Conferinţele zoo-sofice săptămânale

Doamnelor şi domnilor, stimaţi invitaţi, la întâlnirea de astăzi, domnul Peştişor ne va vorbi despre traiul în acvariu, despre limite şi depăşirea acestora. Dumnealui a binevoit să iasă pentru câteva minute din apă pentru a ţine această conferinţă, aşa că vă rugăm să nu abuzaţi cu întrebările la final, întrucât condiţia îi cere să se întoarcă în mediul lui cât mai curând posibil. Pentru orice eventualitate, i-am pus la dispoziţie un pahar cu apă şi un translator.

Bună ziua. După cum aţi fost informaţi, eu sunt domnul Peştişor. Hypophthalmichthys molitrix. Cei din sală care au cunoştinţe în piscicultură ar trebui să ştie câte ceva despre rudele mele... Se pare că nu e nimeni pasionat de domeniul piscicol. Deci, rămâne domnul Peştişor, simplu. Molly, dacă vreţi neapărat.  După cum aţi fost informaţi, urmează să vă vorbesc despre traiul în acvariu, ceea ce este oarecum fals. Momentan trăiesc într-o pungă, pentru că stăpânii mei vor să mă mute. Într-un alt acvariu, mai mare, sper. Oricum, întrebarea pe care ne-o punem cu toţii e "cât de mare, până la urmă?". Cât un lac? Cât un ocean? Dat fiind că eu, unul, prefer apa dulce, nu vreau să discriminez pe nimeni. După cum vedeţi, noţiunile de "ocean" şi "acvariu" se contrazic, deşi ambele par să aibă limitele lor. Oceanul nu dispune de pereţi de sticlă pe maluri, dar asta nu face din el un paradis, aşa cum cred mulţi. Să vedem.

Cât de mare trebuie să fie un acvariu ca să nu-i percepem limitele? Avem, desigur, peşti de ştiinţă care se ocupă cu acest studiu, cei care au posibilitatea de a vizita mai multe tipuri de acvarii, însă aceştia nu au reuşit niciodată să determine o valoare unică măsurabilă, care să semnifice abolirea limitelor în ceea ce priveşte mediul nostru. Limitele sunt. Aceasta e singura constantă a vieţii piscicole. Fie că vorbim de pungi de plastic, de acvarii de sticlă sau de maluri, orice peşte se va lovi de o barieră în calea înotului său ontologic. Ce înseamnă asta pentru conştiinţa de sine a unui peşte? Cei mai meditativi dintre noi tratează "limita" ca pe un hotar între două medii diferite, ambele valabile unul în legătură cu celălalt, privind impactul ca pe o intensă raportare la lumea de dincolo. O analiză succintă ne va face să realizăm că cealaltă lume, oricât de mare ar părea, e săracă în apă vitală, deci, practic, inutilizabilă. De ce să mai aspirăm la ea, atunci? Prin comparaţie, spaţiul delimitat de punga sau acvariul nostru, plin cu apă vitală, devine calitativ superior, aspectul cantitativ fiind neglijat. Aceasta este o abordare realistă a limitei. Desigur, nu-mi pot imagina un peşte într-un acvariu cu pereţi infiniţi în spatele cărora să se afle un mediu acvatic încă şi mai mare. Asta ar fi cu siguranţă frustrant şi ne-ar împinge pe mulţi la disperare. Dar din fericire, niciunul dintre noi nu a întâlnit aşa ceva. Viaţa piscicolă rămâne suportabilă chiar şi pentru refugiaţii nostalgici din mediile naturale. Este clar că un spaţiu de viaţă nelimitat nu există. Vă închipuiţi, deci, că oricare dintre noi şi-ar dori să împingă acele limite cât mai departe. Cu ce folos? Noi, peştii, suntem nişte fiinţe destul de modeste. Ne putem adapta foarte uşor la îngrădiri.
 
Îmi cer scuze, dar va trebui să mă întorc în apă. Am vorbit cu moderatorul şi... dacă doriţi să-mi puneţi întrebări, vă rog să le scrieţi şi să le lipiţi pe suprafaţa pungii mele. Le voi citi şi voi răspunde cât de repede posibil. Mulţumesc.
 
Mulţumim şi noi, domnule Peştişor! Doamnelor şi domnilor, săptămâna viitoare îl avem ca invitat pe domnul Porumbel. Dumnealui ne va vorbi despre infinitul zborului într-o lume a hranei pietonale. Vă aşteptăm cu drag. Până atunci, toate cele bune!