Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Boierii minţii enervează pentru că au depăşit complexele culturii române


Mircea Vasilescu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

18.02.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(Cu Andrei Pleşu, cînd Dilema veche împlinea doi ani, ianuarie 2006, foto: Rareş Avram)

"Boierii minţii" enervează pentru că au depăşit complexele culturii române
Mircea Vasilescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (3)

Daniel Cristea-Enache: "Nici n-a ieşit bine din chingile dictaturii...", spuneaţi despre poporul (variantă: boborul) de care aparţinem. Inclusiv aici se observă o accentuare ironică a enunţului ("chingile" dictaturii), ca şi cum aţi avea o reţinere în a folosi cuvinte mari ori sintagme emfatice şi, atunci, aţi simţi nevoia să le relativizaţi puţin, să arătaţi că ele au mai fost folosite, şi încă de multe ori, în discursuri bombastice. Cred că tot din lectura şi relectura lui Caragiale vine acest tip de distanţare (semi)ironică de cuvintele utilizate.
Care era, în opinia dvs., culoarul de onestitate pentru un intelectual român, în timpul socialismului real? Aversiunea faţă de familia domnitoare Ceauşescu transformase acest culoar într-un adevărat front scriitoricesc? E nevoie de o dictatură pentru ca intelectualii români să fie solidari? Este suficient ca societatea să se democratizeze, pentru ca ei să se nege şi să se excludă reciproc?

Mircea Vasilescu: Objection, your Honor! Am folosit expresia "chingile dictaturii" nu ca să mă distanţez ironic (astea sînt interpretări subtile de-ale d-voastră, de-ale criticilor literari...), ci ca să mă fac înţeles mai bine. Cuvintele "mari" de care spuneţi s-au fleşcăit prin abuz. Cum era să spun? "Teroarea dictaturii?" Păi se spune aşa de ani întregi, şi la ce-am ajuns? La un procent mărişor din populaţie care crede că pe vremea lui Ceauşescu era mai bine. Să ne amintim formula cvasi-oficializată care se folosea în primele luni ale lui 1990 cînd era vorba despre cuplul Ceauşescu: dacă voiai să arăţi că eşti anticomunist şi că te distanţezi de regimul trecut, nu dădea bine să pronunţi numele dictatorului, trebuia neapărat să spui "odiosul dictator şi sinistra lui soţie", ca o formulă ritualică. Prin repetare papagalicească, "odios" a devenit un cuvînt slăbuţ, cine se mai cutremură la auzul lui? Şi exemplele pot continua. Aşa că am găsit asta cu "chingile", m-am gîndit că e mai clar, pricepe omu' mai bine că regimul ăla ne cam (con)strîngea... Într-o cultură ca a noastră - unde obişnuinţa de a citi printre rînduri e mai tare decît obişnuinţa de a citi pur şi simplu - metafora sau sensul figurat pot fi uneori mai clare şi mai precise decît cuvîntul "ce exprimă adevărul".
Şi acum revin la seria dvs. de întrebări. Nu ştiu dacă "intelectualul român" avea, în timpul socialismului real, vreun culoar de onestitate suplimentar sau diferit de al "ne-intelectualilor". Înţeleg că întrebarea se referă la relaţia intelectualului cu regimul şi cu doctrina comunistă. Teoretic, orice om (indiferent de meserie sau profil social) putea rămîne onest faţă de sine şi faţă de ceilalţi refuzînd îndoctrinarea şi participarea la propagarea sistemului. Unii au reuşit asta - intelectuali sau nu. Dar intelectualii aveau mai multe tentaţii de a "intra în sistem": scriind, de pildă, în favoarea regimului şi participînd astfel la perpetuarea lui şi la îndoctrinarea altora. Au făcut-o destui, după cum se ştie. Alţii au colaborat şi cu instituţiile de represiune ale regimului - de exemplu, cu Securitatea. Unele cazuri au ieşit la iveală, altele nu. De aici încolo, situaţiunea se complică şi se relativizează: pentru unii s-au găsit explicaţii şi scuze, pentru alţii nu. N-aş vrea să contribui la "corola" de generalizări a lumii româneşti şi să spun că intelectualii în comunism au fost aşa sau pe dincolo. Fiecare caz trebuie discutat separat, pus în context, iar răspunderea pentru făcutele sau nefăcutele acelei perioade trebuie asumată individual, nu pe categorii. De pildă, întrebarea retorică "de ce n-am avut şi noi mai mulţi disidenţi?" e la fel de "profundă" ca replica "de ce n-avem şi noi, ceara mă-sii, un Versailles?", atîta timp cît, în conştiinţa publică, nici măcar puţinii disidenţi pe care îi avem nu beneficiază de recunoaşterea pe care o merită, iar Adrian Păunescu a fost celebrat ca "poet naţional" şi "al doilea Eminescu" (astea sînt citate din presa românească liberă, nu din cea comunistă!).
