Astăzi vreau să am parte de libertate, nu de compensaţii

S-a întîmplat la Spitalul "C.I. Parhon" din Iaşi, undeva la etajul cinci. Să fi fost pe la şapte dimineaţa cînd am venit eu pe lume. La puţin timp după aceea, în pătuţul de lîngă mine, moaşa l-a adus şi pe Puiu. Puiu a fost fratele meu de lapte. Avea un kilogram în plus, ceea ce nu era de ici, de colo. Mama lui Puiu a fost cea care ne-a alăptat pe amîndoi. Dar cred că pe vremea aceea nu prea mi-a păsat mie de la ce sîn am supt lapte. Sugeam pur şi simplu ori de cîte ori mi se făcea foame şi apoi adormeam. Poate că şi visam. Se spune că Peştii sînt nişte visători incurabili.
Ca să mă aducă de la maternitate acasă, ai mei au trebuit să sape un tunel pe sub zăpadă. În iarna anului 1953, mi-a povestit bunicul, troienele erau cît casa de înalte. I-au sărit într-ajutor cîţiva militari de la unitatea de transmisiuni vecină cu noi. Bunicul i-o fi cinstit cu cîteva căni de vin fiert, cred. Tot prin nămeţii aceia l-au adus şi pe Părintele Manole, de la Sfîntul Nicolae, care m-a botezat. Nu prea era recomandabil, pe atunci, să fii văzut în biserică. Părintele Manole a adus şi cristelniţa cu el, a adus-o dascălul, pe sanie. Naşii meu au vrut să îmi spună Silviu. Mama voia să mă cheme Alexandru, ca pe bunicul. Aşa încît m-am ales cu ambele nume.
La nici două săptămîni de la naşterea mea, vestea a căzut ca un trăsnet. Murise tovarăşul Stalin. Suferise un atac cerebral în urma unui chef de pomină la care participaseră Beria, Malenkov, Hruşciov şi alţi tovarăşi. Ai mei au aflat vestea de la radio, un radio Telefunken cu lămpi, la care ascultau "Europa Liberă" şi "Vocea Americii", şi la care aveam să ascult şi eu "Metronom"-ul lui Cornel Chiriac, mai tîrziu, prin anii '70.
Şcoala primară am făcut-o în Tîrguşorul Copou. Clădirea era situată peste drum de Uzina "Textila Roşie", a cărei sirenă ne trezea în fiecare dimineaţă la şase fix. Plutea în jurul uzinei un miros greu, de cînepă, pe care l-aş recunoaşte oricînd şi astăzi. "Viaţa fără sfoară ar fi un haos", scrie acum la intrarea în curtea fabricii. Pe atunci scria "Trăiască Partidul Muncitoresc Român" sau cam aşa ceva. Cum ştiam de pe la cinci ani să scriu şi să citesc, nu i-am dat prea mult de furcă învăţătoarei. Era o femeie în pragul pensiei, răbdătoare şi cu experienţă. Doar o dată şi-a ieşit din fire, cînd ne-a văzut, vreo patru plozi, cocoţaţi pe poarta şcolii ca să ne dăm huţa, în pauză. Ne-a scos pe toţi patru în faţa clasei şi ne-a bătut cu rigla la palmă. Deh, erau alte vremuri, alte metode. A fost singura pedeapsă pe care am primit-o de la ea.
Pe la patru, cinci ani în casa noastră a apărut o pianină. O pianină Hofmann & Czerny cu placă de bronz. Bunicul cînta la pian, l-a acompaniat şi pe Enescu înainte de război, mi-a spus odată. Surorile lui cîntau la orgă, la catedrala din Botoşani. Bunicul a fost catolic, dar s-a convertit la ortodoxie cînd s-a căsătorit. De la el am învăţat şi primele cuvinte în germană. Astăzi însă nu mai ştiu boabă nemţeşte. La pianina aceea am învăţat însă gamele şi digitaţia. Mai păstrez şi azi partiturile pe care bunicul mi le transcria pe portative ca să le simplifice şi să le pot cînta. Dar dincolo de Für Elise şi cîteva Invenţii & Simfonii de-ale lui Bach nu am trecut niciodată. Mama fusese numită deja directoare la Liceul de Muzică şi Arte plastice, aşa încît mergeam adesea la ea. Acolo am învăţat să şi pictez. L-am avut profesor pe Petre Hârtopeanu. Ca pionier, am avut lucrări selectate la o expoziţie locală. Peştii, se zice, au un simţ artistic dezvoltat. După zodiacul chinezesc, eu sînt însă Şarpe. Aşa că am scăpat prin şiretenie atunci cînd, la paisprezece ani, am fost selectat pentru Şcoala de balet. Ar fi trebuit să plec la Cluj. Era chiar anul în care începuse construcţia primei autostrăzi din România, cea spre Piteşti.
Sînt mulţi dintre profesorii mei pe care aş vrea să-i evoc aici. Pe Mihai Costandachi de la care am învăţat gramatica. Pe domnişoara Adela Pop care ni l-a predat pe Eminescu. Se spunea că fusese iubita lui Ibrăileanu. Pe profesoara de chimie, pentru că multă vreme am fost decis să o urmez pe mama în profesie. Aveam chiar un mic laborator acasă. Dar, mai ales, pe Traian Cohal, profesorul nostru de matematici care, cel puţin o dată pe lună, renunţa la axiome şi teoreme şi ne citea poezii. Liceul Negruzzi avea o disciplină riguroasă. Uniforma era obligatorie, cu şapcă şi număr matricol. Se făceau controale zilnice. Dar cum să porţi număr matricol cînd noi ne apucaserăm de fumat pe ascuns, prin parcuri? Oricine ne putea vedea şi imediat s-ar fi aflat vinovatul. Matricola o prindeam cu bolduri, cînd ajungeam la şcoală. De represalii, însă, tot nu am scăpat. Printr-a noua am călcat pe bec: am răspuns impertinent unei profesoare de engleză. Mi-a fost scăzută nota la purtare şi am fost obligat să mă tund zero. Era o nenorocire, la şaisprezece ani să umbli tuns chilug, mai ales cînd drumul spre şcoală trecea pe lîngă liceul de fete... Ruşinea ca ruşinea, dar nu mai spun ce am păţit acasă.
Cam tot de pe atunci datează şi singura mea convocare pe Strada Triumfului (!?) nr. 6. Mă turnase chiar colegul meu de bancă, auzindu-mă discutînd cu prietenii despre emisiunile de la posturile de radio "duşmănoase". Cel care mi-a făcut morală, ca să mă aducă pe calea cea bună, nu a fost altul decît tatăl colegului meu. Era maior de Securitate. Ca să mă intimideze, m-a invitat să vizitez şi "camerele de la subsol". Ce puteam să fac? Am promis că nu am să mai ascult "Europa Liberă" şi am fost lăsat să plec. Nici pînă astăzi nu ştiu dacă a fost doar o intimidare sau o încercare de racolare. Prin anii aceia, racolările începuseră să se facă încă din şcoală, de pe la şaisprezece ani.
Am urmat Electronica, şi nu Chimia, din ambiţie. Era en vogue şi, oricum, era de viitor. Nu aş şti să spun însă de ce studentul Lupescu Silviu-Alexandru s-a lăsat atras mai mult de cercul de filosofie al profesorului Turcu. Iar de acolo pînă la presa studenţească a fost doar un pas. Era un an al schimbului de generaţii la Opinia studenţească, cînd eu am preluat "bucătăria" redacţiei. După nici două numere a urmat o şedinţă "de analiză" la Comitetul de partid. Erau acolo secretarul cu propaganda de la judeţ, cadre "de răspundere" de la Centrul Universitar şi cîţiva activişti. A fost o radere în toată regula cu acuzaţii şi avertismente. Peste puţine săptămîni însă, era într-o luni pe la opt seara, ora şedinţelor de redacţie, şi-a făcut apariţia un necunoscut, un individ într-un costum gri. Era chiar Ion Iliescu, care fusese trimis la "munca de jos", la Iaşi, ca secretar al CJ al PCR. Ne-a vorbit calm, amabil, era clar un mesaj în favoarea noastră. Să nu fi ştiut de ancheta care tocmai avusese loc, de schimbarea redactorilor-şefi de la mai toate revistele studenţeşti? Greu de crezut. Ce a uitat să ne spună Iliescu atunci a fost că ar fi bine să plantăm şi flori. Avea să o facă peste paisprezece ani, la Bucureşti, cînd le-a mulţumit minerilor pentru "răspunsul" lor.
