Comportamentul bazat pe reguli încă ne e străin în mare parte

Mircea Vasilescu, relativ cunoscut în calitatea sa de administrator al treburilor curente de la revista Dilema veche (şi mai puţin cunoscut în calitatea de "cadru didactic" la Litere, şi mult mai puţin cunoscut în alte calităţi ale sale - ceea ce e bine!), s-a născut la ora 6 dimineaţa, într-o zi de vară (19 iulie 1960), ceea ce i-a asigurat pentru tot restul vieţii anumite rezerve de seninătate, din care în prezent i-a rămas cam puţină. A avut părinţi excepţionali şi a învăţat de la ei cam 85% din ceea ce ştie, dacă ne referim doar la lucrurile esenţiale şi folositoare în viaţă (precum: să spui "bună ziua", să ştii ce e cuviincios şi ce nu, cum să te porţi cu ceilalţi etc., etc.). Restul de 15% l-a completat singur - de prin şcoli, cărţi, muzică, filme şi experienţe de viaţă. Dacă face ceva greşit, e din cauza celor 15% pe care, probabil, "pe undeva" nu le-a asamblat cum trebuie.
Zic "asamblat" pentru că numitul se consideră, în primul rînd, un mic meseriaş căruia îi place să lege lucrurile între ele, din dorinţa sinceră ca atît el, cît şi ceilalţi să înţeleagă ceva din ce se întîmplă în jur. A căpătat micile abilităţi necesare artizanatului pe care îl practică de-a lungul timpului. Mai întîi pentru că, în copilărie, a jucat în cîteva spectacole la Teatrul din Ploieşti şi a privit fascinat, din culise, cum se transformă un text scris pe hîrtie în spectacol viu. Atunci a înţeles prima dată, practic, că un text se poate citi în mai multe feluri (deşi la 12-14 ani nu conştientiza asta). Apoi, în timpul facultăţii, a avut noroc ca profesorul Paul Cornea să-l pună să facă o lucrare cu care îşi va da apoi examenul de licenţă: despre titlurile volumelor de poezie apărute între 1952-1982. Şi-a copiat fiecare titlu pe cîte o bucată de hîrtie (provenită din ruperea în 8 a unei foi A4), în total vreo 2300 de titluri, şi apoi săptămîni de-a rîndul a "dat pasienţe" cu bucăţile de hîrtie respective, înşirate pe o planşetă dintr-aceea de întins aluatul, grupîndu-le în fel şi chip pentru a pricepe "semiotica titlurilor". Cu profesorul Paul Cornea şi-a dat şi doctoratul, făcînd o teză despre formulele de adresare către cititori în literatura română premodernă. N-a mai înşirat foicele, căci între timp apăruse computerul şi, de atunci, nu mai scrie de mînă decît cel mult o adresă sau un număr de telefon.
În ianuarie 1994, a "debarcat" la Roma, unde va rămîne trei ani şi jumătate, pentru a preda limba şi literatura română la Universitatea "La Sapienza". Era prima sa ieşire din ţară (dacă nu punem la socoteală excursia făcută în clasa a VI-a, cu clasa, la Ruse, de unde şi-a cumpărat blugi bulgăreşti "Rila"; în rest nu-şi aminteşte nimic). Şi-a propus, în acest interval de timp, să trăiască asemenea unui italian obişnuit şi să înţeleagă cum funcţionează o societate pe care el, stătut în comunism pînă la 29 de ani, o considera (oarecum greşit, după cum s-a dovedit ulterior) occidentală. În mare măsură, a înţeles. În plus, acolo a avut norocul să lucreze cu Luisa Valmarin - de o seninătate umană şi calitate profesională care l-au făcut să se simtă ca acasă la Roma şi la "Sapienza". Tot acolo s-a împrietenit cu Bruno Mazzoni, cu ajutorul căruia a înţeles mai bine cultura română, pentru simplul fapt că BM l-a făcut să priceapă "cum e să te pui în pantofii altuia". În fine, experienţa italiană l-a ajutat să se simtă bine oriunde în lume (prin "acculturazione", un cuvînt pe care nu-l cunoştea cînd a ajuns la Roma). Statul italian i-a dat, mai tîrziu, o decoraţie: s-a bucurat pentru ea, dar cel mai mult îi place că diploma e semnată de Carlo Azeglio Ciampi, pentru care are un mare respect.