Din păcate, dezbaterea publică de la noi pe tema relaţiei dintre intelectuali şi regimul comunist s-a purtat adesea pătimaş, pe bază de opinii semi-preparate: am citit o groază de articole de gazetă care încep cu concluzia gata trasă, în funcţie de parti-pris-urile şi tezele autorului, în funcţie de poliţele pe care le are de plătit etc. Pierdere de vreme. Ne-ar trebui mai întîi cîteva studii serioase, făcute cu metodă şi răceală, despre regimul comunist, despre rolul intelectualilor în sistem, despre funcţionarea instituţiilor culturale în acea vreme, despre percepţia "ideii de intelectual" în societate. După ce le asimilăm - şi după ce capătă oarecari ecouri în conştiinţa publică - putem să ne dăm cu părerea într-un mod mai avizat şi pe bază de criterii. Deocamdată, avem parte, de vreo douăzeci de ani, de multe bătălii de imagine şi răbufniri de orgoliu şi de foarte puţine dezbateri argumentate. În bună parte, acestea continuă războaiele din vremea comunismului. Existau şi atunci grupări şi interese culturale diferite - ce-i drept, mai puţin vizibile, pentru că nu exista spaţiu public, presa era controlată, sistemul cenzurii îşi făcea treaba. Aversiunea faţă de Ceauşescu era atunci comună întregii societăţi, nu mi se pare că a creat vreun "front scriitoricesc". Care front? Există vreo acţiune comună a scriitorilor în acea vreme? Eu ştiu doar de cîteva proteste individuale, de o scrisoare în apărarea lui Mircea Dinescu semnată de vreo şase intelectuali, de cîteva memorii (tot individuale) către autorităţile vremii şi cam atît.
Sigur, s-a vorbit despre "rezistenţa prin cultură" a intelectualilor. Formula e contestată de unii, cu argumentul că a scrie cărţi bune (necontaminate de ideologia oficială), a picta ori a face muzică nu se poate numi "rezistenţă", nu poate sta pe acelaşi plan cu activitatea celor care în anii '50 au rezistat în faţa instaurării comunismului (luptînd cu arma în mînă ori făcînd închisoare politică pentru că au refuzat să colaboreze cu noul regim). Corect. În sensul tare al cuvîntului "rezistenţă", aşa e. Dar în sensul celălalt, mai "slab" - "puterea de a înfrunta boala, oboseala, foamea, lipsurile etc.", cum scrie în dicţionar - lucrurile se schimbă: a-ţi păstra spiritul necontaminat de doctrina epocii, a căuta să gîndeşti şi să creezi liber este o formă de rezistenţă. Intelectualii se vor mai certa, cu siguranţă, pe tema asta. Acum cîtva timp, de pildă, Herta Müller s-a pronunţat pe un ton foarte radical împotriva lui Gabriel Liiceanu sau Mircea Cărtărescu tocmai pentru că, din perspectiva ei, ce au făcut cei doi (şi alţii) - adică au scris cărţi oneste - nu se poate numi "rezistenţă împotriva comunismului". Eu aş muta însă accentul pe cititori, pe publicul care recepta acele cărţi ori care asculta muzică adevărată ori mergea la teatru: cărţile bune şi cinstite, spectacolele de calitate (chiar dacă nu criticau regimul, chiar dacă autorii lor au fost "cuminţi" civic) au reprezentat o modalitate de supravieţuire (deci de rezistenţă în faţa "bolii şi a lipsurilor") pentru nişte oameni care, fără să respire o atmosferă culturală, ar fi căzut victime îndoctrinării. Ar fi foarte util dacă ar studia cineva - cît încă se mai poate, pînă nu ne îndepărtăm prea mult de anii aceia - efectele culturii şi artei adevărate, cinstite, normale asupra publicului, asupra societăţii. Aşa cum ar fi foarte interesant de studiat efectele "importurilor" culturale în anii '80, cînd regimul naţional-comunist al lui Ceauşescu se închidea tot mai mult. Atunci, a citi o revistă sau o carte străină, a asculta muzică "occidentală", a recepta