Aşa că noi ne-am văzut în continuare de treabă. Adică făceam sumare, eu paginam şi corectam articolele care veneau întotdeauna cu întîrziere, trebuind dactilografiate, şi pierdeam nopţi în şir în tipografie, alături de zeţari sau la maşinile plane de tipar, dînd BT-uri. Uneori aveam şi cursurile cu mine. Nici acum nu îmi explic cum de nu am picat la nici un examen faţă de cît chiuleam la cursuri şi seminare; ba chiar am terminat cu o medie care mi-a permis la repartiţie să aleg Tehnoton-ul, fala electronicii ieşene de atunci. Era vara lui 1977, puţin înainte de începutul grevei minerilor din Valea Jiului.
Am să omit în mod "nesincer" perioada cît am fost inginer. Şi asta nu pentru că aş fi participat la cine ştie ce proiecte clasificate ca secret de stat - căci mai toate erau pe vremea aceea secrete -, ci pentru că atunci am învăţat că e bine din cînd în cînd să îţi mai ţii gura. De pildă, abia îi mărturisisem cuiva de la BDS motivul pentru care nu aveam de gînd să particip în coloana sportivă la demonstraţia de 1 Mai, că m-a şi chemat şeful să mă atenţioneze prieteneşte să fiu mai atent ce şi cu cine vorbesc. Fusese şi el informat "de sus". Raportez totuşi (pentru că aşa era obiceiul şi legea - să raportezi) că am fost plecat de două ori cu paşaport de serviciu în străinătate. Prima oară la Budapesta, a doua, la Berlin. Ce nu am raportat "la cadre" a fost că la Budapesta, la prima mea ieşire "afară", văzînd vitrinele pline cu de toate, şi tinerii cîntînd împreună în scuaruri, lucru de neimaginat pentru mine, care veneam dintr-o lume searbădă şi cenuşie, m-am pierdut cu totul. M-am aşezat pe caldarîm alături de ei şi am plîns. La Berlin, cel de Est desigur, am stat vreun ceas împreună cu un coleg care mă însoţea şi am privit amîndoi în tăcere Zidul şi Poarta Brandenburg, pînă cînd un militar s-a apropiat de noi şi ne-a spus în ruseşte să o ştergem de acolo. Ne-am conformat imediat. La plecare, gazda noastră, inginerul-şef de la Stern-Radio, o întreprindere în care munceau mai mulţi vietnamezi decît nemţi, ne-a întrebat zîmbind dacă ne-a plăcut şi dacă nu ne-am dori să lucrăm şi noi acolo. Nu am ştiut niciodată dacă a fost o amabilitate sau o provocare.
La capitolul avere personală, declar că am posedat un picup stereo Supraphon, primit cadou, cu vreo două sute de LP-uri, un magnetofon made in Poland achiziţionat din salariul de inginer, precum şi trei clasoare cu timbre şi coliţe neobliterate procurate în mod legal în calitate de membru al Asociaţiei Filateliştilor Români. Clasoarele le mai posed şi azi.
