Marele noroc al Polirom-ului e că s-a născut la Iaşi, îmi spunea Adrian Marino

Daniel Cristea-Enache: În această decizie a dvs. de a rămîne în România a contat, probabil, şi oraşul în care locuiţi. Am impresia că există o legătură destul de puternică între ieşeni şi oraşul lor (la Bucureşti, situaţia e diferită); şi faptul că aţi iniţiat şi dezvoltat Polirom-ul la Iaşi îl interpretez şi ca pe un semn de mîndrie locală. N-aţi fost tentat niciodată să vă stabiliţi la Bucureşti, în capitala unde, se zicea pe vremuri, soarele răsare pentru toţi românii? Care sînt punctele dvs. de întîlnire profundă cu Iaşiul? Şi care - lucrurile care vă displac, tot profund, din oraşul unde aţi rămas?

Silviu Lupescu: Problema Iaşiului ţine de tradiţia lui. Sînt - ca să spun aşa - prea multe statui în oraş, iar statuile acestea, atît de numeroase, pot intimida. Statuile fac apel la memorie, la istorie, îndeamnă la reflexie, dar şi la contemplare, la inacţiune. Iaşiul cultural pare uneori ca un muzeu. Or, într-un muzeu intri ca să admiri operele de artă. Opera de artă, însă, e creată în atelier ori acasă, la masa de scris. Creaţia înseamnă zbucium, nu contemplare. Nu foloseşte la nimic să afirmi că la Iaşi s-a înfiinţat, în 1860, prima universitate din România dacă această universitate nu ar fi performantă astăzi. Nu sînt suficiente nici statuile, fie ele din piatră sau bronz. O raportare continuă la trecut poate deveni contraproductivă, e ca o perpetuă mulţumire de sine. Iar Iaşiul are o asemenea înclinaţie melancolică, de a se reflecta în propria istorie culturală, în festivisme, în comemorări care nici într-un caz nu pot ţine loc de acţiune, de creaţie sau modernitate. Toate acestea, de cele mai multe ori, conduc la mediocritate. Deşi rîvneşte să fie capitală europeană a culturii, Iaşiul nu organizează nici o manifestare de un nivel valoric ridicat. Festivalul Internaţional de Teatru Idiş "Avram Goldfaden" ar fi fost o şansă, dar, din păcate, s-a stins după doar două, trei ediţii. Oraşul care a dat Cvartetul Voces nu are nici un festival de muzică de cameră. Un ghid, bun cunoscător al Iaşiului, îmi spunea că obiectivele cele mai vizitate de turişti sînt Biserica "Trei Ierarhi" şi muzeul de instrumente muzicale vechi. Nici măcar Cucuteniul, o cultură care precedă Sumerul, nu a fost pus în valoare. Folclorul local ţigănesc, atît de exuberant, nu este nicicum fructificat pe plan turistic sau cultural. Comemorarea lui Celibidache s-a consumat în cvasi-anonimitate. Se manifestă mai curînd un formalism excesiv, de genul "să facem ca să nu se spună că nu am făcut", şi care nu are ecou, nici urmări. E, îndeobşte, necompetitiv.
Pe de altă parte, această predispoziţie, această reflexivitate ieşeană are şi părţile ei bune. E vorba de o oarecare profunzime, de o minuţiozitate pe care nu o întîlneşti în alte locuri. Sînt şi lucruri care se fac temeinic. Cînd şi acolo unde se construieşte, urmările devin vizibile. La Bucureşti, pentru că întrebarea m-a incitat la comparaţie, multe se fac "la suprafaţă". E o risipă de energie cu randament uneori îndoielnic. Entuziasmul agitat, dar superficial, avînd ca scop imaginea, nu şi conţinutul, e la fel de contraproductiv ca şi starea excesiv meditativă. Nu poţi face multe lucruri bine simultan, priorităţile trebuie selectate. Bucureştiul devorează, impune un anumit ritm care te poate sufoca atunci cînd nu ştii să i te împotriveşti. Sînt păreri personale, desigur, nu îndrăznesc să dau aici verdicte. Oricum, eu nu cred în existenţa unor puncte culturale centrifuge. Soarele răsare la fel pe Dîmboviţa ca şi pe Bahlui. Diferenţa ar fi că, poate, pe Copou cerul e mai puţin poluat.
Uneori e nevoie de un catalizator, de un ferment, pentru a ne scoate din amorţire. Nu mi-am putut închipui Opera Naţională din Iaşi atingînd performanţe de nivelul Indiilor galante sau al Troienelor. A fost suficient un manager cultural cu iniţiativă şi faţa Operei ieşene s-a schimbat brusc. A fost un suflu nou, un colectiv ce părea condamnat la mediocritate şi care, brusc, a avut şansa aceasta enormă, de a lucra sub îndrumarea unuia dintre marii regizori ai lumii, a lui Andrei Şerban. Rezultatele au fost miraculoase. Secretul a fost acela că s-a depăşit veşnicul nostru argument - "nu se poate", cu varianta lui interogativă "pe cine (mai) interesează?" - care inhibă orice iniţiativă. Pe cine mai interesează literatura română contemporană? Cam aşa se spunea acum un deceniu, cînd la Polirom a debutat colecţia "Ego. Proză". S-au făcut auzite judecăţi depreciative, acuzaţii de pornografie, de marketing agresiv, "ca pentru detergenţi". Astăzi e limpede că se poate, că sînt mulţi autori români publicaţi şi traduşi în străinătate. Şi, ceea ce trebuie amintit, unii sînt chiar din Iaşi, din oraşul nostalgiilor culturale care, sper, vor dispărea cu timpul. Sau se vor metamorfoza în altceva, mai benefic pentru toţi.
