Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dublin-ul miilor de senzaţii


Mircea Sorin Rusu

11.02.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Cana de ceai sau de cafea din partea casei, cât aştepţi să se termine turul anterior, ca să poţi intra în turul pe care l-ai plătit, este fix răgazul necesar pentru a te familiariza cu universul spiriduşilor, buni sau răi, cum or fi ei, dar neapărat irlandezi, într-un mic hol cu suveniruri, cărţi (multe cărţi) şi mese la care poţi să te aşezi şi să vezi desenele făcute de alţii înaintea ta, pentru că, după ce turul Muzeului Spiriduşilor s-a terminat, eşti invitat şi tu, la rândul tău, să te aşezi la o măsuţă, să pui mâna pe hârtie şi pe creioanele colorate şi să-ţi desenezi impresiile. Şi toată lumea face lucrul ăsta cu mare încântare, copii şi adulţi deopotrivă.


Aşa încât, după ce am schimbat două vorbe cu cel de la bilete, care mi l-a plasat automat pe Dracula în conversaţie, când a aflat că venim din Transilvania, iar pe urmă, cu umor, a recunoscut că irlandezul lor, Bram Stoker, e cel care l-a făcut celebru şi ni l-a dat să-l ducem în spate, după ce am băut cafeaua din partea casei şi am răsfoit o carte-două, am intrat prin tunelul magic, apoi în camera supradimensionată (ca să ne învăţăm minte şi să ne dăm şi noi seama ce simte un spiriduş când se trezeşte brusc într-o casă de om, unde toate sunt peste măsură de masive şi de înalte), am urmat traseul către identificarea oalei cu bani de aur, după ce am trecut prin curcubeu şi prin pădurea plină de ciorapi roşii atârnaţi de ramuri), am ascultat ce ne povestea ghidul despre spiriduşi şi zâne (un ghid ghiduş care zicea ce avea de zis şi după aceea intra în pământ, pentru ca mai apoi să răsară brusc de cine ştie unde şi să-i zică mai departe), şi am ieşit din poveste ca să ne apucăm de desenat. Ne-a amuzat, ne-a plăcut, ne-am făcut copilul fericit.


Dimineţile Dublin-ului sunt pline de oameni care aleargă într-ale lor, amestecându-se cu turiştii ameţiţi de somn şi înfofoliţi bine, chiar dacă oamenii locului umblă în mâneci scurte şi sandale, iar copiii în cărucioare sunt cu tălpile goale - pentru că e început de august, ce dacă afară sunt cel mult 13 - 14 grade? Terasele se populează cu mic-dejunişti, iar cei care şi-au luat deja micul dejun în hotelurile georgiene de pe O'Connell Street pornesc la vânătoare de senzaţii. Vântul bate tăios şi rece, înainte să facă loc soarelui.


O plimbare pe malul râului Liffey (Anna Livia, spune Joyce; Anna Liffey spun englezii, Abhain na Life spun irlandezii legaţi de glie), înspre port, se lasă cu senzaţii tari: podurile - spectaculoase şi cu personalitate - se înşiră unul câte unul (O'Connel Bridge, Millenium Bridge, James Joyce Bridge (by Calatrava), Ha'penny Bridge, O'Donovan Bridge, Samuel Beckett Bridge (by Calatrava) şi câte altele), şi te invită să le traversezi cu piciorul, dându-ţi senzaţia că şi ele, la rândul lor, scriu propria istorie personală a Dublin-ului; mai apare câte o focă, ce iese dintre apele negre şi învolburate ale Annei ca să ia o gură de aer, după care, în nici zece secunde, se topeşte din nou în spuma de culoare gri închis; statuile foametei se uită insistent spre portul care încă nu se vede, doar se simte, dând măsura disperării umane şi făcându-te să auzi zgomotul insuportabil al văicărelilor lor tăcute, arcuite peste secole; corabia foametei stă ancorată la mal, fantomatică şi tăcută; clădirea Vamei se profilează mare şi gri, ducând în spate un cer de plumb; clădirile moderne, în special sedii ale diverselor corporaţii, se alătură dizarmonic celor vechi, deja obişnuite cu râul.



La prânz e multă animaţie, poate fi chiar şi soare, care poate chiar să te şi ardă. Lumea vrea să mănânce, iese de prin birouri, intră în localurile pestriţe, umplu străzile, cu toţii - localnici şi turişti - simt că le e foame. Unii mai au de muncit, alţii de umblat şi de văzut. În aceste condiţii, o tartă sărată şi bogată, urmată de una dulce, decadentă, servite la celebrul Queen of Tarts sunt exact combustibilul necesar pentru restul zilei (până către seară).



Merrion Square se compune din ordinea şi simetria arhitecturii georgiene, a cărei sobrietate şi al cărei echilibru sunt contrabalansate de celebrele uşi colorate, care creează câte un chip fiecărei clădiri altminteri mai mult sau mai puţin la fel cu cea de lângă ea. Şi totuşi, în toată această simetrie şi ordine, nu e deloc greu să îţi imaginezi că în spatele uneia din uşile acelea a trăit şi a scris hughenotul Le Fanu, bântuit de fantome şi viziuni mai ales după moartea soţiei, încuiat în casa lui din Merrion Square ca într-un cavou, imaginându-şi cum fantasmele lui iau în stăpânire fiecare colţişor al Dublin-ului de secol XVIII: de la misterioşii paşi care se aud în noapte pe trotuarele de pe lângă Trinity College, până la apariţiile spectrale din Chapelizod, de la casa judecătorului Harbottle, luată în stăpânire de spiritele celor pe care i-a condamnat pe nedrept la moarte, şi care se întorc acum să îl judece, până la colţul de cameră din care maimuţa neagră îl priveşte cu ochi de foc pe preotul ameţit de mirajul ceaiului verde. Şi tot acolo, în Merrion Square, la numărul 29, e şi casa la conservă, rămasă aşa din vremuri georgiene (cum altfel?), locuită iniţial de văduva unui comersant de vinuri şi devenită acum muzeu. O casă care îşi dezvăluie cele mai intime secrete, de la bucătărie şi cămară, până la saloane şi dormitoare, de la austera cameră a guvernantei, până la dormitoarele copiilor. O casă ca multe, multe altele din Merrion, dar împietrită în epoca ei, de acum două secole şi mai bine.


Seara vine greu vara în Dublin şi ţine mai mult de ceea ce simţi, decât de ceea ce vezi. Lumea se trage încetul cu încetul spre localurile unde se poate lua cina (fish and chips la Beschoff's nu e deloc o idee rea!), iar prin Temple Bar începe agitaţia (din pub-uri răzbate, răzleţ, câte un acord din instrumentele muzicanţilor care abia acum se trezesc la viaţă). Felinarele de pe poduri se aprind pe rând, încep să apară jogger-ii pe malul Annei Liffey, foaierele teatrelor se luminează.


Dublinia e muzeul anexat unei biserici (din el, printr-o pasarelă, se poate intra direct în lăcaşul de cult), la fel cum cel mai important centru de informare turistică al Dublin-ului e amplasat în Biserica St. Andrew (acum, în loc de slujbe, acolo se aud recomandările celor de la ghişee, în loc de obiecte de cult găseşti albume frumos colorate, cărţi şi munţi de ciocolată şi de fudge - inclusiv cu aromă de Bailey's şi de Guinness, bineînţeles, iar la etaj, printre vitralii, poţi servi cafele, plăcinte decadente cu mere şi scorţişoară şi cupcakes). Dublinia e genul de muzeu interactiv în care te poţi pierde cu copil cu tot. Te pierzi în timp, adică. Porneşti de la parter şi intri pe corăbii ale vikingilor, le intri în corturi, te aşezi la masa lor şi treci repede pe lângă privată, să nu îi deranjezi. Călătoria ta prin timpul lor e însoţită şi de instalaţii multimedia, aşa, ca să nu uiţi de unde ai pornit. La primul etaj, apoi, te scufunzi în Evul Mediu, treci prin târg, pe la taraba spiţerului, prin zona cu ciumaţi prăbuşiţi pe caldarâm, pe docuri, unde muncesc din greu pescarii, iar dacă nu te comporţi cum trebuie ajungi direct în sala de judecată. Ca variaţiune, poţi azvârli cu bile în capul unui condamnat, ca să îl determini să îţi spună ce crimă a comis. Iar la etajul al treilea, înainte să treci în biserică, te pierzi printre descoperiri arheologice care fac, subtil, legătura cu vremurile tale.


Noaptea în Dublin vine cu tot cu agitaţia nebună din epicentrul distracţiei, Temple Bar, cu tot cu luminile nu chiar aşa de intense ale oraşului, cu tot cu oamenii care nu întârzie foarte mult pe străzi, ci se vâră ba în pub-uri şi restaurante, ba în propriile case, ba în sălile de spectacol. În hotelul nostru (georgian, cum altfel?), fereastra camerei, orientată spre curtea interioară, ne-a lăsat să contemplăm în deplină linişte imaginea lunii, peste care treceau cu o viteză ameţitoare norii, însoţiţi de ţipetele pescăruşilor. Ne-a amuzat, ne-a plăcut, ne-am făcut copilul fericit.




...şi oricum, Dublin-ul înseamnă mult, mult mai multe: înseamnă să mergi cu bani ficşi la autobuz, că altfel nu urci, înseamnă oameni care îţi povestesc toată viaţa lor în decurs de zece minute, deşi te-au cunoscut cu doar un sfert de oră înainte, înseamnă doamne din înalta societate care îşi expun pălăriile la evenimente caritabile (în timp ce tu, alături de ceilalţi "Dubliners" te strecori printre stropii de ploaie spre următoarea cafenea), înseamnă parcuri imense, verzi, labirintice, pline de oameni care stau trântiţi pe iarbă când dă soarele şi citesc, înseamnă zgomot şi scandal de cum se lasă vineri seara şi până mijeşte luni dimineaţa, înseamnă împrejurimile minunate (castelul Malahide cu tot cu fantoma lui, morile de apă şi de vânt din Skerries), înseamnă ciocolată păcătos de bună şi Irish Breakfast, înseamnă străzi încărcate de literatură şi de muzică (aşa cum le ştii de prin cărţi), dar şi de homeleşi şi junkies care se ceartă sau râd zgomotos printre alţi oameni ai locului, înseamnă şoferi care conduc în week-end cu Guinness-ul pe bordul maşinii, înseamnă catedrale somptuoase şi băcănii poloneze sau moldoveneşti, amestecate cu micile business-uri locale, înseamnă librării largi şi luminoase, înseamnă, înseamnă, înseamnă...



Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer