Ilustrate cu flori şi asfalt

E aproape nouă dimineaţa şi mă trezeşte o voce tânguitor de enervantă şi enervant de tânguitoare din stradă, care vinde cumpără fier vechi. Sunt la etajul doi al unui bloc din Bucureşti. În tărâmul ceţurilor somnambulice, adică atunci când în visele mele intervin elemente din realitate, vocea acea era alarma unui orologiu fără limbi de undeva din stradă, un soi de melodie orientală repetitivă, care mă trezea fix când Făt-Frumos se schimba în hainele lui de nuntă, în odaia cealaltă. Ah. Uram vocea aia. Apoi, mă trezesc de tot şi reţin cuvântul "fiare". Cum să cânţi, mă, despre fiare la ora asta, în mijlocul străzii? Fiare ăăăăăăm, fiare ăăăăăăăăăm. Ciudat de melodios, totuşi, mă gândesc, în timp ce vocea se aude din ce în ce mai tare. Deci se mişcă. Mă ridic din pat ca în dimineţile dintre Crăciun şi Revelion cânt auzeam în stradă banda de căluşari, aceiaşi din fiecare an, dansând cu privirile pe la balcoane, în speranţa unor averse de bani aruncaţi. De data asta văd o singură femeie. Cu batic, cu fustă şi cu mături pe umăr. O privesc de pe geam ca un spion, ea merge drept înainte, cu un mers cocoşat, dând din cap ca un guguştiuc. De undeva din adâncul fiinţei ei răsună din nou cântecul-ofertă despre fiare vechi. Imposibil să nu mă lovească inutilitatea gestului. Şi dacă cineva, călare pe un maldăr de fiare vechi, bându-şi cafeaua într-un balcon de prin zona aia a Bucureştiului, ar fi întins capul şi i-ar fi răspuns la strigăt? Cum s-ar fi produs schimbul? Cum ar fi intrat femeia aceea în posesia fierului? Cum l-ar fi cărat? Cum ar fi fost ziua ei după acel moment unic? Exact. De ce mai strigă atunci? Ating podeaua rece cu câte o talpă a piciorului, pe rând, ca să diminuez efectul frigului de după somn. Femeia aburcă cozile de mături pe umăr şi mai strigă o singură dată înainte să facă dreapta pe o altă străduţă, către alţi oameni care dorm, în speranţa că dorm pe un maldăr de fiare vechi. O urmăresc cu privirea până ce văd că ajunge în capăt, la un soi de căruţă condusă de un bărbat cu pălărie şi mustaţă, plină cu obiecte de tot felul, în care ea descarcă măturile. Aha. Deci aşa. Mă bag înapoi în pat, gândindu-mă la întregul sistem de încărcare-descărcare a fierului vechi pe piaţa neagră a străduţelor din Bucureşti.

E aproape ora nouă seară şi aştept tramvaiul numărul unu ca să ajung acasă. În staţie nu mai e nimeni pentru că tocmai trecuse unul în timp ce eu veneam spre el, iar el şi-a închis uşile înainte ca eu să intru în raza vizuală a vatmanului, care oricum primise verde la semaforul lui ciudat. Aşa că aştept calm următorul, pe banda de asfalt din mijlocul străzii, pe lângă care trec maşini. Când vine tramvaiul, nişte oameni de pe trecerea de pietoni încep să alerge. Clasic. După tramvaie şi după orice alte fericiri efemere ale vieţii, precum băieţi, fete sau bani, să nu alergi niciodată! Urc şi mă aşez pe un scaun portocaliu pentru că am norocul să fie liber. Înnnceppppând ddde aici, arrr trrrrebbbbui săă scrrrriuuu aşa, ca să înţelegeţi ritmul. Un dans al consoanelor în scris, un dans al fundurilor pe scaune în realitate. Un domn îşi ridică fiica de subţiori ca să pună cardul în dreptul aparatului de validat, aparatul ţipă, fetiţa e fericită. Nişte băieţi cu pantalonii suflecaţi vorbesc în spate despre "ce najpa a fost, bă, Cosmin, că nu m-a lăsat pe mine să dau şut". O doamnă stă pe scaun şi priveşte meditativ pe fereastră. Întotdeauna, în tipologia aceasta de personaj, remarc subtipul doamnei meditative din tramvai îmbrăcate prea subţire pentru vremea de afară. După papuci îmi dau seama. Şi după cum apreciază căldura din fantele alea de pe lateral. Apoi, bineînţeles, fata care vorbeşte tare la telefon despre "ce ai, fată, ce te crizezi aşa?!" sau variaţiuni pe tema asta. Bărbatul sau bărbaţii care arată ca nişte controlori, dar se comportă ca nişte cetăţeni obişnuiţi care ascund faptul că sunt controlori. Atrag privirile tuturor şi o subtilă migraţie înspre aparatele portocalii, doar aşa, de siguranţă. Bătrâna cu sacoşe de la piaţă postată în mijlocul tramvaiului, visând la un loc pe scaun, dar prea demnă ca să ceară unul, totuşi, suferind din pricina statului în picioare. Elevii care se joacă pe telefon. Copiii care stau pe partea rotativă a tramvaiului (adică cercul acela dintre vagoane, pe care l-am descoperit recent, crezând că singura distracţie posibilă în acest sens există doar la metrou... ce-i drept, viteza este un factor considerabil, dar faptul că cercul se mişcă - de nepreţuit!). Bărbatul supărat pe viaţă, care ascultă melodii la telefonul mobil sau bărbatul supărat pe viaţă care mănâncă seminţe sau bărbatul supărat pe viaţă care tace şi priveşte pe geam. Bătrânul care tocmai a urcat de la staţia 1 Decembrie. Aurolacul care merge două staţii. Şi toţi oamenii care vin de la serviciu şi merg acasă. Plus poveştile lor, spuse sau sugerate. Se aude clănţănitul ăla, când tramvaiul pune frână pentru că se apropie de staţie. Mă ridic ca să las locul bătrânei cu sacoşe de lângă mine. Merg în faţa uşii şi mă pregătesc să apăs butonul de deschidere. Când tramvaiul se opreşte, există întotdeauna cineva pe peron care îl apasă înaintea mea.