Are un mare defect: a căzut de mic în patima presei, de pe cînd, student fiind, a petrecut multe zile în BCU şi la sala de periodice a bibliotecii din Facultate citind gazete vechi, foaie cu foaie, luate la rînd, pe ani. De atunci şi pînă la web 2.0, tot încearcă să înţeleagă "cum devine cazu' cu presa". În acest proces de înţelegere, i-a fost de mare ajutor lucrul la Dilema (veche), unde a învăţat multe de la Tita Chiper ("instituţia interviului românesc", cum îi spuneam în redacţie), de la Magdalena Boiangiu (care ştia tot în materie de "cum se fac gazetele"), de la Z. Ornea (cel mai onest şi discret sfătuitor, pe lîngă faptul că era un mare cărturar), de la Alex. Leo Şerban (omul cel mai firesc din cîţi a cunoscut) şi de la Radu Cosaşu (pe care l-a citit prima dată la 12 ani, în Sportul, sub semnătura Belphégor, iar cînd i-a spus asta, dl Cosaşu s-a mirat: "şi mai ţii tu minte că semnam Belphégor?"...). Acum, rămas "mastodontul redacţiei" (adică cel mai în vîrstă), învaţă de la colegii lui mai tineri cum să se adapteze "vremurilor noi", gîndindu-se în acelaşi timp ce noroc a avut să lucreze 20 de ani la o revistă înfiinţată de dl Andrei Pleşu.
În prezent, îşi vede de treabă. Mai sînt atîtea de croit, de croşetat, de asamblat. Iar timpul e scurt.



Daniel Cristea-Enache: E drept că excluderile despre care vorbeam nu mai pot avea greutatea şi ireversibilitatea celor dinainte de 1990, cînd numele unui disident român nu mai putea fi menţionat în presa culturală, iar peste cărţile unui autor exilat era pusă un fel de lespede oficială.
Excluderile postrevoluţionare sînt mai degrabă simbolice şi ele ţin de wishful thinking: X ar vrea ca Y să nu mai scrie, să nu mai publice, să nu-i mai fie comentate cărţile, să nu mai aibă succes ş.a.m.d. Dar X nu-l mai poate împiedica pe Y să fie Y, după cum nici X nu poate fi mai mult decît X.
Diferenţa e că dimensiunea macro a socialismului real a dispărut. V-aţi referit la incapacitatea de a gîndi şi a lucra instituţional. E vorba de un efect al unui capitalism accelerat, gîndit pe vectorul unui individualism feroce? Sau de un efect al uzurii Instituţiei, o structură omnipotentă, în regimul trecut?
Cum vedeţi, în sfera artelor, concilierea celor două componente: libertatea totală a artistului şi, respectiv, cadrul instituţional în care ea ar trebui inserată? Se poate spune că Institutul Cultural Român, sub conducerea lui H.-R. Patapievici, a venit cu varianta cea mai bună?

Mircea Vasilescu: Într-un fel, aveţi dreptate: "excluderile" sînt mai degrabă simbolice, precum odinioară arderea în efigie ori arderea cărţilor în piaţa publică. Doar că dimensiunea "ritualică" s-a pierdut, acum nu mai e "ardere", ci "radere", şi nu mai e în spaţiul public real, ci în spaţiul mediatic, care e un construct. Iar motivaţiile sînt adesea meschine, ţin de biete trăsături omeneşti precum orgoliul, vanitatea, invidia ş.a.m.d. Senzaţia de "excludere" e o perspectivă din interior, din ingroup; din afară, se văd doar triste bătălii al căror sens, de cele mai multe ori, rămîne de neînţeles pentru o minte raţională. Foarte multe dispute între intelectuali sînt, la noi, producţii ale orgoliilor rănite; foarte multe articole în care X se războieşte cu Y, deşi apar în ziare şi reviste (deci, implicit, se presupune că ar fi scrise pentru cititorii acelor ziare şi reviste), se adresează de fapt doar "comunităţii" intelectualilor, sînt reglări de conturi în ingroup. De aici a apărut, probabil, senzaţia că "ăştia se citesc ei între ei" - o vorbă care, trebuie să recunoaştem, are o oarecare circulaţie în publicul "de rînd"... Numai că, într-o societate puternic dominată de mass-media cum e societatea românească actuală, unele "resturi" ale acestor dispute se răspîndesc în public şi se înfig definitiv în minţile multora. Revin la un exemplu din episodul anterior: formula "intelectualii lui Băsescu" se regăseşte, de pildă, pe forumurile ziarelor şi revistelor, folosită de unii comentatori a căror ortografie precară arată că în mod sigur n-au citit nici Omul recent, nici Levantul, nici Despre îngeri, nici Jurnalul de la Păltiniş (şi poate nici măcar textele din manualele şcolare de română). Dar ei sînt convinşi de "adevărul" acestei formule inepte şi insensibili la contraargumente raţionale. Aşa încît asemenea "etichetări" au un efect prost şi pe termen lung în public.
