Toate acestea nu sînt nostalgii. Sînt pur şi simplu viaţă

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Silviu Lupescu, tot mai frecvent reperul decembrie '89 este utilizat pentru a separa două experienţe sensibil diferite: a vieţii în socialismul real românesc şi a celei în libertate. Nostalgiile după frumoasele vremuri de altădată nu au obligatoriu un coeficient ideologic. Nostalgia este (şi) după tinereţea ori copilăria rămase în urmă, nu neapărat după Epoca de Aur. În 1989 aveaţi 36 de ani. Cum arăta o zi "standard" din viaţa lui Silviu Lupescu în anii '80? Ce aţi fi schimbat în desfăşurătorul de atunci? Vă gîndeaţi la un viitor fără familia Ceauşescu? Decembrie 1989 a venit la timp pentru dvs.? Sau prea tîrziu?

Silviu Lupescu: Nostalgii? Vremurile de altădată? Nu, eu fac parte dintre aceia care au puţine nostalgii. Ştiu eu? Poate nucul din curtea copilăriei în care mă ascundeam, viile din Bucium desfigurate astăzi de vilele noi, de un kitsch desăvîrşit, bicicleta Diamant cu care urcam pînă la Breazu, dincolo de foişorul casei Sadoveanu, de unde la asfinţit se zărea Ceahlăul în zilele senine de toamnă, prietenii din copilărie cu care jucam miuţă... Nu am alte nostalgii, de pildă, faţă de cravata de pionier, nici faţă de insigna de utecist. Dimpotrivă. Mi-o amintesc pe mama, care era profesoară de chimie, chinuindu-se să conspecteze cuvîntările "Tovarăşului" (Dej sau Ceauşescu) şi articolele din Lupta de clasă, devenită ulterior Era socialistă. Mi-l amintesc pe profesorul meu, Dumitru Mangeron, o somitate mondială în domeniul mecanicii corpului rigid şi al ecuaţiilor diferenţiale, fracturîndu-şi piciorul într-o iarnă, cînd a alunecat pe gheaţă dimineaţa pe la ora cinci grăbindu-se să "prindă" o sticlă de lapte, sau cozile interminabile formate cînd "se dădeau" portocale ori hîrtie igienică. Cum arăta o zi "standard"? Începea invariabil cu drumul parcurs într-un tramvai murdar şi aglomerat, cu geamuri sparte şi oameni agăţaţi de scări sau de tampoane, în care ne zgribuleam cu toţii de frig iarna, iar vara, pe caniculă, ne asfixiam cu mirosul de sudoare. La cantina fabricii, se găseau chifteluţe de peşte, tocană de fasole, cafea cu năut şi cico. Ziua se sfîrşea cu programele tîmpe ale Televiziunii Române. Pînă şi cele de la Chişinău erau mai interesante. De ce aş avea nostalgii? Ştiu, au fost publicate cărţi, chiar şi la Polirom, despre "frumoasele vremuri de altădată". Eu unul, cel puţin, nu am asemenea nostalgii - să admit - "dezideologizate".
Dacă mi-a fost ceva de folos însă în acele vremuri a fost sintagma care se vehicula cu obstinaţie pe atunci: "policalificarea". Ca inginer, nu aş putea spune că nu am avut satisfacţii profesionale. Lucram într-o întreprindere electronică, cu tehnologie de vîrf, se zicea. Dar şi acolo veneau tot felul de indicaţii "tehnice" aberante "de la centrală", era o adevărată "luptă" pentru a proiecta un produs cît de cît competitiv. Produsele "competitive" importante erau întotdeauna urmărite de cineva de la Securitate. Eram mai tot timpul trataţi, eu şi colegii cu care lucram, ca nişte potenţiali sabotori. Aşa încît camera anecoidă de la Politehnică în care făceam măsurători acustice era singurul meu refugiu. Era acolo o linişte desăvîrşită, nu pătrundea nici un zgomot din exterior, din lumea de afară, nici o vibraţie. Mă simţeam ca şi cum aş fi evadat într-o altă lume, un sentiment pe care nu l-am mai retrăit decît mai tîrziu, în amfiteatrul grec din Epidaurus, cu acustica lui de o perfecţiune rar întîlnită.
A venit însă 1989 şi industria electronică din România a dispărut. Au fost interesele prea mari. Au fost prea mulţi cei care au vrut să facă bani din importul de produse electronice la mîna a doua, s-au făcut chiar legi anume, "legi telefonate", special pentru ei. Industria naţională a fost devalizată, la fel cum au fost şi băncile. Profitorii sînt cunoscuţi. Probabil că mulţi dintre ei sau dintre progeniturile lor ne (mai) conduc şi azi. Eu însă eram "policalificat" - făcusem presă studenţească, cunoşteam tehnologiile poligrafice de pe atunci, aveam mirosul literelor de plumb încă proaspăt în nări, ba chiar stăpîneam şi cîteva programe informatice dedicate. Şi citisem enorm, cărţile şi muzica au fost mereu un fel de drog pentru mine. Multe cărţi şi LP-uri le împrumutam de la prietenii care le primeau din străinătate, căci la noi erau puse "la index". A fost norocul meu. "Policalificarea" aceasta m-a ajutat şi aşa am ajuns editor. Am crezut atunci, în primii ani ai editurii, că lumea abia aşteaptă să citească acele cărţi pe care nu le putuse citi pînă atunci, că era o mare sete de lectură. O vreme, chiar a fost.
