Astăzi, de cîte ori citesc o carte, văd mai întîi greşelile de tipar

Daniel Cristea-Enache: Am văzut desfăşurătorul unor zile-standard din anii '80 şi un spirit întreprinzător care căuta şi găsea, inclusiv în acel context, supape şi nişe de manifestare. După 1990 şi parcă tot mai mult, în ultimii ani, viteza cu care se schimbă lucrurile în jur este foarte mare. Acum sînteţi confruntat cu exact ceea ce vă doreaţi pe timpul socialismului real; şi nu mă refer neapărat la societatea românească, la guvernarea de ieri sau de mîine. Ci la un timp istoric care "fuge" foarte repede.
Cum arată, aşadar, o zi din viaţa de acum a lui Silviu Lupescu? Mai aveţi timp să citiţi, să ascultaţi muzică, să vedeţi filme, să vă întîlniţi cu prietenii, să scrieţi şi să primiţi epistole, cum făceaţi altădată cu Adrian Marino? Simţiţi că aţi pierdut ceva? Dacă da, ce anume?
 
Silviu Lupescu: Nu cred să fi pierdut ceva, ceva important, şi care să se fi datorat fugii "timpului istoric". Mai curînd, a celui biologic. Epistole? Cine mai scrie epistole, cînd avem Facebook, Messenger sau Skype? Maşinile de scris au devenit antichităţi, iar stiloul îl folosim doar cînd ne semnăm. În locul lui e SMS-ul - practic, rapid şi cam impersonal. Cărţile? Ne informăm mai mult pe internet. Calculatorul ne-a schimbat nu doar viaţa, ci şi modul de-a gîndi. Gîndim în algoritme şi şabloane Microsoft. Comunicăm prin spaţiul virtual, chiar şi cu colegul din biroul alăturat. Şi ne vedem tot mai rar face-to-face. Scrisorile primite de la Marino? Din rîndurile scrise de mîna lui, un scris tot mai anevoios de descifrat pe măsură ce înainta în vîrstă, iradia căldura sufletească a unui om despre care se spune că era un singuratic, şi nu întotdeauna unul prea prietenos. Dar era scrisul lui, era metatext, nu o adresă de e-mail.
Şi în muzică preferinţele sînt schimbătoare în timp. Cîndva, ascultam îndeosebi romantici: Chopin, Dvořák, Grieg... Eram la facultate cînd unul dintre profesorii mei de atunci, un mare meloman, mi-a spus că mai tîrziu avea să îmi placă Bach. Şi a avut dreptate. Îmi amintesc de Matei Călinescu. Schimbam e-mailuri despre muzică cu el şi, de cîte ori ne întîlneam, tot despre muzică şi muzicieni vorbeam. În ultimii lui ani de viaţă, îi frecventa pe Biber (Sonatele Rozariului), pe Haydn (Ultimele şapte cuvinte...), pe Messiaens... Şi Arta fugii, de bună seamă. Sînt, toate, compoziţii cu deschidere spre transcendental - un fapt ciudat, căci nimic din ce a scris Matei nu ar trăda această înclinaţie tardivă a lui. Nici George Bălăiţă, care, de cîte ori discut cu el, revine la Scriabin, compozitorul nostru preferat, la Vers la flamme, la consonanţele din Mesa neagră, nu ar putea fi bănuit, din ce a scris, de vreo înclinaţie mistică de orice fel. Cred că e mai curînd timpul biologic cel care ne schimbă viaţa şi preferinţele - muzicale şi culturale, în general. Încît, citind Vizuina lui Norman Manea în manuscris, nu m-am putut abţine să îi scriu că am avut tot timpul în minte o sonată pentru pian de Beethoven, din last period, ultima lui sonată, o întreţesere de giocoso şi meditaţii despre iubire, viaţă, moarte şi timpul universal. Vizuina e un roman căruia puţini i-au descoperit profunzimea, să-i spunem muzicală, construcţia contrastantă de sonată, dincolo de colaj, de anecdotica înşelătoare. Iar Norman este meloman, iubeşte concertele de pian. Visează la mestecenii din Bucovina lui ascultîndu-l pe Rahmaninov la Bard. Pe Horia-Roman Patapievici, de pildă, îl ştiu un mare iubitor de Mahler, romantic tîrziu şi novator al formelor, al construcţiilor ample, cu propensiuni spre polifonic şi perfecţionism. Şi Mahler, şi Horia (iertate fie-mi asemenea alăturări) au în comun ceva - mulţimea de detractori.
