A scrie...

Când eram mai mică scriam cu mai multe puncte-puncte. Fraza şi punctele de suspensie. Nu ştiu ce însemna cu adevărat asta, dacă o făceam conştient, dacă voiam să par mai misterioasă sau dacă pur şi simplu aveam nevoie de pauze mai mari şi mai pline de semnificaţie între frazele mele. Poate mi se părea mie că arată mai bine Ana are mere... decât Ana are mere. Punctul mi se părea, oricum, o invenţie banală, şi mai mult decât atât, o invenţie a oamenilor mari şi plicticoşi care nu ştiu să se distreze şi care pun puncte pe unde apucă. În mintea mea era o legătură clară între a fi copil, a tărăgăna jocurile de la care părinţii încercau să te smulgă, a te da în leagăne şi a scrie pe hârtie puncte-puncte. A veni de la serviciu, a face mâncare şi a te culca era sinonim cu a pune punct.

Apoi, scriam foarte pompos dintr-un fel de voluptate de a vedea scris pe hârtie ceva pompos. Mâzgâleam caietul meu-jurnal-manuscris valoros cu tot felul de fraze emfatice de genul Trebuie să cunoşti întunericul ca să îţi dai seama că ai trăit în lumină... sau Dragostea e ca o zgârietură... Nu ştiam nimic despre dragoste, întuneric sau lumină, dar aveam impresia că dacă pui nişte cuvinte mari în scris, ele devin mai mici şi mai uşor abordabile pentru mintea unei puştoaice naive, care credea că poate face rime din orice.

Când a apărut calculatorul îi uram pe toţi cei care apăsau de mai mult de trei ori tasta cu pricina şi mai ales pe cei care nu lăsau un spaţiu după semnul de punctuaţie adorat de mine. Şi, deşi până atunci îşi găsise cel mai bine locul după frazele mele prelucrate, formele de comunicare scrisă rapidă m-au învăţat că punctele de suspensie derutează oamenii. Îi fac să gândească acolo unde nu e nevoie. Îi fac sceptici. Nehotărâţi. Nicidecum misterioşi, în sensul bun. O excepţie erau glumele pe care le terminai în puncte-puncte şi care aveau succes pentru că ascundeau poanta. În rest, suspendarea cititorului îşi cam pierduse din farmec. În plus, eram şi în faza în care nimic nu mi se părea corect şi totul era împotriva mea (adolescenţa aia cronică).

M-am dezbărat uşor, uşor de... Acum scriu cu punct. Şi îi înţeleg pe adulţii pe care îi blamam cu atâta înverşunare. Punctul e mai eficient. E mai sigur pe sine. Punctul e pentru oamenii mari care s-au găsit şi care îşi pot asuma un punct în viaţa lor. Când îmi citesc creaţiile de odinioară, şterg instinctiv punctele în plus.