Conceptul acesta, de mîndrie locală, mie mi se pare că nu are nimic rău în sine. Răul începe atunci cînd duce la minimalizarea celuilalt, la lipsa unui dialog real, ba chiar la autoritarism cultural, la ceva de genul "noi (cei din oraşul X, din grupul / şcoala Y, de la revista Z) ştim cel mai bine totul, noi dăm verdictele, aşa că voi (din Q, R sau S) trebuie să vă vedeţi lungul nasului". Sau cînd duce, în sensul opus, la izolare, la provincialism. Ideea de "centru cultural" mi-a fost scoasă definitiv din minte de Adrian Marino, în îndelungatele convorbiri pe care le-am avut cu el în camera ce-i slujea de birou, una plină de fişe şi teancuri de cărţi pe care numai el ştia unde şi cum să le găsească. Apropo, Marino se simţea un ieşean, un ieşean exilat la Cluj, era puternic legat sufleteşte şi intelectual de Iaşi. "Marele noroc al Polirom-ului e că s-a născut la Iaşi", îmi spunea. Cine i-a citit cărţile de după '89 cunoaşte aversiunea pe care o avea faţă de orice fel de "centru", faţă de tot ce era impus sau etichetat drept "cultură oficială". A fost un spirit liber, un susţinător al diversităţii minoritare. Unele dintre ideile lui "clujene" am reuşit să le pun în practică... la Iaşi. Nu mă refer la cărţile publicate, ci la faptul că editura a devenit locul de întîlnire al unor autori din Timişoara (Mircea Mihăieş şi Adriana Babeţi în primul rînd), din Cluj, Braşov ş.a.m.d. Aşa a pornit Polirom-ul la drum. Abia mai tîrziu au apărut autorii bucureşteni. Cert este că încă de la debut am refuzat statutul de editură "locală", reducînd astfel riscul provincializării. A fost o provocare, un joc de-a centrul şi periferia pe care l-am asumat. Sînt oare cumva "periferici" prozatorii clujeni care în ultimii ani au dominat topurile literare naţionale - Florina Ilis, Marta Petreu, Radu Mareş, Alexandru Vlad, Horia Ursu ş.a.?
Dar să dau "cezarului" ce este al cezarului. Prima mea întîlnire cu Bucureştiul s-a produs cam pe cînd aveam cinci sau şase ani. Pe asta mi-o amintesc. Am mers cu "automotorul", se făceau pe atunci mai puţin de cinci ore de la Iaşi la Bucureşti. Astăzi se fac peste şase ore! Îmi amintesc de Hala Unirii, o bijuterie arhitectonică dispărută cu care s-ar fi mîndrit orice metropolă, de vînzătorii de bragă, de prima îngheţată pe băţ pe care mi-a cumpărat-o bunica, de prăvăliile de pe Lipscani cu podelele de lemn mirosind a petrosin. Fremătam de nerăbdare să revin vara în capitală. O singură dată am fost pe punctul să "trădez" Iaşiul însă: la admiterea în facultate. Pe atunci, admiterea era un examen serios, dar mie nu îmi era deloc teamă că aş putea să pic. Şi asta s-a întîmplat pentru că mi se aprinseseră călcîiele după o colegă de la liceul din Iaşi care urma să dea admitere la Politehnica din Bucureşti. Alegerea pe care a trebuit să o fac a fost o dramă în toată puterea cuvîntului! Cum însă şi la Iaşi electronica începuse să prindă contur, am rămas aici. De altfel, "drama" - o tempora - avea să se sfîrşească repede, prin anul al doilea de facultate, undeva prin Scheii Braşovului, cînd am sărutat-o pentru prima oară pe cea care avea să-mi devină soţie. Aşa încît am uitat repede de plecarea în capitală. Bucureştiul acela din copilărie mi-a rămas însă în amintiri. Mai ales casele: aristocrate, primitoare, răcoroase în vreme de caniculă, cu mobilă de epocă, aşa cum era şi vila în care locuia una dintre mătuşile mele, pe Şerban Vodă. Apoi, în anii '70, Bucureştiul a început să fie desfigurat de betoane. Casele acelea au dispărut una cîte una şi rareori am mai avut prilejul să mi le mai reamintesc - de pildă, cînd îl vizitam pe Alexandru Paleologu, la vila lui "mic-burgheză" de pe Strada Armenească.
Ce îmi displace profund, atît la Iaşi, cît şi la Bucureşti? Fuşereala, mediocritatea, lipsa de profesionalism, aroganţa, veleitarismele ori autoritarismul de orice tip. Şi oportunismul sau lipsa simţului critic la unii dintre intelectualii de azi, trecuţi cu arme şi condeie într-o tabără sau alta. Avem parte, se pare, nu numai de un traseism politic, ci şi de unul intelectual. Există şi traseisme culturale. Îmi repugnă totodată sistemul clientelar de relaţii, un nărav care pare că se perpetuează şi la generaţiile mai tinere. Eu, unul, încă mai cred într-o lume a competiţiei libere, în care singurul criteriu ar trebui să fie cel valoric. Nu privilegii îmi doresc, ci competiţie. Să fie, oare, prea mult?