Revin acum la aspectul instituţional. Aş zăbovi un pic înainte să dau vina pe "capitalismul accelerat" şi pe "individualismul feroce". În regimul trecut, dacă înţeleg eu bine sensul întrebării, Instituţia era, într-adevăr, omnipotentă, dar nu era cu adevărat instituţie, pentru că nu funcţiona pe bază de reguli, ci prin prisma scopului său primordial, acela de a controla. În "noul regim", iureşul tranziţiei a produs un soi de capitalism "pe apucate" şi o societate dezorientată, în care cutume, tradiţii ori trăsături culturale vechi s-au amestecat spontan cu infuzii fragmentare ale modernităţii. Colectivismul tradiţional al culturii române (folosesc "cultură" în sens larg) s-a ciocnit cu descoperirea individualismului. Nu m-aş grăbi să acuz capitalismul pentru asta, căci noi încă nu avem de-a face cu un capitalism adevărat. E vorba mai degrabă de necunoaştere, de inerţii intelectuale şi comportamentale. Comportamentul bazat pe reguli (ceea ce înseamnă acceptarea lor chiar şi cînd ne sînt neconvenabile) încă ne e străin în mare parte. De exemplu, cînd la noi dispare o revistă culturală, începe un iureş de petiţii colective, strîngeri de semnături şi articole de gazetă emoţionale, cu îndemnul "nu ucideţi cultura!". Am fost timp de patru ani (2008-2012) membru în board-ul editorial Eurozine (o reţea a revistelor culturale europene, www.eurozine.com). Board-ul se adună de patru ori pe an pentru a discuta planuri, proiecte, tendinţe ale presei culturale europene şi altele. Reţeaua are vreo 80 de reviste partenere. În ultimii ani, cîteva dintre ele - din ţări la care noi ne uităm cu invidie, precum Suedia, Marea Britanie şi altele - au dispărut din lipsă de fonduri. Noi, în board, am luat act de această situaţie, iar în ţările cu pricina n-au fost nici petiţii, nici lamentări că "moare cultura", ci acceptarea regulilor jocului: nu mai sînt bani pentru editarea revistelor X şi Y. Şi, slavă Domnului, în acele ţări există instituţii funcţionale, există mecanisme bine puse la punct pentru finanţarea culturii etc. Ce vreau să spun cu acest exemplu simplu? Că la noi nici instituţiile încă nu s-au creat, nici atitudinea multora dintre intelectualii români n-a depăşit faza Conu' Leonida: "treaba statului, domnule, pe el de ce-l avem?". Aşa încît am adunat, în tranziţie, tone de reacţii de tipul "moare cultura pentru că Statul nu o sprijină". E adevărat că nu o sprijină, e fals că moare: există o efervescenţă culturală reală în România, datorită mai ales iniţiativelor private, ale unor ONG-uri ş.a.m.d. La nivel instituţional însă nu se face ce trebuie. Dacă nu are prea mulţi bani, Statul (prin Ministerul Culturii) ar trebui măcar să elaboreze politici culturale pe termen lung şi să caute soluţii legislative pentru a crea mecanisme de finanţare a culturii de către privaţi. Or, legea sponsorizării e veche şi greoaie, politicile culturale nu se văd, iar lucrurile bune care se întîmplă (festivaluri de tot felul, evenimente culturale etc.) se bazează în continuare pe ideea că "omul sfinţeşte locul".
Aşa încît, după părerea mea, "libertatea totală a artistului" şi "cadrul instituţional" nu sînt în opoziţie şi nu trebuie "reconciliate". Artistul îşi poate valorifica libertatea de creaţie numai dacă există instituţii capabile să organizeze "restul" - de la contracte pînă la logistica evenimentelor culturale, de la mecanismele de finanţare a culturii pînă la elaborarea politicilor culturale. Noi nu prea avem aşa ceva. Şi nici artiştii nu prea fac presiune în acest sens asupra autorităţilor statului. Se merge pe descurcăreală, de la caz la caz. Institutul Cultural Român a reuşit, sub conducerea lui H.-R. Patapievici, să devină o instituţie funcţională, cu nimic mai prejos decît Institutul Goethe, Institutul Cervantes sau orice alt institut cultural străin. Din mai multe motive: pentru că H.-R. Patapievici a avut o viziune, pentru că ICR nu s-a apucat să descopere apa caldă, ci a aplicat proceduri şi mecanisme verificate în timp de alţii, pentru că a abandonat provincialismul păgubos al "culturii mici şi neînţelese" (încă dominant la noi) în favoarea deschiderii către dialogul normal cu alte culturi. De aceea a fost Patapievici înjurat şi denigrat: pentru că a construit o instituţie adevărată, luînd astfel pîinea de la gură profesioniştilor lamentaţiei, care nu mai puteau cînta cunoscutul refren că "noi sîntem excepţionali, dar Occidentul nu ne înţelege". Uite că ne-a înţeles şi ne-a apreciat. Vă daţi seama ce şoc cultural? Dar gata, s-a rezolvat şi asta: Andrei Marga a distrus totul în cîteva luni. "Noul" ICR a început cu schimbarea oamenilor care aveau rezultate şi a continuat cu înfiinţarea unor inutile filiale în ţară, al căror obiect de activitate e neclar. Am citit "strategia" filialei ICR Gorj, de pildă, care ocupă o pagină A4 şi spune că, în sfîrşit, va putea valorifica pe plan intern şi internaţional patrimoniul cultural al regiunii - adică sculpturile lui Brâncuşi şi arta de la Horezu. Cine i-a împiedicat pînă acum să le valorifice? Patapievici, nu? Este o mare măgărie ce se întîmplă, dar cred că nu va ţine mult: lipsa rezultatelor se va vedea în curînd. Aştept cu nerăbdare prima poticnire majoră: prezenţa României ca ţară-invitată la Salonul de carte de la Paris. A doua va fi în toamnă, la Göteborg, unde ICR-ul "lui Patapievici" obţinuse, de asemenea, pentru România, statutul de ţară-invitată; dar, prin tăierea bugetului "de la centru", programul conceput de dl Dan Shafran, excelentul director al ICR Stockholm, a fost masacrat. Să ne înţelegem: relaţiile au fost deja compromise, oamenii din instituţiile culturale străine cu care ICR a colaborat normal nu pot să înţeleagă nici în ruptul capului de ce un institut cu rezultate atît de bune a fost schimbat total. În mediile diplomatice, instituţionale, culturale din Europa ori din SUA ne-am făcut deja de rîs (chiar dacă despre asta nu prea se scrie în presa română). Dar după Paris şi după Göteborg (şi după altele...) va ieşi totul mai clar la lumină. "Cazul ICR" mi se pare exemplul cel mai limpede al lipsei de maturitate instituţională care încă domină în ţărişoara noastră. Din păcate, se pierde foarte multă energie tocmai în "excluderile" de care vorbeaţi. Uitaţi-vă - ca să iau un exemplu "extrem" - în ce hal i se caută nod în papură lui Mircea Cărtărescu doar pentru că se vorbeşte despre el ca potenţial laureat Nobel. Dacă chiar ar lua premiul, ar fi un dezastru. După o primă fază (ca şi acum, cu Ursul de Aur al lui Călin Peter Netzer) în care se va exprima bucuria pentru "acest succes al României" (care Românie? a scris "România" cărţile cuiva, a făcut "România" filme?) ar fi, bietul de el, tocat mărunt, i se vor găsi tot felul de bube imaginare...
Aşa încît, pe scurt, nici "capitalismul accelerat", nici "individualismul feroce" nu poartă vina pentru lucrurile care merg prost. Ci sentimentul dominant al "culturii mici şi neînţelese". Atîta timp cît el se va perpetua, tot felul de "daraveri de clopotniţă" le vor părea unora "excluderi" şi "lupte pentru supremaţie ale grupurilor de prestigiu".