Din păcate, o zi obişnuită la editură începe prozaic. Nu cu o gavotă, nici cu un quodlibet, ci cu întîlnirea cu... directorul financiar. Şi asta pentru că în faţa denumirii oficiale a oricărei edituri, se află două litere fatidice - "S.C", adică "Societatea Comercială Editura Polirom". Statutul legal al editurilor acesta este, de societate comercială. Sîntem consideraţi "cobiliţari de cărţi", cum ar spune Paul Goma. Lema ar fi că nu se poate face cultură fără bani, fără resurse financiare. Iar dacă ne uităm la bugetul Culturii din ultimii douăzeci de ani, vedem că procentul de fonduri alocate este de zero virgulă ceva... Cultura română este o cultură de două zecimale. Se uită lumea în buget, vede procentul alocat şi trage concluzia: o ţară de inculţi. Cu un şef de stat care a citit un singur scriitor român în cîţiva ani, cu un premier acuzat de plagiat, cu parlamentari europeni care se bîlbîie agramat ori cu oieri ajunşi legiuitori, cu doctorate acordate dubios şi fonduri de cercetare şmenuite, cu instituţii culturale decimate de vreun propagandist comunist convertit ad-hoc la "liberali", care ar putea fi imaginea culturii noastre, azi, în lume? E cea pe care ne-o binemerităm.
Sînt multe alte lucruri de rutină care îmi ocupă ziua, lucruri banale, nesemnificative, chiar plicticoase uneori. La premiera unui spectacol, prea puţini ne imaginăm cîtă trudă, cîtă sudoare a curs, cîte repetiţii au fost necesare pentru pregătirea lui. Nici cînd citim o carte nu ştim cîţi au contribuit la apariţia ei. Iar munca lor, de multe ori, e dură şi istovitoare. Solicită efort, concentrare, dar şi imaginaţie, cunoştinţe vaste. Îmi place să repet acest lucru: un editor e un perfecţionist, căci fiecare detaliu pentru el contează. O carte nu înseamnă doar un text. Cartea are pagini din hîrtie, litere cu miros de cerneală, titluri şi subtitluri, paginaţie, copertă, trebuie promovată, şi fiecare asemenea "amănunt" se pregăteşte cu minuţiozitate. Toate trebuie să fie în armonie şi multe dintre ele implică activităţi cronofage. În cursurile de editologie se spune că, în editură, o carte se naşte cam după nouă luni de la conceperea ei, ca şi un copil. Desigur, unele cărţi îţi sînt mai dragi, iar cele de strictă specialitate sînt, de regulă, cam "reci". Ţie, ca redactor, nu îţi spun mare lucru, nu simţi acel ceva care ar trebui să iradieze dintr-o carte. Dar pe toate, pe absolut toate, de la poezie la ştiinţa pură, trebuie să le tratezi egal.
Relaţia cu autorii este şi ea cronofagă. Un redactor bun e cel care ajută autorul să iasă în lume în hainele lui de sărbătoare. Cu mulţi autori, am relaţii amicale, chiar prieteneşti. Sînt însă şi unii mereu nemulţumiţi din fire. Mai sînt şi autori care nu cunosc rigorile unei edituri, "tehnologia" ei internă, regulile care o conduc. Adrian Marino - revin la el -, care a avut cărţi publicate la numeroase edituri din străinătate, deci ştia cutuma, mi-a relatat cum a solicitat cîndva să aducă o bibliografie la zi cînd cartea lui era gata de tipar. A plătit amendă o mie de dolari. Îmi amintesc de un caz, de un autor căruia nu-i voi rosti numele aici. Cazul e oarecum cunoscut. Cartea lui avea un număr de pagini, dar cînd a ajuns să fie redactată, ne-am pomenit că devenise mult mai mare. Adăugase o addenda voluminoasă, neprevăzută în contract. În fine, autorul trebuie tratat cu empatie. Am acceptat. Doar că, în final, cînd cartea era în tipar, a solicitat să adauge şi o prefaţă, una acidă şi ofensatoare la adresa tuturor. Acceptasem deja dublarea numărului de pagini, dar ca să reluăm totul de la capăt era prea mult. Aşa încît, în loc de mulţumiri, am avut parte doar de acuze în fel de fel de publicaţii, pe motiv că autorul fusese... cenzurat!
Ar fi, cred, o ingratitudine să vorbesc aici despre eşecuri, o ingratitudine în primul rînd faţă de cărţi. Le rog să mă ierte totuşi, dar trebuie să le spun că multe dintre ele nu au succesul scontat. Spuneam că optimismul e parte a profesiunii noastre. Primii editori au fost tipografii care s-au apucat să imprime cărţi nu la comandă, ci de capul lor - nişte optimişti cuprinşi de neastîmpăr -, în vreme ce alţii, mai prudenţi, şi-au văzut doar de meşteşugul lor. Multe titluri le publicăm din optimism şi azi, pentru că asta ştim să facem. Ar fi multe de spus despre manuscrisele pe care editorii le primesc şi despre selecţia lor. Cert este că atunci cînd nu ai marea sau oceanul aproape, te duci la piscină ca să înoţi. Nu cred, de pildă, că se scriu astăzi la noi atîtea romane bune cîte ar dori să publice editorii într-un an. Sau, poate, e doar o impresie de-a mea. Pentru că, dacă mă întrebi despre citit şi dacă am pierdut ceva din trecut, da, am pierdut ingenuitatea lecturii, a lecturii ca act gratuit, hedonic şi meditativ. Astăzi, de cîte ori citesc o carte, văd mai întîi greşelile de tipar.