orice produs cultural "de afară" (inclusiv - sau mai ales - ceea ce americanii includ în popular culture, de la benzi desenate şi romane poliţiste la rock şi filme "de acţiune") era înainte de toate un mod de a nu pierde de tot contactul cu lumea liberă. (Aşa se întîmplă acum, de pildă, în Iran, unde, în ciuda interdicţiilor de tot felul, s-a dezvoltat o întreagă "alternativă" culturală semi-clandestină, cu trupe rock, cu trafic de CD-uri conţinînd filme occidentale ş.a.m.d.). Sigur, nu de-aia a căzut comunismul - pentru că lumea asculta Depeche Mode, citea Le Monde primit pe şest de la vreo rudă din Franţa şi se uita la casete video vîndute pe sub mînă; dar păstrarea unor contacte cu lumea liberă ne-a făcut să nu ne tîmpim de tot uitîndu-ne la cele două ore de emisiune TV cu Ceauşescu şi citind doar Scînteia. Ce ne-am fi făcut dacă modelul nord-coreean era aplicat, "cu succes", pînă la capăt?...
În chestiunea "solidarităţii intelectualilor" ar fi multe de spus, nu prea e loc aici. Nu, de dictatură nu e nevoie în niciun caz, eventuala solidaritate a intelectualilor nu e provocată de dictatură: nu mi se pare, la o privire foarte rapidă, că în vremea lui Ceauşescu s-a manifestat vreo "solidaritate a intelectualilor" (cu excepţia cîtorva cazuri precise). Nu mi se pare nici că acum, în democraţie, "se neagă şi se exclud reciproc". Acestea sînt mai degrabă impresii "dinăuntru". Ce înseamnă "excludere"? Îmi puteţi da un exemplu de intelectual "exclus"? De la ce? Slavă Domnului, libertatea "ajunge pentru toată lumea", nu trebuie dată "cu porţia". Văd în jurul meu mai degrabă certuri de tot felul, "demascări" şi alte asemenea semne de nervozitate publică, nu "excluderi". Cele mai multe se bazează pe un discurs emoţional - în cel mai "bun" caz - ori pe dispute vechi şi noi lipsite de consistenţă, dar bîntuite de orgolii şi de interese mărunte. Ori pe dorinţa de autoexprimare: omul, bunăoară, de-un paregzamplu, simte la un moment dat că are ceva de spus naţiunii. Aşa că scrie la gazetă sau (mai nou) pe blog. Numai că libertatea de exprimare i-a prins pe mulţi nepregătiţi: beneficiază de ea, dar nu se gîndesc la consecinţe, nu ştiu să pună lucrurile în context, n-au cultura comunicării sociale. Un exemplu: am citit, de douăzeci de ani încoace, un număr enorm de texte ale scriitorilor despre problemele Uniunii Scriitorilor şi ale revistelor sale, în care erau expuse chestiunile breslei - ce se face cu banii, că e nevoie de o reformă internă, că revistele sînt nu ştiu cum, că preşedintele US face sau nu face etc. S-a consumat un spaţiu uriaş în gazete pe asemenea teme. Or, ele sînt chestiuni care ar trebui discutate şi rezolvate în şedinţele interne ale breslei; pentru cititori (precizez că nu sînt şi nu voi fi membru al US) sînt nerelevante. Arată doar că scriitorii nu sînt capabili să-şi gospodărească propria organizaţie şi îşi spală rufele în public. La fel se întîmplă cu organizaţiile jurnaliştilor: sînt sublime şi multe, dar de fapt lipsesc cu desăvîrşire. Adică nu funcţionează instituţional; în schimb, e plină presa de "dezbateri" despre problemele profesionale ale jurnaliştilor. Lucrul e valabil (poate într-o măsură mai mică) şi pentru alte organizaţii ale "profesiilor intelectuale" sau pentru alte medii în care se mişcă intelectualii. De pildă, universităţile: ştiu o groază de universitari care scriu la ziar că sistemul e prost, dar nu fac nimic în instituţia lor pentru a schimba ce e de schimbat; sistemul, în abstract, e catastrofal, dar - nu-i aşa? - "în concret" e bine să te pui bine cu Rectorul şi cu Ministrul, că nu se ştie...
