Poetica iubirii

Mi-e în gând să vorbesc despre iubire. Dar pot? Iubirea nu se vede, nu se aude, nu se gustă; nu are gust, nici miros, nici textură, pentru că iubirea nu există. Nu pluteşte în aer infectând doi oameni deodată, nu este o tulpină derivată dintr-un bacil periculos al unui virus, nu are nici nucleu, nici citoplasmă. Nu provoacă greaţă, mâncărimi, roşeaţă şi nici nu te face să strănuţi. Iubirea nu există. Există doar oameni care iubesc. Aşa cum mănâncă chinezii orez. În fiecare zi, cu ochii mici, tăcuţi şi fericiţi, de-atâta timp încât nici nu-şi mai amintesc dac-au încetat vreodată să mănânce orez, dar încă îl cultivă frenetic. Şi doar ei sunt de vină că inima lor e cât o Chină. (Totuşi, dacă întâlniţi un chinez, întrebaţi-l dacă-i place să mănânce orez...) Mint. Există şi lucruri care iubesc. De exemplu, munţii, când se iubesc, provoacă cutremure pentru că atunci îşi dau seama cât de grea e iubirea la distanţă, iar muntele lor de dor e cutremurător. Iubirea de oameni nu se compară cu iubirea de munţi. Dar, aşa cum oamenii, când se iubesc, mută şi munţii din loc, la fel şi munţii îşi permit să mai mute oamenii din loc, ca să aibă măcar impresia că-şi vor mai întâlni o dată dragostea. Pentru că, vorba aia... Se întâlneşte om cu om, darămite munte cu munte.

Acum ceva timp credeam cu desăvârşire că iubim cu organele sau lucrurile care ne constituie. Aşadar, erau oameni pe care îi iubeam cu sângele, cu ceea ce mă ţinea în viaţă, acei oameni pe care îi consideram ca făcând parte din familia mea şi care erau neînlocuibili. De asemenea, erau oameni pe care îi iubeam cu creierul, ca de exemplu, pe Eliade sau pe Salvador Dali. Erau acei oameni care mă făceau să gândesc, oameni destul de deştepţi ca să nu mă plictisească şi destul de modeşti încât să mă lase pe mine să îi descopăr. Apoi, erau destui de puţini băieţi sau bărbaţi pe care îi iubeam cu viscerele mele, cu aproape toate organele interne, sau, mai bine spus, acei oameni care îmi provocau zborul fluturilor în stomac, transpiraţia palmelor şi senzaţia de vertij când îi simţeam apropiindu-se de mine. Şi, într-un final, oamenii pe care îi iubeam cu inima, organul consacrat iubirii, oamenii pentru care mi-aş fi donat orice alt organ, oamenii pe care i-aş fi iubit orice ar fi făcut în viaţă, pentru că ne legasem atât de strâns, încât credeam că nimic nu o să ne poată despărţi vreodată. Oameni pentru care m-aş fi trezit în toiul nopţii. Aceasta era umila mea clasificare. Acum nu ştiu ce să mai cred.

Biblia spune: Eros, Filos, Agape. Soţul, fratele şi Dumnezeu. Simţire, raţiune şi voinţă. Dar oare le poţi împăca pe toate trei? De fapt, cum demonstrezi că iubeşti, în oricare dintre cazuri? La teatru există un exerciţiu foarte important care se numeşte "Te iubesc pentru că..." şi regula e să te plasezi în mijlocul unui cerc de oameni şi să le spui tuturor de ce îi iubeşti fără ca răspunsul să conţină persoana întâi singular. Fără să fie niciun "eu". Să găseşti doar în acele persoane (chit că nu le cunoşti prea bine) motive pentru care să le faci această declaraţie. Cred că de aici porneşte răspunsul. A iubi înseamnă să te rupi de persoana ta mult-iubită şi să îţi plasezi centrul de interes în altcineva. Să nu mai contezi. Ohoooo! Brutal. Ba mai mult, să conteze atât de mult acea persoană, încât să-i vrei binele, chiar dacă acel bine îţi provoacă ţie rău. Să trăieşti pentru şi întru altcineva. Iisus? Iisus m-a iubit anticipat? Dumnezeu mă iubeşte? Mama mă iubeşte. Cine mă iubeşte?

Ştiu. Iubirea înseamnă fapte. Nu cuvinte. Nu metafore. Degeaba scriu. Cruci nu există. Mâine mă duc să cumpăr mărţişoare. Dacă acum aş juca "Te iubesc pentru că..." ştiu ce aş spune oamenilor pe care chiar îi iubesc. Le-aş spune "pentru că meriţi". Atât. Şi ei ar şti că nu fac reclamă la un şampon. Apoi le-aş da un mărţişor.