Poetul din veld

Scriitura bună e rară. Descoperind un atare exemplu inima ta de cititor sărbătoreşte neştiută de alţii. Nu în fiecare zi dai peste câte un autor, nebăgat în seamă de mode şi snobi, care să te lase uimit.

Sudafricanul Herman Charles Bosman e un asemenea scriitor. S-a născut în Colonia Capului, dar cea mai mare parte a vieţii şi-a trăit-o pe teritoriul fostelor Republici Bure, cu precădere în Transvaal. Afrikanerii, urmaşii coloniştilor olandezi stabiliţi la Capul Bunei Speranţe i-au considerat pe buri (ţăranii, în traducere) ca pe un fel de pionieri zărghiţi, ducând în pânzele albe acel spirit de sciziune care i-a transformat în popor aparte, iar limba vorbită de ei într-o fuziune de olandeză cu împrumuturi din idiomurile indoneziene, malaieze, arabe şi africane. Afrikanerul va deveni cunoscut lumii prin războaiele disperate ale burilor cu englezii, iar mai apoi datorită inumanului apartheid, stigmat pe care naţiunea îl poartă în ochii lumii până astăzi.

Prin 1926 Bosman predă la o şcoală rurală din Groot Marico, undeva la spatele lui Dumnezeu, în cea mai nedezvoltată regiune a ţării, cu excepţia pustiurilor. Întors în vacanţă la Johanesburg are o altercaţie cu fratele său vitreg, pe care îl ucide cu un foc de puşcă. E condamnat la spânzurătoare, pedeapsă comutată în închisoare. Iese din puşcărie patru ani mai târziu, devine jurnalist şi lucrează în Anglia, apoi la Johanesburg. Moare în 1951 de un infarct.

De la comic la tragedie şi-napoi

Cu două romane la activ (Jacaranda în noapte şi Willemsdorp), Herman Charles Bosman rămâne, totuşi, un maestru al povestirii scurte, care exprimă geniul neamului său cum numai cântăreţul Koos du Plessis o va face, câteva decenii mai târziu. Locul acţiunii pentru majoritatea ficţiunilor sale e umila vale a râului Groot Marico. Parcă în compensaţie pentru uscăciunea locului, două ochiuri de apă cu o limpezime ireală, Ochiul lui Marico şi Ochiul lui Molopo încadrează regiunea, aleasă de autor, deloc întâmplător, ca oglindă şi pandant al trufaşelor provincii bogate. E patria rachiului de caise, care arde cu flacără albastră (dacă e autentic) şi se numeşte mampoer. E decorul unor moromeţiene dispute cu fiscul, purtate de oameni nici mai oneşti nici mai bandiţi ca alţii, încălţaţi în opinci adaptate la clima locală, numite veldskoens.

Dacă trebuie să stabilim o marcă stilistică bosmaniană, atunci ne oprim asupra ironiei sublimate care se ghiceşte printre rânduri, aproape la fiecare cuvânt. Dar mai e ceva: nici un scriitor nu alternează cu atâta virtuozitate comicului cu tragicul, uneori de la începutul până la sfârşitul aceleiaşi propoziţii. Nimeni nu stăpâneşte ca Bosman arta întorsăturii de condei care aduce totul cu susul în jos. Nuvela evoluează de multe ori pe coordonatele satirei şi băşcăliei, pentru ca fraza finală să răsucească brusc naraţiunea pe făgaşul dramei sau tragediei, schimbând total înţelesul celor citite înainte.

Cartea Mafeking Road apare prima oară în 1947, chiar înainte de instaurarea apartheidului. Cunoaşte ediţii ulterioare, dar la fiecare din ele povestirile se schimbă, unele sunt eludate, altele adăugate. Din motive politice nu a existat o ediţie de autor până la cea din 1998, scoasă de Archipelago Books. Pentru prima dată în configuraţia dorită de scriitor, nuvelele din Mafeking Road orchestrează un roman polifonic, în felul Armatei de cavalerie a lui Isaac Emanuelovici Babel sau a Gropii lui Eugen Barbu. Poveştile sunt autonome, dar legate reciproc prin subtile vase comunicante, pictând fresca unei comunităţi umane şi a unui fel de viaţă unic, modelat de oamenii locului şi de natura în mijlocul căreia trăiesc.

Veldul şi prejudecata

Există cuvinte ale unei limbi care se încetăţenesc în conştiinţa mondială. Clan - cuvânt scoţian, a făcut carieră pe toate continentele. Tain desemnează în irlandeza veche o instituţie aparte, raidul pentru a fura vitele clanului sau tribului duşman. Arăbescul maghrebian ghazyia, devenit apoi razzia a intrat pentru totdeauna în limbajul de specialitate al poliţiştilor. Trek în afrikaans - olandeza sudafricană - desemnează migrarea unui grup uman pe spaţii întinse, ajungând până în hiperspaţiu, la Star Trek. Tot din afrikaans vine şi veldul.

Veld e un termen înrudit cu germanul feld şi cu englezescul field. Ar însemna câmpie. Dar veldul sudafrican presupune un pământ roşu ca sângele, pe care se înalţă baobabi, arbori de cauciuc şi acaccia. Tufişurile răspândite cu generozitate de Mama Natură mascau, în vremea lui Bosman, leoparzi şi lei, nici elefanţii nefiind o raritate.

"Vântul bătea ca o fată plângându-şi stelelor povestea de iubire trădată". Aşa începe nuvela Stele deasupra veldului, în care subtile aluzii la războaiele bure - catastrofale şi schimbătoare ale destinului naţional - nu eclipsează tema prevalentă, a contrastului dintre ideal şi prozaic. Într-o societate a inegalităţii rasiale, destule pasaje pun în discuţie ridicolul discriminării, cum e cazul povestirii Scandal în Marico. Putem aprecia umanismul lipsit de idei preconcepute în Peştera Makapan, (care nu a fost înţeleasă bine de toţi criticii, aşa cum nu a fost pe deplin înţeleasă nici importanţa demersului shakesperian cu Neguţătorul din Veneţia) sau splendida confruntare din Profetul, pe care geniul bosmanian o readuce cu înţelepciune pe tărâmul satirei. În general, într-o societate impregnată de trufia superiorităţii albe, e reconfortant să citeşti ironia muşcătoare care pune vorbele despre lenevia negrilor în gura a doi fermieri albi cuprinşi, la rândul lor, de un irezistibil puseu de lene - Visul de sub baobabi. Pe alocuri dăm de sugestia ravagiilor pe care le face pe tăcute obsesia purităţii rasiale - ca în Interludiu în Bechuana, unde un alb acuzat de crima capitală a negritudinii e obiect al dragostei pentru o metisă, declarată oficial albă numai datorită relaţiilor tatălui ei.
"Nu există vânător de animale mari care să nu-mi spună cum a scăpat din colţii leilor sau altor fiare datorită vicleniei de a se fi prefăcut mort, pentru ca animalul să-şi piardă interesul faţă de el. Pe când zăceam în iarbă, cu leopardul încercând să se dumirească ce va face cu mine, am înţeles de ce vânătorul nu face nici o mişcare într-o asemenea situaţie. Fiindcă nu se mai poate mişca. Asta-i tot. Nu viclenia îl ţintuieşte locului. Ci picioarele" (La umbră).

Puşca şi snoava

Ironia dispare în Rooinek, halucinanta parabolă a destinului istoric al afrikanerilor, alegorie prescientă a ceea ce vor avea de îndurat albii sudafricani, peste decenii, datorită miopiei lor politice. Aici tonalitatea devine mai mult decât gravă, o turnură anunţată deja cu nuvela care dă titlul volumului, Drumul spre Mafeking. Despre laşitate, umanitate, curaj, incompetenţă, despre un desuet simţ al datoriei în opoziţie cu instinctul sănătos, găsim totul în această complexă povestire multi-faţetată.

Tonalitatea variază, de la ironia din Rachiul de caise al lui Willem Prinsloo, o variaţiune pe tema la donna è mobile, până la umorul îngăduitor din Muzicianul, care nu face decât să mascheze tragedia unui destin uman. Elixirul dragostei aruncă o privire glumeaţă asupra dragostei, a bărbatului, a femeii şi a superstiţiilor, în timp ce Fructe galbene tratează despre multiculturalitate, iubire şi uşurătate, cu mijloacele epicului, ale înălţătorului. Fecioara din veld e comică până la capăt, în vreme ce Mamba cafenie ne introduce în sumbra atmosferă a unei morţi viitoare.

Pământul roşu al veldului pare îmbibat de sânge. Dintotdeauna Africa de Sud a fost un tărâm al violenţei. Cartea reflectă această stare de fapt prin naraţiuni ca Gramofonul, începută cu aparatul din titlu şi terminată cu un cadavru îngropat sub podele. Drieka şi Luna e tot o afacere de omor deghizată în love story nocturn, în vreme ce Văduva se prezintă ca o dramă, cauzată tot de o crimă, cu acute observaţii psihologice.

Dincolo de cuvinte

Dar cartea nu se cantonează în obsesia violenţei. Multe sunt pasajele aproape filmice din ea, ca în elogiul plin de umor adus cinematografului, în Căruţele trekului, în timp ce Mampoer începe ca o nuvelă cu fine observaţii sociale şi se termină printr-o experienţă onirică cu nimic mai prejos ca universul lui David Lynch.

În sfârşit, Frumuseţi din Ramoutsa închide volumul, încununând opusul cu o splendidă poveste despre poveste, o capodoperă a meta-narativităţii cum nu am prea întâlnit în literatura mondială.

Povestirile sunt, în majoritatea lor, extrem de complexe, multi-stratificate. La prima vedere pot părea banale, relevându-şi miracolul cu fiecare nouă lectură. Ele aşteaptă acel traducător îndrăzneţ şi competent care să ştie turna ciudata engleză a lui Bosman în tiparele limbii române.