Din acest punct de vedere, al schimbării profesiei, da, pentru mine anul 1989 a venit la timp. M-am despărţit fără mari regrete de industria (încă) socialistă şi am trecut în mediul privat. Nu aveam o înclinaţie specială către business, a fost mai curînd o provocare sau, poate, atracţia către ceva mai dinamic, mai apropiat de firea mea. Ori pur şi simplu o şansă care mi s-a oferit, una dintre şansele pe care ai libertatea să le poţi rata sau nu în viaţă. În anii '80 credeam, ca mulţi alţii, că perioada aceea atît de cenuşie din viaţa noastră va lua sfîrşit pe cale naturală. Abia după căderea Zidului Berlinului am început să intuim şi o altă posibilitate. Ţin minte că prin septembrie '89 eram cu un bun prieten în Grădina Botanică din Iaşi şi atunci ne-am spus că gata, totul se va sfîrşi curînd. Plutea în aer o stare de încordare maximă deja, o aşteptare pentru ceva care urma să se petreacă atît de încordată încît niciunul dintre noi nu ne puneam problema ce va fi după. Probabil că alţii, mai "în temă" ca noi, şi-o puseseră deja.
Nu nostalgic, ci mai curînd ca instantaneele luate de un obiectiv foto cu multiple reflecţii, ca pe nişte cadre afective mai mult sau mai puţin disparate, păstrez undeva în arhiva minţii imaginea curţilor cu livezi înflorite de pe Sărărie, astăzi aproape dispărute; a primului tramvai Tatra care a circulat în Iaşi, înlocuind vagoanele cu motoare nemţeşti fabricate înainte de război; pe Miluţă Gheorghiu în Chiriţa în provincie; serile în care ne adunam să ascultăm ultimul Pink Floyd; cămăruţa din Casa de Cultură unde se afla redacţia Opiniei studenţeşti, plină de chiştoace şi fum, dar dotată cu o maşină de scris, una dintre acelea care trebuiau înregistrate anual la Miliţie; întîlnirile noastre cu Mihai Ursachi, înainte de a emigra, şi cu Emil Brumaru; primele lecţii de pian luate de la bunicul meu; picupul stereo primit de la o mătuşă din Constanţa, la care ascultam Chopin şi Paganini, apoi, mai tîrziu, discurile cu Phoenix; pe fizicianul Ştefan Procopiu, un fost posibil Nobel românesc, mi-l amintesc în ultimii lui ani de viaţă, stînd imobilizat într-un fotoliu în cerdacul casei sale, vecină cu a noastră; sau aroma proustiană a indienelor cu frişcă adevărată pe care le cumpăram din Tîrguşorul Copou, în recreaţie, pe cînd eram în şcoala primară. Toate acestea, şi multe altele, nu sînt însă nostalgii. Sînt pur şi simplu viaţă.
Dar viaţa noastră, de cele mai multe ori, nu depinde numai de noi. Mă întreb: cît de mult datorez eu mamei care îmi dădea bani şi mă încuraja să cumpăr cărţi? Sau librăreselor de la "Junimea" care mă cunoşteau şi îmi ţineau cărţi sub tejghea într-o vreme cînd totul se vindea pe sub mînă? Ori bolii ce m-a ţinut la pat cîteva săptămîni, prilej cu care am început să citesc cam de pe la vîrsta de patru, cinci ani? Ori doamnei Mioara Vartic, prima mea profesoară de franceză, care îmi aducea reviste cu benzi desenate - Riquiqui, Roudoudou, Pif? Lui Luca Piţu care mă "alimenta" cu cărţi de Céline, Henry Corbin, Leo Strauss sau Étienne de La Boétie? Şi multor altora. Cred că şi viaţa nepotului meu, care abia a împlinit trei ani şi încă stîlceşte cuvintele, mîncînd consoanele, a depins oarecum de mine. Ar fi putut acum, la vîrsta lui, să stîlcească cuvintele într-o altă limbă şi habar să nu aibă de România. Pentru că, imediat după '89, generaţia mea a avut o opţiune dificilă, o întrebare pe care şi-o pun - din păcate - tot mai mulţi tineri şi azi: ce facem, rămînem sau plecăm de aici? Mulţi dintre colegii mei de atunci lucrează astăzi la mari concerne internaţionale, în Silicon Valley, la Intel, în Canada... Nu aş spune că regret că nu sînt alături de ei. Dar după toate cîte s-au întîmplat după 1989 şi se întîmplă încă, după ce pluripartidismul şi societatea civilă au devenit termeni fără acoperire, mă întreb ce şanse ar avea aici Octavian, nepotul meu. Intelectuali autohtoni care au migrat cu arme şi bagaje în politică - nu implicarea lor o vizez aici, ci modul necritic în care au făcut-o -, televiziuni manipulate şi aservite politic, demagogie, oportunism, complicităţi obscure sau manifeste la furturi (chiar şi intelectuale), schimbări de tabere şi discursuri după cum bate vîntul şi o impun interesele (inclusiv în lumea culturală), lipsă de direcţie, de viziune, cam acestea sînt elementele care compun societatea noastră astăzi. E ca un soi de labirint deschis al disperării, unul lipsit de repere morale şi distorsionat valoric, alcătuit din ciulinii Bărăganului într-o variantă adusă la zi. O lume din care eu şi, poate, mulţi alţii ca mine nu prea am mai dori să facem parte. E un corp străin, o mixtură pe care o resimt şi pe care cu greu mi-aş fi imaginat-o în decembrie 1989. Nu ştiu ce aş mai putea schimba în desfăşurătorul unei zile de atunci, din anii '80, din cotidianul acela cenuşiu care debuta cu tramvaiul rablagit care mă ducea din Copou în celălalt capăt al Iaşiului, în Ţuţora, dar aş vrea să se schimbe ceva astăzi, cînd tot ce ne dorim este doar să trăim într-o lume cît de cît normală.