Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Forţa sistemului media îi învaţă pe copii să abordeze totul emoţional şi cu vorbe multe


Mircea Vasilescu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

11.02.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(foto: Cosmin Bumbuţ)

"Forţa sistemului media îi «învaţă» pe copii să abordeze totul emoţional şi cu vorbe multe"
Mircea Vasilescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (2)

Daniel Cristea-Enache: "Marea trăncăneală", cu sintagma lui Mircea Iorgulescu despre lumea lui Caragiale... Este, într-adevăr, pentru generaţiile mature, o compensaţie după tăcerile publice impuse înainte de 1990. Dar la cei mai tineri, vorbele care trag la vorbe şi comentariile care nasc comentarii definesc poate mai exact epoca nouă, fără a o mai raporta la cea veche, pe care ei nu o cunosc decît din auzite, din citite şi din povestite.
Spuneaţi că scrieţi destul de sec. Aici nu pot pentru ca să fiu de acord, fiindcă, bunăoară, aveţi numeroase trimiteri, aluzii, parafraze după Caragiale. "Poate unul, două, să le dea jos vîntul", dar chiar şi-aşa, "senzaţiunea" mea e că, atunci cînd scrieţi "consideraţiuni", "fandacsia-i gata"...
De unde vine acest reflex Caragiale la Mircea Vasilescu? E o formă de a înmuia ironic secvenţe ale discursului ce pot părea bombastice? E constatarea unei identităţi perfecte între obiectul de cunoaştere al lui Caragiale (societatea românească in aeternum) şi mărcile lui? Sau e un mod, postmodern, de a face cu ochiul celor care au acelaşi reflex şi recunosc codul?
De cînd şi de ce îl citiţi pe Caragiale?

