Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Fractalul Epic

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Lucrul


Sabina Balan

01.02.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"- Caută-mă luni. În parcul de la răscruce. Lângă magnolii..
- Te voi găsi?
- Poate.
Şi el rupse un zâmbet cald şi dulce de pe buzele ei mari şi roşii la care a râvnit atât de mult... Vorba ei sacadată îl înnebunea, îl făcea să stea, s-aştepte încă un sunet, înc-o silabă!"

Literele astea le devoram în fiecare noapte, rugându-mă fierbinte Celui de Sus să le ancoreze în realitate, ca un Titanic scăpat de iceberg. Dar nu, era prea, mult prea frumos să fie realitate. Iar egoista de mine voia să fie realitatea mea?! Nici gând! Niciodată! Speranţa aceea invincibilă, care de-al naibii nu iese din cutii ca să o enerveze pe Pandora, mă zgâria şi pe mine. "Hai, mai speră, mai caută, o să găseşti!". N-aş fi ascultat-o de atâtea ori, dacă n-ar fi existat "lucrul"! Entitatea aceea care mă făcea să merg mai departe, să-mi distrug globul ocular cu lumina becului chior, căutând litere magice, pline de dragoste, pe care Cel de Sus să le poată ancora în realitate. Puterea pe care uneori o consideram ca făcând parte din propriul meu trup şi propria mea conştiinţă, care mă făcea să sfidez timpul şi să-l accept aşa bătrân şi leneş cum este.

"Lucrul" care îmi aducea jertfe era definit de dicţionarul sumar al înţelepciunii mele ca "dorinţa". "Dorinţa" nestăvilită de cunoaştere a totului ce ne înconjoară. "Dorinţa" nesuferită de a găsi forma perfectă de idilă sau iubire din care să nu sufere nimeni şi povestitorul să fie calm şi răbdător. Cert e că lucrul nu era statornic, el venea şi pleca, punându-mă să citesc pentru a-l hrăni. Iar hătăcănile de carne erau cărţi. Mari, multe, vechi, cu pagini subţiri şi tăioase ca firul de iarbă şi un miros dulce ca de biscuit uscat. Era o vreme când le iubeam, aşa nedefinite cum erau unele, aşa triste şi dramatice cum erau altele şi aşa perfecte ca puţinele pe care le cunoscuseră pupila mea. Dar atunci era altfel. Timpul nu mă presa. Aveam tot timpul din lume, pentru că nu mă grăbeam să devin corp uman matur sau adult. Nu-mi cunoşteam limitele, hormonii, bolile, necazurile, bucuriile sau înfăţişările şi puteam să cred în tot ceea ce citeam.

Acum nu mai am timp şi mă şi plictisesc. Acum citesc doar ca să am de la ce porni, ca mai apoi să creez eu singură povestea aşa cum aş vrea şi să las cartea din mână. Nu mai am încredere în "lucrul". Mă scald în comoditatea propriei mele ficţiuni, pentru că o pot modela aşa cum vreau eu, fără să mai aştept ca nuştiuce autor să facă din personajul lui un alter-ego al idealului meu. Am propriile mele personaje. "Lucrul" sunt eu. Mă hrănesc cu propria carne a imaginaţiei mele şi de-abia aştept să scriu sau măcar să mă gândesc la viitoarele peripeţii ale vieţii, pentru că am renunţat să mai caut literele magice ale iubirii pe care să le suprapun realităţii. Alea sunt destinate clar hârtiei. Cu restul încă nu m-am lămurit. Oricum, realitatea nu o poţi scrie. Sau pot?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer