Daniel Cristea-Enache: Splendid CV-ul. În fine, aţi spus ceva şi despre Mircea Vasilescu; am reuşit deci să perforez platoşa de discreţie pe care am văzut-o, perfect funcţională, în interviurile cu dvs. mai vechi.
Spuneaţi că aţi avut noroc să lucraţi douăzeci de ani la o revistă înfiinţată de Andrei Pleşu, la care sînteţi "administrator al treburilor curente". E vorba, fireşte, de "Dilema Veche", anterior "Dilema".
Consumator avid de presă, încă din studenţie, sînteţi totodată un observator atent al evoluţiilor macro-sociale. România ultimelor două decenii se răsfrînge, cumva, în "Dilema"? Se lasă exprimată în paginile ei, în spiritul revistei? Caragiale, pus pe frontispiciu, e simptomatic pentru acest raport? Pentru că dvs. (ca şi Radu Cosaşu, ca şi Andrei Pleşu) vedeţi societatea românească din perspectiva "Dilemei", dar vedeţi şi "Dilema" dinspre sfera, mai largă, a unei lumi în care românescul e doar o componentă.
Ultima întrebare din acest dialog, pentru care vă mulţumesc. Românescul poate fi, azi, cîntărit judicios şi evaluat cu relaxare, ca la Caragiale?
 
Mircea Vasilescu: Mulţumesc pentru "splendid", dar nu merit un asemenea adjectiv. Datorită (sau din cauza???) insistenţelor cu care m-aţi bombardat, am improvizat, practic, o mică naraţiune despre personajul care am fost de-a lungul timpului. Nu ştiu dacă acele cîteva episoade spun ceva şi despre mine, cel de azi. Iar platoşa de discreţie am cusut-o imediat la loc. Să trecem, aşadar, la cestiuni mai serioase...
Da, sînt "administrator al treburilor curente" - e denumirea cea mai precisă pentru ceea ce fac. Pentru că Dilema veche este, acum, mai mult decît o revistă. Are o ediţie tipărită, de 32 de pagini, care apare săptămînal, joia; un supliment lunar despre cărţi, autori, lecturi - Dilemateca, tot de 32 de pagini; un site - dilemaveche.ro - care conţine mai mult decît ediţia tipărită (pentru că are şi rubrici exclusiv online, şi foto, audio, video); un supliment trimestrial pentru copii (scris de copii), Dilematix; o comunitate de peste 46.000 de persoane pe Facebook, unde practicăm o formă proprie de social media; un Club "Dilema veche" (adică o dezbatere cu public organizată lunar); iar dacă totul merge bine, la sfîrşitul verii va avea loc Festivalul "Dilema veche", ediţia a doua (la Alba Iulia, ca şi ediţia I, din 2011). Pentru toate acestea, e nevoie de o oarecare administrare. Pe care, faute de mieux, mi-am asumat-o. Ceea ce înseamnă că am de-a face, în cea mai mare parte a timpului, mai degrabă cu "activităţi organizatorice" decît cu ţinutul degetului la tîmplă (cum îşi închipuie unii oameni că ar trebui să fie la "revistele de cultură"). Iar faza în care ne aflăm cu revista e una de tranziţie. În toată lumea, presa se schimbă. Au dispărut deja (sau sînt pe cale să dispară) ediţiile tipărite ale unor ziare vechi şi prestigioase din SUA şi din Europa, care acum apar doar online. În România, principalele cotidiene reuşesc să mai vîndă cam 15.000 de exemplare pe zi (şi nici tabloidele nu se mai simt bine, cu o sută şi ceva de mii de exemplare vîndute - adică exact cît vindeau, acum vreo cinci ani, Evenimentul zilei ori Adevărul, pe cînd tabloidele "băteau" spre 300.000). În curînd, cotidienele tipărite vor dispărea şi la noi (sau vor fi ţinute artificial în viaţă de ambiţia patronilor). Dilema veche, care vinde cam 7.000 de exemplare pe ediţie, încă stă bine. Dar într-un asemenea context - cînd presa trece online, iar televiziunile trec la era digitală - şi revistele vor trebui să se adapteze. Aşa încît, în prezent, administratorul din mine e preocupat să găsească soluţii de finanţare pentru Dilema veche. Dacă nu, nu.
Şi cu asta, am răspuns întrucîtva şi la întrebarea dacă "România ultimelor decenii se răsfrînge asupra revistei". Am plecat, în 1993, de la o revistă de 16 pagini într-un peisaj mediatic zglobiu şi vast, cu sute de ziare şi reviste, în care presa tipărită avea relevanţă şi impact. Am ajuns la ceea ce am descris mai sus. Vestea "bună" e că această evoluţie arată că România s-a schimbat, a intrat întrucîtva "în rîndul lumii", trăieşte aceleaşi procese de schimbare care au loc mai peste tot. Bunăoară, pe dilemaveche.ro am introdus acelaşi "tip" de abonament digital ca şi New York Times (evident, la altă scară - căci ei adună vreo 200 de milioane de dolari pe an din abonamentele digitale, noi nici n-atingem suta de mii de lei pe an). Funcţionează. Cînd am făcut acest pas, am avut destule reacţii negative: unii ne reproşau că vrem să ne îmbogăţim, că Internetul trebuie să rămînă liber şi gratuit. Nici vorbă: vrem să supravieţuim. Iar soluţia cea mai cinstită - şi care asigură independenţa unei publicaţii - e să trăiască "din banii ei". O publicaţie săracă nu poate fi independentă - e o banalitate ştiută de multă vreme. Iar în condiţiile României, atîta timp cît nu există politici publice pentru stimularea culturii şi a presei culturale, n-avem de ales.
Altminteri, România se răsfrînge, cu toate ale tranziţiei, în paginile revistei. Citind colecţia Dilemei se poate înţelege destul de bine, cred, prin ce a trecut România în ultimii 20 de ani. Apoi, sînt bucuros că din articolele publicate la noi s-au născut vreo cîteva zeci de cărţi: şi oamenii din redacţie, şi mulţi dintre colaboratorii noştri şi-au adunat textele în volume. Ceea ce arată că ce se scrie în Dilema poate rezista în timp, trece de efemeritatea structurală a scrisului gazetăresc.
Cît despre ultima întrebare, am o problemă de înţelegere. Nu ştiu cine sau ce este "românescul" ăsta. Mă feresc de generalizări ca dracul de tămîie. Mai ales că în zilele noastre, cînd criza identitară a dat buzna peste noi fără să mai bată la uşă, e plin pînă la saturaţie în jurul nostru de consideraţiuni despre "cum e românu\'" sau "cum e România". Am mai căzut şi eu uneori în păcatul de a glosa asupra unor asemenea generalităţi, dar m-am hotărît că nu mai fac. Am tot mai mult senzaţia că discursul public de azi despre "identitatea românească" nu aduce nimic nou faţă de marile dispute interbelice pe tema "specificului naţional". Poate doar obsesia faţă de "imaginea României în lume" - ceea ce e un semn al globalizării şi al deschiderii noastre către restul lumii, dar din păcate nu ne ajută să gîndim şi să vorbim în termeni mai raţionali şi cu argumente mai consistente: brodăm în continuare cam speculativ, în ograda noastră mică. Or, în lumea deschisă de astăzi, nu mai are sens să discutăm pe coordonatele "specificului naţional" aşa cum era el văzut în epoca interbelică: globalizarea, revoluţia tehnologică, mobilitatea extraordinară a oamenilor, migraţia şi multe alte fenomene în care - cu voia sau fără voia noastră - sîntem implicaţi ne obligă să discutăm în alţi termeni. Putem?
Cît despre Caragiale, e deocamdată inevitabil. Mă tot gîndesc la un lucru: i se reproşează lui Lovinescu că nu l-a "simţit" pe Caragiale atunci cînd a scris că operele lui, în viitor, vor avea nevoie de note de subsol pentru a putea fi înţelese, pentru că se referă la fapte şi contexte prea specifice epocii sale. De fapt, liberalul Lovinescu gîndea normal: aşa ar fi trebuit să fie, dacă societatea românească ar fi mers pe calea cea bună. Ar fi trebuit să nu ne mai "prindem" de poantele sale, de ambiguităţile de limbaj, să ne recunoaştem cu greu în personaje precum Pristanda, Caţavencu, Lache, Mache ori în funcţionărimea din schiţele sale. Nu e aşa. Anul trecut, în 2012, în plin iureş al suspendării preşedintelui şi al mult-comentatului referendum, am regăsit un text din publicistica lui Caragiale în care era vorba despre judeţul Teleorman, descris ca un judeţ sărac, în care ţăranii erau duşi să voteze după indicaţii "de sus", în care niscaiva bani veniţi de la guvern dispăruseră pe trasee întortocheate, iar banii care trebuiau folosiţi pentru vaccinarea populaţiei căpătaseră o întrebuinţare privată etc. Sigur că mi-am dat cu palma peste frunte constatînd halul de coincidenţă cu ce se scria în presa de-acum despre Teleorman. Dar, pe de altă parte, România de azi e o societate amestecată, în care nu mi se pare că mai putem identifica un "duh" definitiv şi inamovibil, un "dat" al istoriei, al sorţii, al neamului etc. Mi se pare fascinant - deşi, recunosc, tranziţia asta ne mănîncă nervii - că trăim asemenea schimbări. În definitiv, în două decenii s-au schimbat foarte multe: nu cred că s-ar fi gîndit cineva, în decembrie 1989, că în mai puţin de 20 de ani România o să fie parte a lumii occidentale, în UE şi în NATO. Că "nu sîntem încă la înălţime" - de acord. Că încă ne mai cîrpim în coate şi ne risipim în fleacuri - şi asta e adevărat. Dar dacă producem în continuare veşnicul discurs fatalist despre "românu'" care e nu-ştiu-cum şi aşa va fi mereu, ne pierdem vremea. Mai bine - cum ziceţi - să privim lucrurile "judicios şi cu relaxare". Caragiale ne ajută foarte mult la asta, atît prin textele sale "chirurgicale", în care tăia precis excrescenţele spiritului daco-romano-valah, cît şi prin textele sale melancolice şi grave despre patriotism, despre societate, despre rîs şi tristeţe. Dar nu-i putem pretinde totul: cred că bietul de el s-ar bucura să constate că, în sfîrşit, "nu mai are dreptate" cu privire la ţărişoara noastră... Dar mai e ceva drum pînă acolo. Deocamdată, continuăm să-i înţelegem textele fără explicaţii şi note de subsol. Nu pentru că "românescul" ăsta ar fi nu-ştiu-cum, ci pentru că geniul lui a surprins nişte cestiuni arzătoare care trec, stimabile, dincolo de soţietate şi de politică... Am zis!
   

 

Era odată ca niciodată o fată din popor, care îşi vedea de ale sale - ca noi toţi. O chema Luminiţa. Într-o bună zi, mai-marii neamului au pus-o să stea în capătul tunelului, fără să-i spună altceva decît atît: cînd o s-o vadă lumea dinspre celălalt capăt al tunelului, o să fie bine pentru toţi.
Aşa că se aşeză cuminte pe-o piatră şi se puse pe aşteptat, sperînd că oamenii vor veni s-o vadă. Dar din întunericul tunelului nu răzbătea nimic. Trecură zilele şi nopţile, şi ea stătea liniştită - că doar o trimiseseră mai-marii ţării... După o vreme, un om milos i-a adus un televizor: "Uite, fată, să mai vezi şi tu ce se întîmplă prin ţară, trece timpul mai uşor; că aşa facem şi noi pe la casele noastre..." Bucuroasă, fata începu să se uite la tot felul de programe distractive şi simţi că, în sfîrşit, are şi ea un rost. Ruptă de lume cum fusese pînă atunci (de pe vremea lui Victor Ciorbea încoace), habar n-avea ce minunăţii se petrec: oamenii cîştigau bani la bingo, la loto ori dansînd unii pentru alţii, blondele făceau concursuri cu alte categorii de oameni ai muncii, nişte fătuci umblau fericite după un burlac încercînd fiecare - în ochii lumii - să-l cucerească, era plin de vedete care se bîrfeau unele pe altele, iar între toate astea se dădeau reclame la tot felul de lucruri bune şi frumoase despre care ea, cînd fusese trimisă la tunel, nici măcar nu auzise. Pe la unele emisiuni cam plicticoase, în care nişte bărbaţi serioşi ("ăştia or fi mai-marii neamului?" - se întrebă fata) vorbeau despre lucruri complicate, mai venea vorba şi despre ea: "Păi, a trecut atîta timp şi tot nu vedem luminiţa de la capătul tunelului" - zicea vreunul.
Aşa că - într-un amestec de curaj, orgoliu regăsit ("adică despre mine se vorbeşte mai puţin decît despre Elodia aia?") şi dorinţă de a le face oamenilor un bine - porni prin întunericul tunelului şi nu se lăsă pînă nu ajunse în capătul celălalt. Nimeri taman în faţa Guvernului, în timpul unei manifestaţii a sindicatelor nemulţumite de măsurile de austeritate. Cum drumul prin întuneric o îndîrjise şi mai tare ("O fi adrenalina aia despre care ziceau vedetele la TV" - se gîndi ea), îşi făcu loc prin mulţime, se duse la microfon şi strigă cît putu de tare: "Sînt Luminiţa de la capătul tunelului!" O clipă, oamenii tăcură, miraţi. Apoi, într-un vuiet tot mai mare, se amestecară fluierături, huiduieli, înjurături şi strigăte de deznădejde pornite din sufletul ostenit al mulţimii. "Fugi, fată, de aici" - îi zise atunci un lider sindical. "Ce-ţi veni să te arăţi? Le-ai luat oamenilor şi ultima speranţă. Nu pricepi că ei nu vor să te vadă, ci doar să ştie că stai acolo cuminte şi, astfel, ei au la ce se gîndi?"
Fata nu pricepu de la început. Îl privi mirată pe liderul sindical ("Precis că şi ăsta e dintre mai-marii ţării, dacă ştie ce vor oamenii" - îşi zise) şi vru să-l întrebe ceva. Dar nu mai apucă, pentru că oamenii începuseră să huiduie tot mai tare, iar liderul sindical se duse la microfon să le vorbească. Din mulţime începea să se desluşească mai clar cîte ceva: "Nu mai vrem poveşti cu Luminiţa!", "Ne-aţi minţit cu Luminiţa!", "Jos Luminiţa!", "În tunel cu ea!".
Liderul sindical începuse şi el să strige în microfon: "Ajunge! Acest guvern de mincinoşi ne amăgeşte şi azi cu Luminiţa! Jos Guvernul!" Mulţimea preluă imediat vorbele liderului şi începu să strige din rărunchi "Jos Guvernul!" şi "Mincinoşii!". Atunci liderul se întoarse spre fată şi-i zise: "Hai că le-am dat altceva de zbierat... Du-te repede de unde ai venit, pînă nu-şi aduc iar aminte de tine, că p\'ormă nu mai am cum să-i ţin în frîu şi mi-e să nu păţeşti ceva - că te văd tînără şi nevinovată!"
Luminiţa se răsuci pe călcîie şi căută drumul pe care a venit, cu gîndul să plece cît mai repede. Era speriată şi dezamăgită. Văzuse la televizor fete ca ea care dansau, vorbeau sau doar se arătau cu tot ce au ele mai frumos, iar mulţimea le aplauda. Crezuse că şi ei i se va întîmpla la fel şi, cît timp mersese prin tunelul întunecat, gîndul că va apărea în faţa oamenilor şi le va face o bucurie îi dăduse curaj. Cînd colo, lumea nici nu voise s-o vadă, iar omul ăla care părea un fel de şef îi explicase, în cuvinte cam complicate, că locul ei era acolo, în capătul tunelului. Amărîtă, căută gura tunelului prin care venise. N-o văzu. Se uită în jur, dar degeaba. Se uită în urmă şi se sperie şi mai tare: lumea striga "Mincinoşii!", "Să dăm jos Guvernul!" şi se îmbulzea spre clădirea aia mare, păzită de poliţişti care îi împingeau pe oameni înapoi. Luminiţa se sperie şi mai tare şi regretă că plecase din locul ei liniştit. Dar gura tunelului nu se mai vedea deloc. Lîngă ea, îl zări pe liderul sindical, care tocmai încerca şi el să iasă cumva din mulţime, zicînd: "Nu mai pot să-i ţin în frîu, asta e." Îşi făcu încă o dată curaj şi-i zise: "Vreau să mă întorc la locul meu, dar unde e intrarea în tunel?" "De unde să ştiu, fată..." - zise omul. "De ani întregi, ni se spune că trebuie să vedem luminiţa de la capătul tunelului. Dar nimeni nu ne-a arătat intrarea în tunel".
Au fost ultimele cuvinte pe care le-a auzit Luminiţa înainte de a fi luată de valul mulţimii care se tot îmbulzea spre Guvern. "Biata de ea!", zise liderul sindical privind-o, dar gîndul îi zbură imediat la altceva: ce explicaţii o să dea el diseară cînd va fi invitat la Antena 3 sau la Realitatea TV să comenteze "evenimentele"? Rămase descumpănit o clipă, dar îşi reveni imediat: ce frază bună îi ieşise! O s-o spună pe-asta: ce vină au oamenii că nu le-a arătat nimeni capătul de-aici al tunelului, ci doar li s-a vorbit despre "celălalt"?
 
(Dilema veche, nr. 341, 26 august 2010)