Comunismul s-a prăbuşit cînd liderii săi au încetat să mai creadă în doctrina marxist-leninistă

Daniel Cristea-Enache: Despre caracterul totalitar şi represiv al comunismului, ca şi despre ce a însemnat socialismul real, s-a vorbit şi s-a scris destul de mult, în România, după 1990.
Dar cum se explică rezistenţa în timp a regimurilor de implant sovietic şi a Uniunii Sovietice înseşi?

Michael Shafir: Afurisită întrebare! Cred că ar trebui, în primul rînd, să facem o deosebire între Uniunea Sovietică şi ceea ce denumiţi "implant de tip sovietic". Şi nici după ce deosebim între cele două, tot nu putem să venim cu un singur răspuns care să acopere satisfăcător o perioadă de 74 de ani în cazul primeia şi de 41 de ani (eu încep numărătoarea în 1948, nu în 1944) în cazul statelor din Europa Centrală şi de Est.
În cazul Uniunii Sovietice, regimul instaurat de Lenin cu mîna de oameni care îl sprijinea la început a putut dura deoarece a fost o continuă improvizaţie. Lenin ne este prezentat, fie de către admiratorii săi, fie de către cei mai acerbi critici, drept un doctrinar, al cărui comportament este (în cazul primilor) ilustrat de o comportare principială bazată pe doctrina marxistă adaptată la condiţiile Rusiei (celebra teorie şi praxis unificate) sau (în cazul ultimilor) de un fanatism fără margini. După părerea mea, ambele tabere greşesc. Ca pe toţi politicienii de succes, pe Lenin îl caracterizează în primul rînd pragmatismul. Şi în condiţiile Rusiei acelor ani, pragmatism înseamnă în primul rînd supravieţuirea noii puteri. Altfel zis: supravieţuirea sa ca politician. Nu veţi descoperi, din acest punct de vedere, nici o deosebire între Lenin, Churchill, Roosevelt sau (iertaţi-mi comparaţia) Traian Băsescu. Pragmatism, în acele condiţii, înseamnă în primul rînd atragerea de partea bolşevicilor a ţărănimii (de unde şi primul decret al noii puteri), înseamnă pacea de la Brest-Litovsk şi mai înseamnă şi "Noua Politică Economică" (NEP). Cum califici aceste zigzaguri depinde de partea în care te afli.
Dar pe termen mai lung, pragmatismul pune inevitabil în evidenţă şi ce alte valori propagi, cu ce alte valori te identifici în afară de necesitatea supravieţuirii împărtăşită (cu succes sau nu, asta-i altă problemă) de către orice politician. Care este fundalul acestor valori în cazul bolşevicilor în general, şi în special al lui Lenin? De cel puţin două sute de ani, de la Petru cel Mare încoace, Rusia suferă de un complex de inferioritate cauzat de decalajul faţă de Occident. Se caută o "scurtătură" care să facă posibilă ajungerea din urmă a Occidentului, care devine scop în sine, indiferent de mijloacele folosite. Petru cel Mare decapitează boierii percepuţi ca stavilă în faţa acoperirii mai rapide a acestui decalaj. Lenin, din contra, percepe stavila în termenii unui marxism mai degrabă inversat: lupta de clasă pentru el nu este una conformă intereselor proletariatului (de altfel, numai incipient în autocraţia ţaristă), ci una condusă de acea avangardă capabilă să înţeleagă unde sînt "adevăratele" interese ale clasei muncitoare, adică Partidul. De aceea, nu e de mirare că atunci cînd proletariatul îşi manifestă împotrivirea faţă de noua putere (cazul revoltei de la Kronstadt), bolşevicii nu ezită să înăbuşe revolta în sînge. Pentru ei, ca şi pentru Malenkov în 1953 la Berlin, pentru Hruşciov în cazul Ungariei din 1956, sau pentru Brejnev în cazul Cehoslovaciei anului 1968, Partidul, mai degrabă decît proletariatul pe care nu conteneşte să clameze că îl reprezintă, a devenit mai presus de orice altă valoare. Cei care pun la îndoială omnicapacitatea Partidului de a interpreta legile istoriei implicit pun la îndoială capacitatea comunismului de a recupera decalajul. Şi într-un mod pervers, aceşti lideri au avut dreptate: comunismul se va prăbuşi atunci cînd liderii săi încetează ei înşişi să mai creadă în doctrina marxist-leninistă.
Acest complex de inferioritate se combină însă cu unul de superioritate. Aici avem de a face cu moştenirea celei de-a Treia Rome, Moscova reprezentînd "adevărata credinţă" preluată de la Bizanţ. Pravoslavismul este preluat de către bolşevici în sensul că cine "deviază" de la linia Moscovei se plasează în afara "credincioşilor". Desigur, această trăsătură este identificată mai ales cu stalinismul, dar rădăcinile ei se găsesc tot la Lenin. Să nu uităm (şi aici ne apropiem deja de cel de-al doilea actor, cel est-european) cele 21 de puncte ale Cominternului. Dacă autoritarismul ţarist reflectat în percepţia conducătorului (Vojd) paternalist dar în acelaşi timp infailibil şi (ceea ce de multe ori e neglijat) proprietar unic de la care derivă toate celelalte proprietăţi boiereşti sau ale ţăranilor asociaţi în "obscine" se subsumează toate în noul "spirit de Partid" (partiinost), nu este mai puţin adevărat că pravoslavnicul sobornosti (reflectat şi în limba noastră în cuvîntul bisericesc sobor) implică o participare întru supunere mai degrabă decît una în sens occidental. Tocmai de aceea, cu mulţi ani în urmă, afirmam că în percepţia comunistă cuvîntul participare (participation în engleză) ar trebui scris mai degrabă "Party-cipation."
Tributar unor narodnici de nuanţă teroristă cum ar fi Lavrov sau Tkaciov, Lenin este dispus să impună realitatea cu pistolul, aşa cum de fapt o şi face. Acestea sînt şi graniţele pragmatismului său, care nu implică renunţare la obiectivele urmărite, ci disponibilitate de a le amîna pentru un timp mai propice. Stalin este într-adevăr "cel mai bun ucenic al lui Lenin" din acest punct de vedere. Obiectivul recuperării decalajului faţă de Occident nu numai că nu este abandonat, ci este intensificat la sfîrşitul anilor '20, odată cu lansarea industrializării forţate şi a colectivizării ca principal mijloc de finanţare a acestei industrializări. Gulagul se numără şi el printre mijloacele menite să finanţeze la cost economic minim acest obiectiv. Întrebarea dacă "Lenin ar fi urmat aceeaşi cale" mi se pare una dintre cele mai irelevante. Nimic din ceea ce ştim despre Vladimir Ilici azi (după deschiderea, fie ea şi temporară, a arhivelor KGB) nu justifică această întrebare. Că Lenin şi-ar fi menajat poate mai mult propriii colegi de partid este o afirmaţie care intră în ordinul miilor, dacă nu al sutelor de persoane. Pe cînd victimele stalinismului se numără în milioane.
Şi totuşi, vrem-nu vrem, politica stalinistă a mobilizat milioane de oameni, a entuziasmat milioane şi a dus, în condiţiile de atunci ale societăţii sovietice, la remarcabile realizări. Nu numai industriale, dar şi în domeniile culturii. Ne displace "realismul socialist" pentru cinismul său, nu ne putem abţine de la a ne cutremura la gîndul soartei atîtor mari scriitori, poeţi, actori. Dar nu putem nici trece cu vederea faptul că un popor (mai bine zis nişte popoare) de analfabeţi a(u) ajuns să citească, şi nici că literatura, propagandistică aşa cum fără îndoială era, devenise accesibilă oricărui buzunar.
Costurile umane, însă, au fost enorme. Şi ele au inclus, în prima fază, pe cei percepuţi de leninism, nu de stalinism, drept inamici. Nobila lozincă "cine nu munceşte nu mănîncă" devine una grotescă atunci cînd aparatul de partid decide cine are sau nu drept la muncă şi în ce domeniu. Ea a însemnat, şi nu în puţine cazuri, o condamnare la înfometare în libertate a celor percepuţi drept inamici. Nu mai vorbim de condamnarea la foamete în Gulag. Diabolica invenţie nu a aparţinut naziştilor. Şi aici reapare problema valorilor, poate cel mai ilustrativ exprimată în anecdote care îţi puteau aduce condamnarea la moarte. De exemplu, "Lenin a spus: omul e cel mai preţios capital; Stalin ne îndeamnă să distrugem capitalul". Cîndva, la puţin timp după ce emigrasem din România şi după ce mă familiarizasem oarecum cu sistemul capitalist, explicam că în ambele sisteme, cel presupus socialist şi celălalt, omul este liber să moară de foame. Într-unul din ele, însă, nu trebuie să mulţumească nimănui pentru această libertate. Desigur, după faza iniţială a instaurării comunismului, după distrugerea, inclusiv prin înfometare, a inamicilor reali sau percepuţi ca atare, înfometarea nu a mai constituit o perspectivă reală. Dar urmele ei au rămas. Paradoxal e că ele s-au manifestat cel mai pregnant la cei care nu erau puşi în pericolul de a nu avea pîine, ci de a nu avea "unt". Mă refer la pătura intelectuală şi la cei cu aspiraţii de a-i aparţine. După "dresajul" iniţial, explicaţia "Ce vrei să fac? Am familie, copii" suna plauzibil. Dar era plauzibilă numai în acele culturi politice unde duplicitatea are rădăcini mult mai vechi decît cele implantate de comunism.
Reputatul politolog american Kenneth Jowitt a analizat excelent evoluţia şi involuţia regimurilor de tip leninist în general, şi a celui din Uniunea Sovietică în particular. El arată cum leninismul a reuşit să transfere carisma personală a conducătorului într-o carismă colectivă de partid şi să impună ideologic acest model (Centrul Moscova, cum îl denumeşte el) întregii mişcări comuniste. După moartea lui Stalin, însă, şi după nereuşitele eforturi ale lui Hruşciov de a transforma "dictatura proletariatului" (citeşte: a Partidului Comunist) într-un "stat al întregului popor" (cumva trebuia justificat faptul că se clama încheierea construcţiei socialiste, deci de dictatură nu mai putea fi teoretic vorba), carisma colectivă a început să sufere un proces weberian de "rutinizare". Rezultatul a fost o remarcabilă revenire mai mult sau mai puţin făţişă la tradiţionalism, conturată din ce în ce mai clar în guvernarea Brejnev şi a succesorilor săi. Decalajul nu numai că nu a fost oprit, dar s-a intensificat, tradiţionalismul nemaifiind capabil să mobilizeze decît, cel mult, la cinism. A dispărut astfel orice urmă a carismei, atît la nivel naţional (URSS), cît şi la nivel internaţional (mişcarea comunistă mondială), Moscova începînd să-şi piardă calitatea de "centru" încă pe timpul lui Hruşciov. Gorbaciov, în cele din urmă, a realizat că decalajul este de neînvins, în ciuda începuturilor sale reformiste. Afirmaţia potrivit căreia căderea comunismului se datorează renunţării la "idee" a marilor săi preoţi este întrucîtva adevărată. Din punct de vedere ideologic, Gorbaciov s-a predat. Este ceea ce Vladimir Putin şi ceilalţi nostalgici ruşi nu îi vor ierta niciodată.
Lucrurile stau diferit în ceea ce priveşte fostul "imperiu" sovietic. Spre deosebire de Rusia ţaristă la începutul secolului al XX-lea, Europa Centrală şi de Est a devenit "bloc sovietic" într-o situaţie în care dezvoltarea ei industrială şi culturală prezenta diferenţe substanţiale, în ciuda unui spaţiu geografic restrîns. Cehoslovacia, mai precis Cehia, era un stat industrializat, cu un proletariat relativ numeros, avînd şi o tradiţie democratică, în cadrul căreia Partidul Comunist şi partide social-democrate ocupaseră un loc respectabil pe scena politică unde activaseră pînă la ocupaţia nazistă în mod legal. În plus, Pactul de la München din 1938 micşorase simţitor simpatiile cehilor şi ale unora dintre slovaci faţă de puterile occidentale şi în consecinţă Moscova stalinistă era privită cu o simpatie relativ ridicată. La celălalt pol se aflau state nedezvoltate din punct de vedere industrial, în primul rînd Albania, România şi Bulgaria, primele două lipsite de orice tradiţie serioasă de influenţă marxistă. Este ironic să remarci că tocmai aceste două ţări vor fi în cele din urmă conduse de lideri (Enver Hodja, Ceauşescu) ce se vor clama drept gînditori originali cu o contribuţie deosebită la dezvoltarea ideologiei marxiste. De fapt, ambii aveau să transforme eşecul partidelor lor de a deznaţionaliza propriul stat conform preceptelor de atunci ale stalinismului în reţeta succesului lor de a rezista Moscovei mobilizînd, în fapt, naţionalismul şi chiar şovinismul. O lucrare de doctorat susţinută în 2012 de Emanuel Copilaş şi publicată la început de 2013 la Editura Institutul European din Iaşi îi atribuie lui Ceauşescu calificativul de "leninist romantic" ce încearcă (fără succes, după cum s-a dovedit în cele din urmă) să reziste pierderii carismei colective a partidului comunist. Între aceste două poluri avem o largă varietate de situaţii. Avem şi culturi politice diferite, impactul religiei dominante fiind la acest capitol extrem de important. Acolo unde Statul este dominant în raport cu Biserica vom constata o relativă înclinare de a accepta lucrurile ca atare, mai ales atunci cînd ambele sînt prezentate ca servind "naţiunea". Ceea ce este adeseori prezentat drept "simfonie" devine, de fapt, o manea colectivă. Că se numeşte "Cîntarea României" sau altfel, nu mai contează. Unde însă Biserica se bazează pe valori internalizate şi nu se mulţumeşte cu exteriorizarea rituală, ciocnirea este pregnantă. Cazurile Ungariei şi ale Poloniei sînt din acest punct de vedere ilustrative. Paradoxal, alt factor care contribuie la varietate este tradiţia marxistă. În perioada "dezgheţului" post-stalinist, disidenţa începe să se manifeste în rîndurile marxiştilor deziluzionaţi de sistemul la a cărui instaurare contribuiseră. România nu a avut un Lukacs, un Kolakowski, un Patocka. Nici nu putea să-i aibă, deoarece de la Dobrogeanu-Gherea încoace nu a existat pe aceste meleaguri un gînditor marxist original. Aceşti marxişti deziluzionaţi au dat primul impuls naşterii disidenţei, iar disidenţa, chiar etimologic vorbind, implică o punere în discuţie a anumitor aspecte dintr-o ideologie (sau viziune a lumii) comun acceptată. Ei au putut iniţial "conversa" cu regimul în baza unui discurs marxist, ceea ce un "opozant" nu putea face.
Tocmai acestei varietăţi îi pune capăt Stalin în 1948, odată cu înfiinţarea Cominformului. Revenirea la "centrul moscovit" (Cominternul fusese desfiinţat în 1943 într-un gest menit să liniştească temerile Aliaţilor occidentali) era inevitabilă, iar prima sa victimă a fost tocmai cel ce voia mai mult ca oricine să copieze linia stalinistă: Iosip Broz Tito. Au urmat procesele "de vitrină" cu victimele lor, apoi moartea lui Stalin în 1953. Într-un fel, Stalin poate fi considerat drept groparul mişcării comuniste mondiale. Voind să impună un singur model asupra unei varietăţi atît de mari, a creat un sistem care nu avea cum să reziste după dispariţia sa. Dar procesul va fi unul de durată. Şi numai cine crede în determinism (adică e un marxist pe dos) poate afirma că revenirea la capitalism face parte din legile istoriei. Un Gorbaciov care ar fi acceptat "socialismul cu faţă umană" în 1967-1968 ar fi avut consecinţe inimaginabile azi.