind orele înaintate, Bogdan a uitat-o pe a lui la local. Pe la amiază, l-au trezit nişte bătăi insistente în uşă. Cînd a deschis într-un tîrziu, a văzut un băieţel întinzîndu-i o statuetă: domnu' poet, a spus domnu' Cătălin să vă aduc asta, fiindcă-i importantă. Iar domnu' poet a luat-o, ştiind că poezia mişcă nu numai sori şi stele, ci şi pe curierii domnului Cătălin.
Iată trei scurte poveşti despre poezie, dragă Daniel, din care eu unul am învăţat că poezia e fără de ce, precum trandafirul lui Angelus Silesius. Aşa cum roza aceluia înfloreşte fiindcă înfloreşte, fără să se întrebe dac-o vede cineva, tot astfel poezia îşi deschide floarea mistică în creierul cui vrea ea, fără să aleagă - de la Poet la soldaţii care-l păzesc, de la Cărturar la temnicerii lui, de la Ion Mureşan la auritul Cătălin şi de la Emil Brumaru la subsemnatul, anything & anybody goes. Poezia îşi face de lucru pe dinăuntrul nostru, ciocăne pe ici, repară pe colo, unge încheieturile acoperite de rugină ale umanităţii noastre hodorogite şi ne face ceva mai umani decît eram înainte să intre în vieţile noastre. Sigur, uneori reparaţia asta e incomodă, fiindcă-ţi transformă toată fiinţa într-un şantier deschis pe termen lung. Însă e minunat că-i aşa - fiindcă de n-ar fi, nu s-ar povesti. Iar dacă nu s-ar povesti, atunci chiar că we're screwed.