Terapie

O fată păşeşte pe o scenă, privind din când în când în culise:

Ok, de la început, ca să ştiţi, eu sunt Ana şi sunt lesbiană. Fugiţi acum sau să nu aud nicio glumă despre Gay Fest, unicorni sau curcubee. Nu mă interesează dacă ştiţi în ce constă asta, o să primiţi pliante la ieşire sau în fine, cândva, pe parcursul vieţii. Şi nu, nu aveţi voie să atingeţi exponatul.

Psihologul meu mi-a recomandat ca formă de terapie - vorbitul în faţa unui public - pentru că el susţine că mă victimizez şi că asta ar trebui să mă trateze. Aşa că, iată-mă. Terapia e terapie. Poate vă întrebaţi pentru ce fac eu terapie... Nu păreţi să vă întrebaţi asta, da' în fine, eu trebuie să vă spun oricum. Am trecut printr-o depresie, recent, acum câteva luni. Acum că ştiţi asta, şi probabil vă şi interesează, o să vreţi să ştiţi şi de unde a pornit totul, iar eu am să vă spun pentru că, na, terapia e terapie. Ei bine, mi-am luat o super mare ţeapă de la viaţă cu fosta mea prietenă, iubită, gen, sau mă rog, şi mi-am dat seama că sunt singură pe lume şi că n-o să mai am în veci iubiţi sau iubite pentru că sunt o ciudată care nu merită să trăiască, adică până şi părinţii mei cred asta. Şi da, cum spuneam, depresie. Iar ai mei şi-au dat seama de unele consecinţe alea acestor revelaţii ale mele şi au decis să mă trateze. Adică mai întâi dezintoxicare şi după aia psiholog.

Bine că sunteţi voi ăia fără vicii! Şi nici măcar nu era viciu, frate, nu am ajuns dependentă sau ceva, a fost o perioadă naşpa a vieţii mele în care asta mi s-a părut singura soluţie. Aşa că mai uşor cu privirile astea de oameni cu două facultăţi care nu se droghează, că n-aveţi nici un drept. Ok? Nu înţeleg de ce oamenii, când văd ceva ce nu le convine, îşi imaginează că lor nu li se poate întâmpla aşa ceva. Asta credeam şi eu până ce - padam! - cineva mă trage la sorţi şi devin ciudata din curtea şcolii care se uită la ţâţele fetelor în vestiar. Felicitări, aţi câştigat o viaţă de rahat! Şi dacă mă vedeaţi în poza din clasa I, puteaţi să juraţi c-o să mă mărit dracului până acum şi o să torn la plozi. Şi dacă vreţi să ştiţi, are treabă cu copilăria, sau cel puţin aşa zice psihologul meu.

Dar, oricum, trebuie să mă vindec... pentru că voi, când auziţi cuvântul ăsta vă gândiţi numai la orgii, la filme porno de doi bani, pentru că asta e singura sinapsă care se face în capul vostru. Da' nu-i aşa. E cam aceeaşi treabă ca la voi, ăştia "normali". Aceleaşi sentimente. Şi dacă merg pe stradă de mână cu o fată nu înseamnă că sunt o denaturată. Asta credeţi, nu? Vă temeţi de necunoscut, într-un asemenea hal că mi se face milă. Şi din cauza asta, voi rămâneţi ăia cu sute de posibilităţi de combinare, pe când eu n-o să-mi găsesc niciodată "un suflet pereche" pentru că, undeva, o să fie călcat în picioare de voi şi de concepţiile voastre de viaţă. Asta se numeşte victimizare?! Pentru asta trebuie să înfrunt un public?! Mamă, ce terapie!

Fata pleacă nervoasă în culise. Revine:

Psihologul meu spune că am fost nepoliticoasă şi că v-am învinuit pe nedrept. Şi că m-am victimizat. Aşa că îmi cer scuze. Poate c-am exagerat. Ok?
Cred că mă iartă...