Ziua 1
Aterizarea mă agită după un zbor de noapte lipsit de odihnă, între reverie şi vis. Drumul cu taxiul până la capătul nord-estic de pe harta mea mă anunţă că Roma dă bătăi de cap drumeţilor cu kilometrii săi lungi. În apartament ajungem de dimineaţă şi observ că nu cafeaua mă trezeşte, ci imaginea balconului care nu-mi limitează privirea nici deasupra clădirilor, nici în căminele vecinilor. Mi-aş petrece aici toate dimineţile. Sunt sigură.
Cineva din grup stabileşte să-i dedicăm prima zi Vaticanului. Michelangelo se lasă atât de mult aşteptat la o coadă sufocantă de turişti dispuşi să dea orice ca să poată face o poză Capelei şi să o ducă acasă drept trofeu. Aş vrea să rămân mai mult pe bancă şi să mă uit la trupurile care par să se arunce asupra noastră de pe tavan, dar grupul vrea repaus de la prima doză de cultură second hand. Afară, nişte statui par că au încremenit odată cu ele un dialog aprins pe acoperişul Vaticanului.
Ziua 2
Părăsesc grupul. Prea multe biserici şi cruci ascund agitaţia urbană. Desprinderea de turmă are un gust amar când te trezeşti singură la un sens giratoriu, dar pe măsură ce îţi defineşti o direcţie, începi să preţuieşti alegerea.
Plec singură în căutare de stimuli. Timp de şapte ore străbat cea mai frumoasă zonă a itinerariului meu improvizat. De la staţia de metrou Republica şi până la piaţa Navona e un vis plin de străzi înguste care îţi înghesuie trupul între pereţii cojiţi ai clădirilor, terase care miros a spaghete fierte şi oameni molcomi, legănaţi de ispitele vitrinelor şi a propriilor paşi. Între stopuri, mă opresc şi la Palazzo delle Esposizioni şi vizitez prima expoziţie de fotografie de modă.
În fotografiile lui Helmut Newton, nudurile feminine domină trupurile îmbrăcate ale bărbaţilor infiltrate episodic în poveştile lor. Femeia-fetiş, femeia-obiect şi subiect al iraţionalului dispare în umbra femeii din societatea celei de-a doua jumătăţi de secol XX, care poartă pe tocuri o putere dobândită ce dizolvă standardele patriarhatului.
Ziua 3
Cafeaua la 8 dimineaţa pe terasa deja inundată de lumină vine la pachet cu privirile intruzive aţintite la ferestrele încă adormite ale vecinilor. Să priveşti lumea de sus în jos şi confortul alipit acestei priviri.
Grupul se mobilizează încet dar sigur. Vreau să-mi petrec măcar o dimineaţă în tăcere, în singurătate. Când stai pe scaun nu poţi să vezi decât vârfurile clădirilor pe care atârnă, în bătaia vântului, rufe albe şi colorate, rufe spălate şi agăţate spre uscare, spre uitare.
Prima oprire în oraş: Museo d'Arte Contemporanea (MACRO) are o sală de expoziţie amenajată ca într-un vas de croazieră roşu, numită Joan d'Art. Chiar dacă nu am putut intra acolo, celelalte săli mi-au oferit o surpriză mare: doi dintre artiştii mei preferaţi atârnau pe pereţii muzeului. Joseph Kosuth, cel care îi transpune pe Wittgenstein şi Beckett pe instalaţii, şi Francesca Woodman, fotografa feministă a anilor '70 şi muza dizertaţiei mele, aşteptau mirarea care să le trezească lucrările din nou la viaţă. Alături de ei l-am adăugat pe Vasco Bendini, a cărui lucrare, The Solar Cabin, este un experiment artistic 2 în 1, artistul lăsându-şi publicul să completeze opera de artă. Participând efectiv la experimentul artistic, privitorul este în dublă poziţie: el contemplă opera ca parte integrată acesteia. Cine ajunge la MACRO trebuie să intre în cabină. Neapărat.
Ziua 4
Una şi aceeaşi lumină care ni se oferă în fiecare dimineaţă şi care ne mângâie pe creştet până seara. Roma se dezbracă lacomă în faţa turiştilor ca o gazdă fără graniţe de generozitate. O iau iarăşi pe străzi, de data asta fără să-mi fi propus vreo destinaţie. Când hoinărea la întâmplare prin oraş, Breton aştepta surpriza, o complicitate ciudată între imprevizibil şi determinism, care să-i ofere deviaţia necesară de la linia dreaptă continuă. Pentru el, deviaţia era necesară. Şi-l cred pe cuvânt.
Ziua 5
Hai să mergem şi la Colosseum, şi la Forumul Roman, să parcurgem şi traseul turistului clasic, turistului omniprezent, turistului omni. Gândul meu nu e printre ruine, el depăşeşte pieţele urbane, el ocoleşte monumentele, statuile, fântânile superstiţioase şi se opreşte sub obloanele înalte, între pietrele cubice, între mesele rotunde care sărbătoresc, ocupate, viaţa. Îl liniştesc alăturându-i un alt gând, un calmant care invocă încă o zi rămasă pentru a-l satisface.
Între timp, ruinele susţinute de scurte recursuri filmate la istorie, îşi fac loc în mintea mea. Ne ascundem de soare printre încăperile norocoase că au rămas întregi, iar totul miroase a pivniţe proaspăt aerisite.
Ultima zi
Nu te gândeşti la final când mai ai în faţă o parte din drum de parcurs, iar eu mă pregătesc să cobor din apartamentul închiriat, să traversez strada Domenico Comparetti şi să iau autobuzul 60 express. Timp de aproape o oră voi sta la geam şi voi privi toate clădirile mari de pe strada Nomentana şi intrarea treptată în centrul istoric. Nu ştiu unde voi coborî, îmi este clară doar decizia de a lua acest autobuz, de a-mi îndrepta privirea în această direcţie şi numai spre ea. Ceea ce paşii ştiu deja, privirea va scana întârziat, bucuroasă că ultima staţie încă nu se vede, că indicatoarele numesc străzi necunoscute şi că soarele e atât de puternic de îmi inundă mintea cu reflexii de lumină.
Să trădez, să las în urmă.