Mircea Vasilescu: Cînd sînt prost dispus, mi se pare că trăncăneala tot trăncăneală e - fie ea a "generaţiilor mature" care se răzbună astfel pentru vechile tăceri şi şoapte, fie a tinerilor ale căror degete zburdă mai repede pe tastatura telefoanelor mobile decît ne zburda nouă pixul pe hîrtie. N-am să intru acum în speculaţii despre felul în care societatea de consum, marketingul, advertisingul (şi alte "-inguri" şi "-isme") creează nevoi la care altminteri omu' nici nu s-ar fi gîndit. Doar constat, banal, că era comunicării, cu toate avantajele ei, are şi dezavantajul inflaţiei: devenind prea multă, comunicarea tinde să devină adesea ineficientă. Nu numai pentru că non-subiectele devin subiecte (cu ajutorul "comunicatorilor" profesionişti şi al sistemului media), dar şi pentru că se consumă o cantitate foarte mare de cuvinte pentru a exprima lucruri simple. Uneori, se folosesc cuvinte mari şi tari, pe care abuzul le desemantizează. De exemplu, în 2012, aproape un an s-a vorbit şi s-a scris enorm despre "dictatura lui Băsescu" şi "puciştii USL". În fapt, n-a fost nici dictatură, nici lovitură de stat - sau nu în forma în care sînt ele definite în cărţile ditamai politologilor. Dar era cvasi-imposibil să-i spui asta vreunei minţi înfierbîntate, căci ţi se răspundea, moromeţian, că "eşti prost", n-ai înţeles, dictatura "noastră" e mai subtilă şi mai perfidă, nu respectă conceptu'; la fel şi puciul - nu mai e ce-a fost, cărţile sînt rămase în urmă, trebuie aduse la zi ţinînd cont de experienţa românească, pentru că - nu-i aşa? - ca la noi, la nimeni... În timp ce o sumedenie de oameni vorbeau intens despre asta şi editorialiştii neamului îşi toceau buricele degetelor scriind iute la tastatură demonstraţii sofisticate că da, e dictatură, sau că da, e puci (depinde de tabără), oamenii trăiau liber şi se exprimau liber: nu erau arestaţi noaptea, în secret (ca în România anilor '50), nici nu erau luaţi de pe stradă ziua în amiaza mare şi băgaţi în dube (ca în regimurile sud-americane ale anilor '60-'70). Puteau să-l critice fără oprelişti pe "dictator" sau puteau să manifesteze împotriva "puciştilor". Cum să nu te gîndeşti, aşadar, la Caragiale într-un asemenea context, cînd o groază de lume ţipă, de fapt, acelaşi lucru, indiferent de ce parte a baricadei s-ar afla: "Săriţi! Mă omoară vampirul! Prefectul asasin!"?
De fapt, tot balamucul politic şi mediatic din 2012 a pornit de la cîteva fapte serioase (chiar grave), dar le-a pierdut pe drum: pe măsură ce trecea timpul şi se înteţea "dezbaterea", se vorbea despre vorbe, se făcea un fel de hiper-analiză de text a fiecărei "declaraţii" a actanţilor politici, se practica spontan un soi ciudat de pseudo-hermeneutică vulgară (de la vulg, adică) în care nimeni nu mai ştia cine ce a făcut, dar mai toată lumea "interpreta" cine ce a zis. Foarte puţine persoane publice - comentatori, editorialişti, intelectuali - au reuşit să-şi ţină cumpătul (adică să nu inducă în "popor" senzaţiunea că "se duce dracului rapiţa") şi să scrie cu măsură şi cu argumente. A fost, de fapt, un lung proces de execuţie în piaţă (după abundente scene de tortură) a Comunicării publice. Dacă vreodată cineva îşi va pierde vremea să studieze sec şi la rece tot ce s-a scris în 2012 în presa românească despre / pornind de la conflictul politic între Traian Băsescu şi USL, va putea elabora - după chinuri deloc neglijabile - un studiu de caz extrem de interesant despre maladiile societăţii româneşti de tranziţie. Dar probabil că nu va face nimeni asta. În cultura română, discursul "intuitiv" şi speculativ (care "culminează" cu tot felul de consideraţiuni despre "cum sînt românii") are priză mai mare decît studiul metodic, iar în presă limbajul "literaturizant" e preferat analizei. Căci - nu-i aşa? - "românul s-a născut poet". Probabil că vrea să sfîrşească în glorioasa şi intelectuala poziţie de eseist. Deocamdată e în faza de comentator. Şi cu asta, am comis şi eu - dar numai pentru a descrie scurt o situaţie căreia, dacă aş avea timp, i-aş consacra un studiu metodic - o generalizare dintr-acelea stereotipe, care îmi sînt foarte antipatice.
Cînd sînt bine dispus, mă străduiesc să văd partea bună a trăncănelii generalizate. În definitiv, cultura dezbaterii şi a argumentării se învaţă, se deprinde; şi are nevoie de timp pentru a se răspîndi în corpul social. Din păcate, şcoala nu face mai nimic în acest sens: nu-i învaţă pe copii să exprime clar o opinie şi s-o argumenteze, aşa cum nu-i învaţă nici să citească şi să interpreteze adecvat un text. Manualele de literatură abundă de noţiuni teoretice cam sofisticate pentru vîrsta şcolarilor, sînt prea tehnice, aşa că omoară şi plăcerea lecturii, dar - paradoxal? - şi abilităţile de comunicare. În schimb, forţa sistemului media îi umple pe copii, de la vîrste fragede, de tot felul de clişee, stereotipii, îi "învaţă" să abordeze totul emoţional şi cu vorbe multe. Noile tehnologii ajută şi ele la noile forme de "re-oralizare" a culturii, picate brusc peste o cultură cu o veche tradiţie a oralităţii. (Asta se întîmplă şi pe alte meleaguri, există o carte extrem de interesantă a lui Walter Ong pe tema relaţiei dintre scriere şi oralitate, apărută în anii '70, dar vizionară...). În faţa atîtor presiuni şi într-un asemenea context, cum am putea să fim croiţi în cultura argumentării şi a faptelor? Poate că o să fim, dar trebuie să treacă mult timp pînă atunci...
Aşa încît mă străduiesc, în comentariile mele curente din Dilema veche, să scriu pe cît posibil sec şi analitic. Asta mă ajută în primul rînd pe mine în încercarea de a nu mă lăsa pradă "curentului majoritar" al vorbăriei emoţionale. (Sigur, uneori mă fură peisajul, de acord...). În al doilea rînd, scriind aşa, cine citeşte poate rămîne măcar cu o explicaţie a subiectului, nu cu o opinie (pe care şi-o poate forma singur). Dacă am uneori trimiteri sau aluzii la Caragiale e pentru că mi se pare inevitabil. De foarte multe ori îmi dau seama că anumite situaţii, fapte, personaje, contexte pot fi caracterizate mai bine, mai clar şi mai scurt prin simpla citare sau parafrazare a unor cuvinte sau formule caragialiene. Ce rost ar avea să mă chinui să găsesc eu alte vorbe cînd El a spus atît de limpede lucrurilor pe nume?
Şi, pentru că am vorbit despre comunicare, adaug că - nicidecum "postmodern" şi făcînd cu ochiul cuiva - textele lui Caragiale fixează nişte paradigme ale felului nostru de a comunica, de la Cum se înţeleg ţăranii la Căldură mare şi de la replicile lui Mitică la întrunirea electorală din O scrisoare pierdută. Ne putem recunoaşte toţi în ele. Iar cînd zic "toţi" - şi o dată cu mine trebuie să zică toţi aceia care îşi dau cu părerea, onest, la gazetă - mă refer la noi, de-alde "Ionescu, Popescu, dăscălimea şi moflujii". Vom ieşi din "marea trăncăneală" atunci cînd această categorie (majoritară în România) va face, vorba marxistului, un "salt calitativ".
A! Uitam să răspund la întrebările esenţiale. Îl citesc pe Caragiale de la 9 ani, adică din 1969. Pentru că-mi place.
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer