Ar trebui să trecem de faza în care succesul unui autor la public pare suspect

Daniel Cristea-Enache: S-a spus despre Silviu Lupescu că e un editor cu viziune, ba chiar că a "inventat" o literatură, o proză, diferită de cea a anilor '90. Ego.Proză, indiferent de cheia în care este citită, contează. Criticii şi cititorii se raportează la ea. Aţi vorbit de multe ori despre această colecţie, despre tinerii prozatori Florin Lăzărescu şi Lucian Dan Teodorovici care v-au propus implicarea în editarea literaturii noi.
Să facem, la finalul acestui dialog pentru care vă mulţumesc, un exerciţiu de imaginaţie. Cum va fi, peste douăzeci de ani, literatura română pe care o va citi nepotul dvs.? Şi în ce tip de societate va trăi el?
 
Silviu Lupescu: Nu aş spune că Ego.Proză a însemnat doar viziune. Pe de o parte, atunci cînd colecţia a luat fiinţă, autorii tineri nu prea aveau unde să publice. Erau puţine editurile dispuse să "investească" în ei. Pe de altă parte, la finele anilor '90, aşteptarea generală pentru "vocile" noi din literatura română devenise evidentă. Şi mai era un fapt pe care editorii l-ar fi putut lua în considerare, şi anume că în majoritatea clasamentelor literare din diverse ţări, autorii naţionali erau cei care se aflau pe primele locuri în vînzări. Or, una dintre primele întrebări pe care o editură şi le pune atunci cînd intenţionează să traducă un autor este cît a vîndut el în ţara lui. Cifrele de acasă, pe atunci, erau de-a dreptul descurajante. Situaţia nu mai putea să rămînă multă vreme aşa. Erau, deci, destule indicii clare că o asemenea colecţie, cum este Ego.Proză, era necesară şi că trebuia lansată neapărat.
Ce reprezintă colecţia astăzi, după mai bine de zece ani? Înseamnă prozatori tineri care s-au impus în peisajul literar autohton, unii fiind deja printre cei mai traduşi autori români în străinătate. Şi nu la edituri anonime. Mai înseamnă cărţi ale căror tiraje au devenit semnificative, uneori mai mari chiar decît la cărţile unor prozatori străini traduşi la noi. Şi continuă să fie şi azi un "atelier de creaţie" în care oricînd pot apărea condeie noi, surprinzătoare, adică scriitorii importanţi ai literaturii noastre din viitorii douăzeci de ani. Cheia în care a fost "citită" colecţia, cu prilejul lansării ei, aproape că am uitat-o. Oricum, cu unele excepţii, a fost o primire optimistă. Ego.Proză ar fi doar unul dintre exemplele privind modul cum editurile pot, cu mijloacele lor, să influenţeze actul creaţiei literare. Pentru că oportunitatea de a şti că au o colecţie a lor i-a făcut la vremea aceea pe tot mai mulţi autori tineri să se apuce sau să se reapuce de scris.
Vreau să precizez, totuşi, că nu discut aici despre valoarea literară, adică despre un lucru pe care eu, unul, nu l-aş putea defini. Discut despre validarea pe care o conferă cititorii - cei de acasă şi cei din alte ţări. Valoarea literară o pot dezbate criticii, "analiştii literari" cum i-aş numi, prin analogie cu nelipsiţii analişti pe care îi vedem perindîndu-se seară de seară pe la televiziunile "de ştiri". Pentru aceasta, însă, ar trebui să avem şi cîteva publicaţii culturale de impact. De ce nu avem? Poate că aceiaşi critici ar putea să dea un răspuns mai bun decît l-aş da eu. Eu pot doar să constat că o scurtă semnalare a unei cărţi în revistele glossy ori pe bloguri poate trezi interesul unui număr mai mare de potenţiali cititori decît o cronică literară de o pagină întreagă dintr-o publicaţie cu profil cultural. Trăiesc uneori cu senzaţia că asemenea cronici au ca principal scop acela de a oferi prilejul criticilor literari să se citească între ei. Oricum, pentru editori, de multe ori cronicile nu mai constituie un reper. Ba chiar au fost cazuri cînd o carte, cu cît a fost mai elogiată de critici, cu atît s-a vîndut mai slab. Şi invers. Din ce motiv? Aceasta, iarăşi, nu mai este o problemă a mea.
Aşa încît, pentru ca nepotul meu să mai citească, pentru ca noi să discutăm despre cum va fi literatura română peste douăzeci de ani, ar trebui să trecem de faza în care succesul unui autor la public pare ab initio suspect. Altminteri, cărţile riscă să devină ceva abstract, să ajungă nişte corpuri de disecţie ţinute în formol. Va trebui ca autorul însuşi să fie convins că scrie pentru public, nu pentru ca să aibă mai multe cronici, ci cît mai mulţi cititori. Ceea ce astăzi se întîmplă, dar foarte rar. Pentru că eu nu cred că în următorii ani vom avea vreo mişcare importantă, una de idei, vreun cenaclu ori vreo grupare literară care să fie capabile să potenţeze în vreun alt fel producţia literară de la noi. Noi nu mai avem grupări literare, avem însă multe găşti.
Să presupunem, totuşi, ca ipoteză, că în următoarele două decenii un autor român va lua Nobelul. După cîteva săptămîni de ovaţii în media ar începe cîrtelile, strîmbăturile din nas. Îndeobşte, entuziasmul nu durează la noi, românii, prea mult, mai ales cînd, după ce entuziasmul trece, trebuie să şi construim. Prin urmare, curînd se va spune că proaspătul laureat Nobel şi-a defăimat ţara prin ce a scris, că ultimul lui roman e slăbuţ şi că nici măcar nu are talent. Ori că tatăl lui, da, ştim cine a fost. Că a avut pile la criticul X, că s-au băgat bani cu nemiluita în el, banii poporului, pentru a fi plimbat prin străinătăţi, în vreme ce alţii... Cunoaştem refrenul. Vor fi şi dintre cei care vor scrie indecis, pentru că avem şi această specie de critici, care spun astăzi una, mîine, alta, ba chiar îşi încep cronicile cu laude şi le sfîrşesc cu şuturi în fund. În fine, străinii care s-ar interesa de literatura română, cea proaspăt înnobilată, ar rămîne consternaţi. Pentru ei, contează piaţa culturală, nu răfuielile locale anoste şi greu de descîlcit. Încît mi-e teamă că nici un asemenea ipotetic şi fericit eveniment nu ar fi un stimul suficient, unul de care să ştim cum să profităm.
O altă ipoteză: România va fi invitatul de onoare la Frankfurt, la cel mai important eveniment editorial mondial, deşi, iarăşi, e greu de presupus, pentru că avem o producţie editorială infimă faţă de ţări cu o populaţie mult mai redusă. În plus, ne-am cam demonstrat incapacitatea de a organiza un stand naţional profesionist, darămite un întreg pavilion dedicat. De obicei, delegaţia, programul, invitaţii sînt selectaţi după principii netransparente, ca să nu le zic clientelare. Cum publicaţiile importante din lumea întreagă vor scrie pe larg despre acest eveniment, vom avea din nou parte de ceea ce merităm. Adică de eşec. Tîrgul de la Frankfurt este unul pentru editori, cu un program încărcat, şi nu poţi fi reprezentat acolo de autori mediocri, de care nici acasă mai nimeni nu a auzit. Căci, orice eveniment ai organiza, abia dacă vor veni cîţiva vizitatori şi nici un editor străin. Ar fi ca la parastasul unui celibatar rămas şi fără rude, şi fără prieteni înainte de deces. Nu s-ar face nici "un business", nu s-ar încheia nici un contract editorial într-o asemenea perspectivă. Oricum, din vara anului 2012, numărul contractelor noi semnate pentru traducerile din literatura română în alte limbi s-au împuţinat, de vreme ce instabilitatea, nesiguranţa finanţării, lipsa unor reguli clare de joc, care să nu se schimbe de la o zi la alta, i-au îndepărtat pe tot mai mulţi editori străini de noi. Îmi amintesc de acea listă prin care se stabilise un număr de cărţi pe care ICR-ul era dornic să le finanţeze. Titlurile au fost alese "democratic", de criticii noştri, doar că lista finală a fost, în mare parte a ei, complet deconectată de piaţa culturală europeană. Ulterior, noul program iniţiat de echipa Patapievici - cînd editurile străine şi-au selectat ele însele titlurile pe care le socoteau potrivite publicului din ţara lor - a avut un succes mult mai mare. Unei edituri străine nu poţi să-i dictezi tu, de la Bucureşti, ce să traducă şi ce nu. Dacă clientul cere mici à la Cocoşatul, nu poţi să-i dai ciorbă de potroace, pentru că el este cel care plăteşte nota în cele din urmă şi, prin urmare, are dreptul să comande ce vrea. Iar fără suport financiar, literatura română nu are încă o poziţie suficient de stabilă, încît editurile străine să-şi asume riscuri financiare mari. Şi nici nu va avea prea curînd. Prin urmare ipoteza aceasta, că vom fi invitaţi de onoare la Frankfurt şi că, astfel, interesul pentru literatura noastră va creşte spectaculos, mi se pare una greu de materializat.
Ar mai fi destule lucruri de spus. De pildă, nu aş vrea să se înţeleagă că eu, ca editor, ţin aici partea vreunei tabere angajate în vreun fel în conflictul dintre generaţii. Nicidecum. Dimpotrivă, cred că este un conflict prin care se irosesc energii ce ar putea fi direcţionate spre ceva mai util. Ar trebui să discutăm şi despre cum ar putea un scriitor să trăiască astăzi - şi mîine, mai ales - din propriul scris. Care ar trebui să fie statutul lui într-o societate în care cultura ar trebui să reprezinte un brand de ţară (nu doar să ne amintim de ea din cînd în cînd)? Această temă, a destinului pe care l-ar putea avea literatura noastră, e una generoasă şi ar fi destule de comentat. Faţă de soarta literaturii, trebuie să se simtă responsabili mai toţi. Eu, cel puţin, mă simt unul dintre cei implicaţi la modul cel mai direct.
Prin urmare, cum cred că va arăta literatura de mîine sau de peste zece ani? Cred sincer că va fi aşa cum o vom face noi înşine să fie. Mai precis, fiecare dintre noi, în mod individual - autori, editori, cititori, critici şi toţi ceilalţi implicaţi. Va fi pe măsura respectului pe care i-l vom purta. Nimeni nu va putea face literatura română să fie mai bună, nici mai rea, decît am putea-o face noi înşine zi de zi.