M-am căsătorit, timpuriu sau nu, la 26 de ani, cu Maria-Silvia Lupescu, fostă Spineanu, motiv pentru care în următorii doi ani amîndoi am făcut la sfîrşit de săptămînă navetă pe ruta Iaşi-Roman. Aceasta deoarece soţia era proaspătă absolventă, iar legea interzicea categoric în anii aceia ca absolvenţii de facultate să fie repartizaţi în oraşele mari, declarate "oraşe închise". Oricum, ea şi-a păstrat buletinul de Iaşi, aşa încît raţia de ulei şi zahăr o lua, pe cartelă, de la Alimentara nr. 23, Tg. Copou, unde eram arondaţi. Soţia e născută tot în Zodia Peştilor, sîntem un cuplu de Peşti cu Peşti, adică cum e mai rău, aşa m-a asigurat un amic cunoscător într-ale astrologiei. Că soţia m-a suportat atîţia ani e, deci, o performanţă. Că mă suportă şi acum, cînd avem deja un nepot, e un miracol.
În spiritul autocritic în care am fost educat, trebuie să mărturisesc şi o faptă cu totul reprobabilă din viaţa mea, petrecută la începutul lui ianuarie 1990. Nu ieşisem cu pieptul gol în faţa gloanţelor, în decembrie, dar dădusem cîteva raite prin Piaţa Unirii, unde, de la balconul Hotelului Traian, se ţineau tot soiul de cuvîntări pline de avînt revoluţionar. Cunoşteam însă şi componenţa noului CPUN local, populat de cîţiva indivizi dubioşi, figuri cunoscute pentru trecutul lor. După vreo săptămînă, am fost convocat la Casa Pătrată, iar acolo mi s-a propus să fac parte din redacţia noului cotidian ieşean, adică, mai precis, a vechiului cotidian comunist doar cu numele schimbat. A doua zi au trimis o maşină după mine, la Tehnoton, ca să mă aducă şi să ne apucăm de lucru. Iar eu, cînd am văzut maşina aceea, m-am ascuns într-un WC, la etaj, ca să nu mă găsească. M-au căutat vreun ceas şi au plecat. Aşa mi-am ratat eu definitiv cariera de jurnalist. Dar nici CPUN-ul nu a rezistat prea mult.
Am răspuns doar solicitării ulterioare a unui prieten medic care mi-a cerut ajutorul ca să publicăm o revistă lunară de cultură. Se numea Echidistanţe şi era editată de Institutul European din Iaşi. Tot acolo am început să edităm şi cărţi. Atunci am publicat prima mea traducere, un roman de Apollinaire. A fost momentul cînd am renunţat definitiv la electronică şi m-am "reorientat" profesional. Polirom avea să se nască peste vreo doi ani, la propunerea lui Adi Butucă, un om care avea atîtea proiecte şi vise în minte, încît te cucerea din primul moment. Era unul dintre primii businessmeni de după 1989 din Iaşi, iar eu eram considerat deja un editor de succes. Aşa a început povestea Polirom-ului. Dar despre povestea aceasta, eu nu pot să scriu nimic. O pot spune doar cărţile.
 

Daniel Cristea-Enache: O lume a competiţiei libere, spuneţi, fără privilegii şi avînd un unic criteriu: cel valoric. Da, însă valoarea comercială nu echivalează cu valoarea profesională. Nu sînteţi un capitalist pur şi dur, nu puneţi criteriul profitului mai presus de orice. Ca dovadă, la Polirom apar nu doar volume vandabile, profitabile, ci şi cărţi care nu intră în logica strictă a Pieţei. Mai mult, în titlurile pe care le editaţi dreapta e la fel de bine reprezentată ca stînga: Adrian Marino şi Ion Ianoşi, Mihaela Miroiu şi Vasile Ernu... Această deschidere este deschiderea Pieţei înseşi, pe care editura o reproiectează? Sau este viziunea dvs. proprie asupra unei diversităţi şi a unui echilibru pe care le-aţi dori mai bine reprezentate în spaţiul socio-cultural? În ambele variante, e vorba, în cazul lui Silviu Lupescu, de o formă de compensare pentru închistarea şi nivelarea socialismului ceauşist?
 
Silviu Lupescu: Noi toţi, cei care am trăit închistarea aceea, ceauşistă cum îi spui, şi i-am inhalat miasma, am ieşit din ea mai mult sau mai puţin frustraţi. Apoi, odată eliberaţi, am simţit nevoia unei anumite compensări. Nu aş merge pînă într-acolo încît să spun că profilul editurii ar fi, în vreun fel sau altul, în directă legătură cu frustrările de atunci. În măsura în care ne-am dorit diversitatea, după anii în care viaţa, destinul, totul ne-a fost oarecum trasat, da, am putea vorbi şi despre un asemenea revers. Mai curînd aş spune că astăzi vreau să am parte de libertate, nu de compensaţii. Vreau să mă simt liber să public, să editez cărţi. Şi sînt. Aceasta a fost marea deschidere, marea transformare. După ce vreme de cîteva decenii mi s-a tot arătat care ar fi "calea de urmat", cea unică şi de la care nu am voie să mă abat, acum nu mi se mai dau indicaţii şi nu mi se mai impun jaloane. Pur şi simplu, nu mai sînt obiectul, nici instrumentul vreunei ideologii.
Spiritul concurenţial despre care ai amintit, şi în care eu mă simt bine, ţine mai curînd de liberalism, de liberalismul ca doctrină economică, nu de cel de faţadă pe care îl vedem la noi - un înveliş cameleonic sub care adesea se ascund capitaliştii în travesti sau "foştii", cei proveniţi din "eşalonul doi", ori, mai recent, progeniturile lor, interesaţi cu toţii mai mult de ţepe decît de ideologii. Or, concurenţa aceasta ce implică? Ea te obligă la eficienţă, la imaginaţie. Trebuie să ai mereu ceva cu care să-i surprinzi pe cititori, un as din mînecă. Nu e o competiţie de gen turneu eliminatoriu, în care cel ce pierde pleacă acasă, ci mai curînd e o întrecere cu multe echipe şi cu etape numeroase, iar punctele se adună unul cîte unul, în timp şi cu migală. La sfîrşit, poţi fi pe podium sau undeva în pluton. Iar cînd fac o astfel de comparaţie, nu o fac fără temei, ci pentru că o editură este şi ea o echipă. Ai să-mi spui că într-o echipă cineva trebuie să poarte banderola de căpitan. Aşa-i! Dar nu acela marchează sau scoate mingile din plasă. Rezultatul depinde de cîte goluri înscriu toţi jucătorii - de numărul cărţilor de succes, de tactica şi strategia adoptate. De aici, poate, şi nevoia de diversitate, căci nu poţi să joci doar cu fundaşii, să fii mereu în defensivă, să publici doar ce "merge". E necesar, deopotrivă, un spirit ofensiv, un suflu proaspăt pe care să îl aduci în joc.
Nu aş relua aici problema raporturilor dintre business-ul şi misiunea unei edituri. Dar provocarea din întrebare, cea despre logica pieţei şi măsura în care o editură o reproiectează, mă incită la un răspuns mai detaliat. La prima vedere, aş spune că aşa cum avem ziare şi posturi de televiziune tabloide, cu audienţe covîrşitoare, de ce nu am avea şi edituri tabloide, orientate exclusiv spre piaţă? Situaţia nu e doar la noi aşa, e la fel mai peste tot. Topurile de vînzări din multe ţări pun pe primele locuri cărţi pe care un public cultivat nici nu le-ar atinge, de teamă să nu se infecteze intelectual. Cum însă piaţa bunurilor culturale este foarte segmentată, întotdeauna se vor găsi cititori şi pentru altfel de cărţi. Logica pieţei nu este una booleană, am fi naivi să credem că în producţia de bunuri culturale putem rămîne la logica binară a lui "se vinde", DA sau NU. Există multe tendinţe, mode, curente, preferinţe, stiluri, iar toate acestea sînt vii, mobile, se modifică şi se înlocuiesc unele pe altele permanent. Editorul, chiar cu riscul de a fi în contradicţie cu sine însuşi uneori, nu poate rămîne încremenit într-un proiect. Trebuie să aibă întotdeauna mai multe, să intuiască noul, posibilele nişe, noile talente, să propună o alternativă pentru ce publică în mod curent. Altminteri, anchilozarea lui culturală nu îl va cruţa. Francezii numesc editura maison d'édition, poate pentru că o editură pare ca o casă cu multe încăperi (vidi colecţii). Fiecare poate fi zugrăvită şi mobilată în alt fel, important e ca în cele din urmă casa în ansamblu, adică editura, să fie în armonie cu ea însăşi. O editură poate fi un Palat Versailles făcut din cărţi sau un căsoi kitschos din Ţăndărei.
Aşa încît sînt motive să spun că logica pieţei, încifrată cum este ea, şi la care ne raportăm ori de cîte ori constrîngerile financiare ne obligă - adică aproape zilnic -, trebuie mereu reproiectată. "Nu poţi interpreta o compoziţie de Bach altfel decît publicul aşteaptă" - o frază pe care am auzit-o repetată de mai multe ori. Totuşi, se poate. Altminteri nu s-ar mai fi născut Glenn Gould. Pe el, tot capitalismul l-a produs. Or, ceea ce constat e că deja ne-am obişnuit să folosim acest cuvînt, "capitalism", cu conotaţii peiorative. Nu, nu sînt un capitalist. Şi nici mulţi dintre colegii mei de breaslă nu sînt. Un cuvînt mai potrivit ar fi "întreprinzător". Dar şi un întreprinzător, şi el trebuie să pună criteriul profitului mai presus de toate celelalte. Important este ce faci cu acest profit. Atunci cînd îl direcţionezi către cărţi de valoare, cele în care crezi, şi care nu sînt foarte vandabile uneori, către autorii tineri, spre domeniile moderne din ştiinţele socio-umane, cum ar fi studiile de gen sau cele europene, în proiecte de anvergură - traduceri din filosofia medievală sau contemporană, ori din opera marilor gînditori creştini, ca să menţionez doar cîteva din direcţiile Polirom-ului -, sau cînd intermediezi întîlnirea cititorilor cu valorile noi, dar certe, ale literaturii universale, abia atunci cred că ţi-ai îndeplinit menirea ta de editor. De editor şi de "întreprinzător" în acelaşi timp.
Sînt apoi tehnologiile, care şi ele evoluează. Cărţile digitale, de pildă. În acest moment, ele sînt consumatoare de resurse umane şi financiare. Editorii însă, sper eu, au acest defect: ei suferă de un optimism incurabil. Încît şi în acest domeniu, al ebook-urilor, lucrurile au înaintat cu o viteză uimitoare. Polirom a produs deja, într-un an de zile, cam cinci sute de titluri. Nu este un domeniu de la care cineva aşteaptă un profit imediat, nici măcar pe termen mediu. Din nou logica pieţei - în modul rudimentar cum o privim - se vede contrazisă.
Abia de aici încolo am putea să deschidem o discuţie despre ceea ce ar putea să însemne viziune pentru un editor. Adică armonia din propria-ţi casă, în care să nu simţi un disconfort faţă de ceea ce ai editat sau ai de gînd să editezi. Să ai sentimentul că titlurile nu sînt selectate din pură întîmplare, ci, dimpotrivă, că dincolo de selecţie există un proiect, un drum, o destinaţie. Etimologic, cred că "destinaţie" vine de la latinul destinatio, un plan, un scop. Astăzi, un editor cu destinatio ar putea să reproiecteze nu doar logica pieţei locale - sau "cererea", cum o numim în termeni comerciali -, ci, prin ofertă, ar putea să influenţeze, într-o măsură mai mică sau mai mare, chiar actul de creaţie în sine. Prin aceasta, el nu mai are doar statutul de verigă intermediară între creator şi public, adică cel de mijlocitor. Ar fi cîteva exemple de dat în ceea ce-i priveşte pe producătorii de bunuri culturale şi modul cum strategiile lor pot să influenţeze actul creator, chiar şi în literatură. Dar, categoric, ceea ce contează în cele din urmă este valoarea operei în sine, cea pe care i-o conferă autorul. Din acest punct de vedere, editorii nu pot face minuni.