Ce vreau să spun? Ceva foarte simplu: foarte mulţi intelectuali au căpătat reflexul de scrie iute la gazetă cînd au ceva de spus, dar deocamdată n-au dobîndit şi capacitatea de a gîndi şi a lucra instituţional. Intraţi pe piaţa liberă a ideilor şi a dreptului la liberă exprimare, sînt încîntaţi de noile jucării şi le folosesc şi cînd trebuie, şi cînd nu. Mai au de învăţat regulile organizării instituţionale şi ale comunicării publice: nu trebuie să "ieşi în public" cu orice, să scrii pamflete şi să semnezi scrisori colective de protest. Trebuie să înveţi diferenţa între subiectele interne ale "breslei" şi cele de interes public. Luptele între găşti literare, de pildă, sînt plicticoase pentru cititorii de literatură. Ca şi "dezbaterea" problemelor interne ale Uniunii Scriitorilor (ori ale altor "uniuni de creaţie"), "demascarea" felului în care a fost pus cineva şef la vreo revistă etc. etc.
După părerea mea, o dovadă a neadaptării multor intelectuali la piaţa liberă a schimbului de idei este tratamentul aplicat celor care au reuşit, celor care îmbină valoarea cu - ei, da, acesta e cuvîntul! - succesul. Categoria e mai largă, dar "întruchiparea" ei e dată de patru nume: Andei Pleşu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu. Faptele sînt simple: pe de o parte, sînt intelectuali de valoare; pe de altă parte, cărţile lor se vînd bine, iar apariţiile lor publice fac audienţă, interesează un public mai larg. De ani întregi, ei sînt victimele unor atacuri, campanii negative, jigniri, defăimări. Primii trei au fost etichetaţi drept "boierii minţii" - o formulă de marketing bună, care poate fi luată şi drept un compliment (involuntar, desigur) - într-o carte care se chinuie să aplice vechi teorii americane despre "grupurile de prestigiu", reuşind doar să fie inconsecventă şi tezistă. Mai nou, au fost reduşi la statutul de "intelectualii lui Băsescu" - ceea ce mi se pare cel mai stupid non-subiect posibil, o ilustrare vie a iraţionalităţii care bîntuie în spaţiul public de la noi. Aceste patru nume - şi, repet, lista e ceva mai lungă, ei sînt doar cei mai vizibili - enervează tocmai pentru că au depăşit complexele provinciale ale culturii române şi pentru că activitatea lor (ca scriitori, dar şi ca persoane publice) e normală pentru piaţa liberă a ideilor. Aşa încît, desigur, unii se chinuie - în "logica" veche a culturii centralizate şi dirijate şi a privilegiilor obţinute "de sus" - să-i excludă. E ridicol, n-au nicio şansă: pur şi simplu, vremurile acelea au trecut. Că unii funcţionează încă în aceeaşi "logică" - asta e o altă problemă, care ar trebui discutată separat. Acum spun doar atît: dacă îi faci pe unii "intelectualii lui Băsescu", înseamnă că tu însuţi ai rămas fixat în ideea că omu' de cultură funcţionează doar dacă e "agăţat" de stăpînire, de Vodă. Unii nu pot ieşi de sub capacul unei asemenea presupoziţii; ceea ce arată că nu se pot adapta la regulile schimbului liber de idei. Piaţa nu le prieşte, succesul le miroase urît - căci, nu-i aşa, e "compromitere", e "coborîre" a nivelului cultural. De exemplu, cînd De ce iubim femeile a depăşit suta de mii de exemplare vîndute, unii s-au grăbit să decreteze că e "o carte pentru coafeze". Cei care gîndesc şi scriu astfel de la înălţimea soclului de carton pe care şi l-au construit nu-şi dau seama că, de fapt, dispreţuiesc publicul. În sinea lor ar dori ca schema simplă a "privilegiilor" să funcţioneze în continuare: să fie protejaţi de Stat, de "uniunile de creaţie", Ministerul Culturii "să ne dea bani", iar ierarhiile să fie "clare" şi cu voie "de sus". Şi, desigur, să moară capra vecinului...

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer