Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Fractalul Epic

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

A fi sau a nu fi altcineva?


Sabina Balan

25.01.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sâmbătă seară, la 18:47, vine pachetul de la mama, la Autogara Basarab. Zacuscă, pârjoale, pireu, ciorbă rădăuţeană, banalităţi moldoveneşti. La fel de banală e şi naveta de la cămin la autogară şi înapoi.

Întotdeauna mi-a plăcut ideea de a avea mai multe identităţi, sau mai multe personalităţi, sau măcar încă una pe lângă cea pe care o ai deja şi care s-ar putea să nu fie cea mai interesantă dintre toate. Atât de multe, proporţional cu numărul de oameni pe care îi întâlneşti şi care nu apucă să te cunoască aşa cum eşti tu cu adevărat. ("Cum sunt eu cu adevărat?" e o altă întrebare declanşatoare de probleme ontologice.) Dar, oricum, aşa cum poţi inventa personaje în scris, la fel poţi inventa personaje în viaţa reală, şi nu mă refer la actorie, pentru că actoria - ca profesie, presupune o convenţie. O formă de actorie vulgară, dacă vreţi, cotidiană, făcută la minut, doar cu tine însuţi. Niciodată n-am avut curajul să încerc asta pe pielea mea. Voit. Să fiu cine nu sunt de fapt. Să mă dau drept altcineva. Aceeaşi Sabină cu o altă pălărie. Aşa că...

...sâmbătă seară, la 19:01, car traista plină cu borcane şi caserole spre primul taxi pe care îl văd parcat în faţa autogării. Mint, nu primul, în primul era un boşorog. Mi-am rezervat dreptul de a-mi alege viitoarea audienţă, aşa că l-am luat pe următorul, de la o companie cvasi-necunoscută, la volanul căruia un bărbat de vreo 40 de ani mânca un măr. Mă uit la el prin geam, el pune repede mărul deoparte şi-mi face semn să intru. Pun traista pe bancheta din spate şi mă urc în faţă, în dreapta şoferului. Aurelian Costică, număr de legitimaţie... nu mai ştiu. Tarif 1,39 lei/km. Îmbrăcat în trening albastru închis din material care fâşâie, părul scurt şi dat pe spate cu gel, mâini frumoase. Profilul perfect de taximetrist. Doar că, după ce l-am analizat, m-a trezit întrebarea lui entuziastă "Unde mergem?" şi m-am panicat pentru că mi-am dat seama că la cămin nu puteam să merg, nu dădea bine la fişa de personaj pe care mi-o creasem în cap şi după care trebuia să-mi construiesc rolul. Cea mai lungă secundă a durat cinci întrebări şi o constatare: Ce fac eu aici? Oare chiar asta vreau să fac? Unde naiba să merg? Dacă mă fac de râs? Cine sunt eu? O să fiu penibilă. Apoi am spus cu o voce de elev care nu şi-a făcut tema la matematică: "Pe Calea Victoriei, colţ cu Biserica Amzei." Îmi place zona aia.

Porneşte maşina. Începe senzaţia aia de emoţie combinată cu neştiinţă şi nesiguranţă, care, în cazul meu, se manifestă ca o căldură pe gât, în lateral, până la urechi, clipit des, dus mâna la gură şi un milion de întrebări intracraniene, fără răspuns. Ca să înţelegeţi de ce mă simţeam aşa, ar trebui să vă spun acum planul meu, ceea nu vreau să fac, pentru că oricum planul a fost modificat şi abandonat de multe ori în capul meu. De fapt, prima lecţie dedusă din experimentul ăsta a fost: nu-ţi mai face planuri! De după simptomele mele de timiditate incertudinală aud reacţiile şoferului: "Ia uite, bă, trei secunde a durat şi s-a făcut iar roşu!" Şi, apoi, înspre mine: "Semafoarele astea-s puse ca dreacu'..." Zâmbesc aprobator. Am dat peste un şofer vorbăreţ, exact ce aveam nevoie! O să cadă în capcana mea! Un public extraordinar pentru reprezentaţia mea din acea seară! Prind curaj şi scot telefonul din buzunar, mă fac că apelez un număr din agendă, pun telefonul la ureche şi-mi repet textul în minte. Spaţiul şi timpul se dilată. Cortina se trage. Zic, uitându-mă pe geam:


Adică, trei fraze pe care le ştiu în rusă şi textul unei melodii despre război pe care l-am intonat astfel încât să nu se observe rima. Am jucat mai întâi nostalgia şi apoi o bucurie caldă. Pe geam vedeam luminile calde ale Bucureştiului de pe Calea Griviţei, case, blocuri, oameni care dintr-o dată mi se păreau străine, pentru că tocmai venisem din Chişinău şi mergeam acasă la nişte prieteni. Mă simţeam ca în Night on Earth. Am răsuflat uşurată că nu m-am bâlbâit şi aşteptam reacţia şoferului, vitală pentru continuarea spectacolului meu. De fapt, îl văzusem cu coada ochiului cum s-a întors spre mine când am început să vorbesc. Acum privea zâmbind parbrizul. Cine ştie ce-şi imagina despre mine... Ideea asta mă fascina, mă extazia, mă făcea să cred că pot fi oricine, oriunde, oricum. Miliarde de posibilităţi! Nu mai eram Sabina din Botoşani, poate că eram Olga din Chişinău, care şi-a pierdut bunicii în Transnistria şi care a strâns bani toată adolescenţa ca să poată veni măcar o dată în Bucureşti, la nişte prieteni. Şoferul întreabă:
- Rusă?
- Da.
- De unde ştiţi să vorbiţi aşa de bine rusa?
- Sânt din Moldova. (Mi-am băgat subtil şi L-ul moldovenesc. În rest, accentul era al meu, de acasă.)
- Din Republică?
- Da.
- Ştiu şi eu câteva fraze în rusă. (Atunci mi-am dat seama cum ar fi fost dacă aş fi dat peste un şofer care chiar ştia rusa şi şi-ar fi dat seama că sunt o impostoare.) Puţină lume mai ştie rusă, înainte se făcea la şcoală... A, şi acuma veniţi direct din Moldova?
- Da. Merg la nişti prieteni. Îi prima dată când vin în Bucureşti...
- A, da? Nu ştiam că sunt curse de autocar directe până aici. (Şi atunci am văzut cum, în loc s-o ia frumos de la Victoriei, înspre Romană, a făcut stânga pe Bulevardul Dacia, pe banii mei de moldoveancă neştiutoare. Şi cinstit, şi spectator bun, nu se poate.) Sunteţi din Chişinău, de-acolo, nu?
- Da, di pi-acolo.
- Şi cum mai e cu politica pe la voi? (Blanc! Panică! În fişa mea de personaj nu exista secţiunea Orientare politică şi nici măcar o vagă idee despre peisajul politic de peste Prut. Am ales să joc dezamăgirea că oamenii din ziua de azi se gândesc numai la asta şi resemnarea că oricum ar fi, nimic nu merge bine în politică, niciodată.)
- Eh, ca pisti tăt... Sî mai ceartî, sî mai împacî.
- Aici e greu cu banii, domnişoară. S-au prostit ăştia rău de tot. Adică cred că aşa e şi la dumneavoastră, că doar nicăieri nu e bine.

S-a lăsat o tăcere ca de la o victimă a sistemului politic la alta. Brusc, jocul ăsta nu mi se mai părea atât de amuzant. Iar cei 10,39 lei de pe taximetru m-au deprimat şi m-au făcut să vreau să ajung mai repede acasă, la vechea şi adevărata mea identitate de studentă care aduce pachetul de la autogară. Rolul meu nu avea conflict, nu avea evoluţie, punct culminant şi nici nu producea vreo revelaţie asupra spectatorului. Fusese doar o mască din spatele căreia eu, Sabina, râdeam sau mă panicam la fiecare replică şi priveam cum omul de lângă mine se minunează. Din actor vulgar devenisem un spectator al propriei mele deghizări. Era trist că personajul meu avea prea multă viaţă interioară şi prea puţine şanse să-şi releve viaţa pusă la punct de mine, sau măcar să improvizeze în funcţie de întrebările taximetristului. Şi atunci m-am gândit să nu irosesc banii şi emoţiile mele şi să dau afară tot ce-mi trece prin cap. Zic, uitându-mă în faţă la drumul care se apropia de destinaţie, după un lung ocol:
- Păi da, când o fost cu revoluţia tinerilor di-acum trei ani, o fost cel mai urât, o ieşit tinerii în stradă şi o fost bătuţi di poliţie şî di forţile di ordine, pentru că atunci comuniştii o câştigat pi nedrept. Nu ştiu dacă s-o văzut aici. (Spuneam de fapt, tot mai ţineam minte din presă despre evenimentul de atunci. Taximetristul mă privea uluit. Când pe mine, când un loc de parcare potrivit.) Am fost şî eu la început, da' după aia nu ni s-o mai dat voie sî ieşim din casă pentru că sî zicea că ăştia o început să tragă în manifestanţi. Eu am auzit di fete care o fost violate în secţiile de poliţie şî colegi cari o luat bătaie pi stradî... şi câte şi mai câte. În fine, după aia o apărut preşedintele la televizor, s-o potolit lumea şî gata. Nimeni nu mai ştii nimic pe bune.

Şoferul oprise deja maşina pe marginea drumului şi apăsase butonul de avarie pentru că eram fix sub un semn Oprirea interzisă. Eu îmi terminasem povestea mincinoasă adunată de prin mass-media şi mă uitam pe geam. Simţeam cum îl captasem, dar nu mă mai puteam bucura de victorie. Întreb:
- Am ajuns?
- Da. Vine cineva după dumneavoastră sau vă descurcaţi?
- Mă descurc. Cât faci?

Cât căuta restul de la banii mei, bărbatul se tot minuna. Auzise şi el atunci, prin 2009, dar nu dăduse mare importanţă. Nici eu, de altfel. Eram o ipocrită. Ies din maşină şi deschid uşa din spate să îmi iau bagajul. Şoferul se întoarce şi ţipă zâmbind:
- Aveţi grijă de dumneavoastră!

Închid uşa şi merg pe trotuar. Taxiul pleacă. Rămân singură pe stradă, la ora 19:30, nici urmă de prieteni moldoveni care să mă ia de acolo. Ridic geanta cu mâncare, mă rog la Dumnezeu să nu sparg borcanele cu zacuscă şi mă pornesc încet spre metrou pentru că îmi dădusem toţi banii din buzunar pe taxi. Pe drumul spre cămin am început să-mi apreciez tot mai mult adevărata personalitate.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer