Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Fractalul Epic

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sindromul Post-Valentin


Sabina Balan

15.02.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
M-am îndrăgostit prima dată de Bucureşti atunci când m-am îndrăgostit de un băiat din Bucureşti şi plecam de-acasă ca să-l văd. De fapt, tot atunci m-am îndrăgostit de teatru şi, implicit, de festivalurile de teatru pentru adolescenţi din Bucureşti. Deci, dragostea mea pentru acest oraş a devenit un fel de papier mâché, un tapet de inimi pestriţ care mi se părea că merge de minune cu viaţa pe care urma să o decorez. Avea la început culoarea zilelor ploioase de septembrie, nuanţa Parcul Tineretului, un gri verzui şi puţin albastru din cauza cerului care se mai însenina din când în când. Apoi se combina cu un negru luminat intermitent de mall-ul Cocor, noaptea, când treceam în fugă pe acolo şi inevitabil, devenea din ce în ce mai maro-vişiniu, de la geaca băiatului după care umblam şi care-mi devenise ghid turistic. Ulterior, a căpătat culoarea galben prăfuit a clădirilor vechi care mă făceau să mă simt boemă. Toată gama asta cromatică s-a şters odată cu amintirea acelui băiat. Am şters-o eu, nervos, pentru că purta amprenta unei experienţe romantice eşuate. Am început să văd periferia, murdăria, bălţile şi noroiul. Aveam o viaţă fără tapet.
 
Imaginea Bucureştiului a plutit o vreme aşa, nedefinit, în conştiinţa mea. Când veneam cu maşina şi ajungeam de pe şoseaua Colentina, pe Calea Moşilor, îmi transpirau palmele de parcă aş fi mers la întâlnire. Nu-l iubeam pe atunci. Îl admiram, aşa cum admiri un coleg nou transferat în clasa ta de la liceu, dar nu mă puteam opri să nu mă simt atrasă de el. Nu mai aveam de cine să-i leg imaginea. Eram singură, cu Bucureşti, în Bucureşti şi mă simţeam datoare să-i dau înapoi ce i-am luat odinioară, adică farmecul personal. Aşa că l-am invitat la o perioadă de vreo trei luni văratic-tomnatice ca să ne cunoaştem mai bine. Cu bune şi cu rele. În primul rând, i-am învăţat liniile de metrou, aşa cum îi ceri unui om să-ţi vorbească despre el. Părea interesant, cu cele trei-patru magistrale ale lui, mă ducea aproape oriunde voiam, iar călătoria era de-a dreptul palpitantă. Ca bonus, i-am înţeles şi câteva linii de R.A.T.B., pe care am început să le folosesc până ce m-a prins controlul de vreo două ori şi m-a golit de bani. Mă grăbisem ca fata mare la măritat, trebuia s-o iau mai încet, pe jos, să-l descopăr pas cu pas. Bucureştiul începea să se îmbujoreze, ca roşul carmin al KFC-ului din Romană. Cred că şi el mă plăcea...

De atunci am avut vreo alte cinci luni să ne cunoaştem, să ne certăm, să ne părăsim pentru oraşe natale sau să ne iubim în plimbări prin Parcul Carol sau Izvor. M-a şi dezamăgit. În toamnă, după ce mi s-au furat banii, îmi venea să-l las dracului şi să mă mut la facultate în Cluj. Apoi el mi-a dăruit brăduleţii de Crăciun din Universitate. Am cedat, erau foarte drăgălaşi. Ne-am îmbrăţişat în prima ninsoare şi l-am iertat. De atunci, cred că am învăţat să-l accept aşa cum e, ştim amândoi că nu putem unul fără celălalt şi că mai avem multe de descoperit. Ne facem declaraţii, uneori. Eu îi scriu articole drăguţe, iar el îmi trimite vânticel de primăvară cu miros de străzi spălate de ploaie pe drumul spre facultate.

Cred, totuşi, că îl iubesc altfel. Aşa cum iubeşti o rudă de sânge. Ca pe unchiul ăla care se îmbată la reuniunile de familie şi începe să discute politică. Ca pe verişorul cu care făceai corturi în copilărie. Începe să fie parte din familie. I-aş dona un rinichi dacă ar avea insuficienţă renală. Nu mai simt fiorurile şi îndrăgostelile de altădată. Suntem prea la fel.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer