Fără Europa Liberă comunismul nu ar fi căzut nicăieri

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Michael Shafir, aţi lucrat, ani buni, la Radio Europa Liberă, care a fost mai mult decît un post de radio (oricît de profesionist). Pentru generaţia părinţilor mei, a fost una dintre puţinele ferestre spre lumea din afara lagărului socialist; şi o punte către această lume.
Cum aţi început acolo şi care au fost sentimentele dvs., la final? Cum aţi vedea, din interiorul instituţiei, dar şi din afara ei, raportul "Europei libere" cu cei cărora li se adresa? Într-o istorie a epocii postbelice, care credeţi că ar fi, în mod obiectiv, "capitolul" reprezentat de Radio Free Europe?

Michael Shafir: Cred că primul pas către Europa Liberă l-am făcut într-un tradiţional mod "românesc". Adică cu "pile". Glumesc, şi totuşi sînt serios. Emigrasem din România la sfîrşitul lui 1961. La începutul lui 1965 am fost contactat de tatăl celui mai bun prieten al meu. Ei emigraseră în Grecia în 1958, după ce părintele prietenului meu făcuse ani buni de detenţie la Canal. Spre deosebire de majoritatea deţinuţilor de acolo, el chiar fusese condamnat pentru o faptă reală: spionaj în favoarea americanilor. După emigrare, a fost onorat de autorităţile americane cu diferite diplome, dar teamă mi-e că nu cu mai mult. Diplomele le-am văzut cu ochii mei la el acasă, la Atena. Prietenul meu era deja la studii în Statele Unite. La Europa Liberă, cu care acest domn colabora ca "freelancer", s-a ivit nevoia unui analist de limbă română, şi el m-a recomandat pe mine. Am avut un interviu cu directorul de atunci al Europei Libere în limba română, Preda Bunescu, care s-a desfăşurat la Herzlia, un orăşel la nord de Tel Aviv. Şi am reuşit din cîţiva zeci de candidaţi. N-am să ştiu niciodată dacă Preda, Dumnezeu să-l ierte, a fost impresionat de calităţile mele, sau "pila" şi-a spus cuvîntul.
Am ajuns la München în noiembrie 1965, proaspăt căsătorit la o vîrstă mult prea necoaptă pentru această aventură. Nu aveam nici 22 de ani cînd s-a născut acolo fiica mea. Ce era Europa Liberă ştiam, desigur. Şi tatăl meu, pe lîngă care crescusem după divorţul părinţilor, asculta posturile occidentale. Era un anticomunist convins şi în acest spirit am fost şi eu educat. Ba chiar la un moment dat cochetasem cu gîndul de a mă alătura partizanilor din munţi, neavînd habar că aceştia fuseseră deja lichidaţi, dar mai ales neavînd habar că o bună parte a lor erau legionari.
Oricum, la München nu eram pregătit deloc să lucrez în postul ce mi se oferea. Nu la microfon, cum sperasem, ci în Departamentul de Cercetare a Audienţei şi a Opiniei Publice, unde se cereau cunoştinţe de tehnica sondajelor, de statistică, de psihologie socială. Tehnici pe care le-am "prins" din vînt, şi se pare că nu prea rău, din moment ce după plecarea mea de la München înapoi în Israel, în 1967, primeam anual propuneri de a reveni în diferite posturi, din ce în ce mai înalte.
În 1985 au reuşit să mă reatragă, în condiţiile în care mă lovisem de probleme la Universitatea Tel Aviv, unde predasem cîţiva ani buni la Departamentul de Ştiinţe Politice. Rectorul de atunci a fost de părere că nu trebuie să avansez la postul de conferenţiar, întrucît ceream avansarea în baza unei cărţi premiate după apariţie, şi care şi azi e considerată a fi una dintre cele mai bune despre România. Dar dînsul considera România a fi o ţară lipsită de importanţă, şi m-a sfătuit să scriu una despre Uniunea Sovietică. I-am reamintit atunci că el primise aceeaşi avansare în baza a două articole despre un stat cu o populaţie pe atunci de cinci ori mai mică decît cea a României: Israel. Satisfacţiei de a răspunde aşa cum se cuvenea i-a urmat sancţiunea. Este "the story of my academic life". Cine cunoaşte povestea pensionării mele forţate de la Facultatea de Studii Europene de la Cluj, unde mi-am reluat activitatea didactică în 2005, ştie despre ce vorbesc.
Europa Liberă din anii '60 nu semăna deloc cu cea pe care o voi regăsi în 1985. La prima mea întîlnire am dat (vorbesc de secţia română) de un colectiv dedicat trup şi suflet misiunii de a aduce o frîntură de adevăr şi speranţă către ţară. Cînd se încheia "ziua de lucru", aproximativ la orele 17, ne adunam toţi la cantină şi continuam "analizele" fără deosebire de rang sau vîrstă. Toate acestea dispăruseră în anii '80. Am regăsit acolo o echipă de funcţionari dornici să plece cît mai devreme acasă sau în concediu. Dispăruse "misiunea". Sigur, existau şi excepţii: Vlad Georgescu, fie-i memoria binecuvîntată, Emil Hurezeanu, Neculai C. Munteanu şi nu în ultimul rînd Vlad Socor, care de multe ori îşi petrecea nopţile lîngă calculatorul de la secţia de cercetare-România, pe care aveam s-o conduc din 1987. Or mai fi fost şi alţii, dar nu mulţi.
Apoi, ne despărţeau ideologiile, ceea ce s-a văzut pregnant după decembrie 1989. Pînă la prăbuşirea comunismului, aceste deosebiri se simţeau intermitent, dar nu dominau. Situaţia s-a schimbat cînd a început să se pună întrebarea "Quo vadis, România". Desigur, toţi ne doream o Românie democratică. Dar nu prea înţelegeam acelaşi lucru sub această noţiune. Aici s-au despărţit multe ape, şi despărţite au rămas sau au devenit mai apoi. Pe de o parte, idealizatori de nuanţă păşunistă ai României interbelice, unul dintre ei ajungînd chiar director al secţiei române a radioului, sau "democraţi" de modă veche, pentru care democraţia se rezumă la tehnica alegerilor libere, şi, last but not least, ceea ce Adam Michnik va denumi "bolşevism antibolşevic". De cealaltă parte, noi ăştia cîţiva care ne doream (şi ne dorim) o Românie modernă, îndrăznesc să spun multiculturală şi (da, domnilor Pleşu, Patapievici, Liiceanu et co.) îmbrăţişînd corectitudinea politică.
Dar nu voi fi răspuns îndeajuns la întrebarea dumneavoastră dacă nu v-aş mărturisi că am fost format ca profesionist al analizei politice la Europa Liberă. Cînd m-am întors în Israel am avut acest bagaj de cunoştinţe în traistă. El mi-a facilitat şi cariera jurnalistică despre care nu are rost să vorbesc acum, şi studiile pînă la nivel de doctorat pe care unii le-au considerat strălucite, şi cariera universitară desfăşurată în paralel. Dar, îndrăznesc să afirm, acest bagaj de cunoştinţe includea nu numai o latură pozitivă, ci şi una negativă: tot la Europa Liberă am învăţat ce nu vreau să devin.
Raporturile Europei libere, secţia română, cu cei cărora li se adresa pot fi asemuite cu dragostea scriitorului pentru caracterele pe care le zămisleşte. Acestea există în realitate şi totuşi nu există, iar personajele, la rîndul lor, răspund surprinzînd autorul. Uneori în bine, de multe ori aducîndu-l la marginea disperării, trădîndu-l, zeflemisindu-şi creatorul. Fără Europa Liberă comunismul nu ar fi căzut nicăieri. Ca să cadă, nu a fost îndeajuns Europa Liberă. Şi, odată căzut, realitatea a început să dea cu tifla creatorului. Este exact ceea ce n-au înţeles americanii cînd au decis că nu mai este nevoie de Europa Liberă şi au lichidat emisiunile acestui post pentru Europa Centrală şi de Est tocmai cînd aveau mai multă nevoie de el ca oricînd. O dovedeşte faptul că în Statele Unite un politician a propus reluarea emisiunilor în limba maghiară, confruntat fiind cu repetatele încălcări ale statului de drept sub guvernarea Orbán. Să fi avut dreptate adversarii occidentali ai Europei Libere care susţineau că în spatele valorilor pe care le propovăduia nu se ascundeau decît interesele geopolitice ale Washington-ului? Iată o întrebare care mă întristează.
Da, istoria Războiului Rece nu se poate scrie fără Europa Liberă. Deviza postului de radio era "we are in the business of getting out of business". O deviză aproape intraductibilă. Dar sentimentul meu astăzi este că afacerea din care s-a ieşit a fost mai degrabă abandonată decît încheiată cu succes.