Dualitatea corp-suflet

Stau în cameră şi ascult. Cititorul trebuie să nu ţină cont de sexul sau persoana la care scriu, ca să perceapă farmecul literelor scrise, trebuie să-şi imagineze că el ar fi scris tot ce citeşte şi că el ar fi simţit tot ce a văzut scris. Ascult o muzică pe ritmul ceasului meu digital, mai exact pe ritmul celor două puncte dintre ore şi minute, care apar şi dispar. Mă mişc în pat pe acest ritm: ::::... şi sunt flancată de câte două cifre. Vă rog să încercaţi. Cred că e ritmul secundelor. Mişcaţi-vă înainte şi înapoi, sau daţi din picior regulat.

În chiuveta mea stau cinci farfurii murdare. În starea lor de aşteptare regăsesc toată tristeţea şi calmul sufletului meu. Aştept să plouă din robinetul de deasupra mea şi cineva, oricine, să toarne un detergent cât de ieftin peste suprafaţa mea lucitoare acoperită de tot feluri de resturi şi s-o cureţe. Apoi să mă pună cineva la uscat. Tristeţea vine din faptul că farfuriile mele ştiu că nu vor fi spălate prea curând şi totuşi stau cuminţi în imposibilitatea de a se spăla. Imaginaţi-vă să cum ar fi să staţi goi în duş, paralizaţi, şi să aşteptaţi ca cineva, o farfurie, să dea drumul la apă, să toarne gel de duş şi şampon şi să vă cureţe. Şi totuşi, să ştiţi că farfuriile stau bine-mersi în dulap şi scriu articole despre asta. Câtă suferinţă.

În camera mea stă aprinsă o ţigară lungă într-o scrumieră improvizată, din care se desprinde un fir gri care se încolăceşte în funcţie de masele de aer pe care le întâlneşte şi bănuiesc în mişcarea lui o matematică a firii. Dacă analizaţi fumul care iese dintr-o ţigară veţi observa că e întotdeauna la fel, fir lung, cârligaş, zbor, fiiiir. Nicio dezorientare, nicio nehotărâre, niciun regret. Atâta bucurie a ieşirii din tutunul ars, de parcă ar fi aşteptat o viaţă întreagă să fie în aer şi totuşi nu improvizează. Îmi mişc mâinile în ritmul fumului. Încercaţi asta şi o să pară mişcările unui toreador sau ale unei dansatoare de flamenco. Libertate.

Ţigara s-a stins de la sine, nefumată. Stă sprijinită de o scrumieră improvizată. Focul a ajuns la filtru şi s-a oprit, pentru că din filtru nu iese fum, nu există mişcare. Din mine a rămas un scrum cenuşiu, rezultat în urma arderilor materializate în plămânii altora şi un filtru la fel de murdar ca farfuriile din chiuvetă. Imaginaţi-vă că din sufletul vostru ar trage cineva cu putere un suflu fumuriu care v-ar lăsa trântit într-un spaţiu plin cu ceea ce a mai rămas din voi. Că din sufletul vostru rămâne o bucată de burete îmbibată cu o substanţă nocivă rezultată din voi. Cineva a luat din voi plăcerea şi a lăsat doar nicotina sau gudronul. Că acum staţi şi v-aţi mai dori să mai tragă cineva din voi, dar nu mai ar avea din ce, pentru că nu mai aveţi nici plăcere, nici nicotină sau gudron.