Nu poţi opta pentru un individualism opac la nevoile societăţii

Daniel Cristea-Enache: Logica "Războiului Rece" a contribuit şi ea la menţinerea acestui tip de societate confiscată de Stat? Altfel spus, este nevoie de democraţie pentru a avea semnificaţia totalitarismului, dar şi de totalitarism pentru a avea semnificaţia democraţiei?
Dincolo de totalitarismul de stînga (mai rar ilustrat astăzi), credeţi că extremismul de dreapta ar putea prelua acest rol de "pol", dezvoltând structuri statale totalitare, posibile însă prin alegeri iniţial democratice?
 
Michael Shafir: Într-o anumită măsură şi pînă la un punct, da. Deşi noţiunea de "totalitarism" apare în Italia mussoliniană (pentru început în sensul unei descrieri critice a regimului aparţinînd jurnalistului de coloratură liberală Giovanni Amendola, fiind însă ulterior asumată şi propagată de către însuşi Il Duce), ea este arareori utilizată în anii '30-'40 în afara cercului restrîns de exilaţi ai Şcolii de la Frankfurt din Statele Unite şi apropiaţilor ideologici ai acestora. În acei ani, "totalitarismul" se referea, de fapt, la fascism; şi el însă definit distorsionat, asemănător cu definiţia pe care o va da fenomenului Gheorghi Dimitrov la Congresul al VII-lea al Cominternului, în 1934. Acesta afirma că fascismul ar fi "dictatura deschis teroristă a celor mai reacţionare, mai şovine, mai imperialiste elemente ale capitalului financiar". Nici vorbă, deci, în acei ani ca regimul stalinist să fie descris drept "totalitar", excepţie făcînd (dar numai implicit) Leon Troţki, adversarul ideologic exilat al lui Stalin, care vedea în regimul de la Moscova o dictatură asemănătoare fascismului. Odată izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, cu atît mai puţin avea să fie utilizată în Occident sintagma la adresa Uniunii Sovietice, că doar nu se putea imagina că "democraţiile" sînt aliate unui regim totalitar.
Din acest punct de vedere volumul Hannei Arendt Originile totalitarismului este într-adevăr unul de pionierat, deşi multe din punctele în care ea vede o similitudine între hitlerism şi stalinism se dovedesc ulterior a fi fost şubrede. Arendt cunoştea excelent contextul vest-european, dar era mult mai puţin familiarizată cu cel rusesc sau sovietic. Lucrarea ei apare însă în 1951, exact, deci, în contextul abia-conturat al Războiului Rece. Da, au existat cîţiva predecesori care au emis ipoteze comparative, dar contextul istorico-politic nu era încă propice acestora. Mă refer în primul rînd la Calvin Hoover.
Conceptul de "totalitarism" devine unul din instrumentele utilizate de Occident în Războiul Rece mai puţin datorită Hannei Arendt şi mult mai mult datorită  politologilor americani Carl Friedrich şi Zbigniew Brzezinski, care publică în anul 1956 prima ediţie a volumului Dictatura totalitară şi autocraţia, inexplicabil şi impardonabil rămas netradus la noi. Deşi Brzezinski se va retrage din această "aventură" conceptuală şi va opta pentru alte modele (cel al convergenţei, de exemplu, unde va fi asociat cu Samuel Huntington), impactul volumului iniţial publicat împreună cu Friedrich va fi enorm. Volumul este şi astăzi discutat, comentat, contestat, dar nu poate fi nicicum ignorat. Merită subliniat că după căderea regimurilor comuniste, totalitarismul (discreditat în bună măsură în literatura "sovietologică" occidentală între timp) a fost considerat de către mulţi dintre istoricii şi politologii din URSS şi estul Europei a fi redat cel mai exact esenţa regimurilor prăbuşite.
 
Fără îndoială, însă, că acest concept servea şi ca instrument propagandistic în cadrul Războiului Rece. De o parte şi de cealaltă, politicienii nu au aşteptat ca politologii să-l inventeze. Ei aveau nevoie de el, fie pentru a-l utiliza contra adversarului, fie pentru a-l dezavua. Aşa devin Statele Unite "adevăratul stat totalitar" cu mult înainte ca Herbert Marcuse să-l caracterizeze ca atare. Nici azi nu putem fi siguri dacă punctul care marchează începutul făţiş al Războiului Rece este celebra cuvîntare a lui Winston Churchill de la Fulton, statul Missouri, din 5 martie 1946, dar putem fi siguri că ambele părţi aveau în acest punct nevoie de a demoniza intenţiile celeilalte. De altfel, dacă Churchill acuza Uniunea Sovietică de a fi coborît peste Europa de Est o "Cortină de Fier"  şi dacă în septembrie 1946, în cuvîntarea sa la ONU, Andrei Ianuarievici Vîşinski avea să descrie Planul Marshall drept o încercare de a diviza Europa de Est de cea de Vest, ambele afirmaţii erau valide. Şi cine altcineva decît Vîşinski (citeşte Stalin) va îmbrăţişa viziunea potrivit căreia lumea fusese divizată în două tabere între care războiul va fi în cele din urmă inevitabil?
În acest context însă cuvintele încep să capete un sens orwellian, ambele tabere utilizînd Limba Nouă în care noţiunea este egală cu opusul său. Pe de o parte, se "luptă pentru pace" şi pentru "democraţie populară" (adică pentru guvernarea populară a poporului, singura sintagmă cunoscută mie în care plus cu plus egalează minus); pe de cealaltă parte, democraţia acţionează prin intermediul mccarthysmului menit să demaşte pe cei vinovaţi de "activităţi anti-americane" lansînd acuzaţii în esenţă similare cu cele utilizate de către KGB. Ca să nu mai vorbim de susţinerea unor dictatori faliţi ("e un nemernic, dar e nemernicul nostru").
Deci, da, părţile au nevoie reciproc una de cealaltă, atît pentru a fabrica coeziunea internă, cît şi pentru a forţa aliaţi să intre în conflicte din care n-au cum să iasă cîştigaţi. Fiecare arată celuilalt oglinda. La acuzaţia de înăbuşire a libertăţilor cetăţeneşti în imperiul lor, sovieticii, potrivit bancului care descrie în fapt o realitate, răspund americanilor: "Dar voi ce-aţi făcut negrilor voştri?". Dar şi inversul e de multe ori valid. Toate acestea nu vor să spună că nu a existat totalitarism în Uniunea Sovietică pînă la moartea lui Stalin sau că sovieticii nu s-au dovedit mai provocatori sau mai agresivi cel puţin pînă în timpurile lui Brejnev. Că în spatele acestor provocări se ascundea în fapt teama, că multe din ele erau un bluf, asta o ştim azi, dar nu se cunoştea atunci.
Extremismul contemporan de dreapta, ca să revin la întrebarea dumneavoastră, împărtăşeşte anumite trăsături cu cel interbelic, dar există şi deosebiri. În Europa nu există un stat extremist de asemenea coloratură. Deocamdată, cel puţin. O deosebire foarte importantă. Extremiştii nu au pe cine emula. Există însă frustrări economice şi sociale canalizate cu uşurinţă împotriva "Celuilalt", atît un "Celălalt" intern, cît şi un "Celălalt" extern. Ei sînt descrişi în postura "ţapului ispăşitor". Deja, partide şoviniste au înregistrat succese remarcabile în state unde toleranţa străinului este înrădăcinată, cum ar fi Olanda, Belgia, Danemarca, Finlanda. Unele dintre aceste trăsături comune celor două epoci sînt intensificate în epoca noastră de către procesul de globalizare, care conduce, implicit, atît la emigrare, cît şi la imigrare. Neo-spenglerianismul de genul celui practicat la noi cu atîta fermecătoare, dar inconştientă dezinvoltură de un Neagu Djuvara devine mai periculos decît oricînd într-un context în care Europa de Est este din start perdantă în cadrul globalizării. Valorile democraţiei, nicicînd simpatice extremismelor de stînga sau de dreapta, sînt mai periclitate decît oricînd în contextul în care corupţia (o realitate atît în trecut cît şi, mai ales, în prezent şi mai mult decît oriunde în lumea post-comunistă) afectează toate aspectele diurnului. Mai mult decît oricînd în trecut, se pune întrebarea dacă democraţia este o valoare în sine sau un instrument, iar în caz că optăm pentru al doilea răspuns, se adaugă întrebarea: "instrument pentru ce şi pentru cine?". Pentru individ sau pentru comunitate? Cînd, din nou, se optează pentru al doilea răspuns, rămîne să definim comunitatea.
Şi aici, inevitabil, ne împotmolim. Nu poţi opta pentru un individualism opac la nevoile societăţii fără a-ţi tăia, conştient sau nu, creanga de sub picioare. O comunitate a drepturilor cetăţeneşti ar fi soluţia de compromis, dar toţi sîntem habermasieni cînd e vorba de dreptul nostru de a ne alătura comunităţilor prospere, şi refuzăm să-l primim pe "celălalt" în mijlocul nostru din varii motive: culturale, economice, dar şi politice. Şi uite-aşa ajungem să respingem "corectitudinea politică", prezentînd-o ca un atac asupra individului (cînd, de fapt, este unul din mijloacele habermasiene) sau (mai rău) drept un dictat străin asemănător celui sovietic. În contextul în care intelectuali cum ar fi Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici,  Nicolae Manolescu, Ana Blandiana şi alţii percepuţi ca democraţi se raliază acestui mod de a percepe realitatea timpurilor noastre, da, mă gîndesc la posibilitatea folosirii instrumentelor democratice în scopuri obscure în acest moment. Nu că ei ar urmări asemenea scopuri. Dar remarcaţi: Patapievici a venit la vremea sa în apărarea lui Zsolt Bayer şi a dreptului lui la liberă exprimare rasistă şi xenofobă. Pe atunci "numai" anti-rroma, mai apoi şi antisemită. De fapt, antisemită şi înainte de a fi fost anti-rroma. Iar Bayer este purtătorul de carnet cu numărul 7 în partidul FIDESZ, bun prieten al liderului acestuia, Viktor Orbán. Nu e aici nici locul, nici întrebarea propice unei discuţii despre Orbán. Dar Orbán (bunul prieten al lui Traian Băsescu) nu este deloc un "inocent" cînd analizăm cum a devenit un partid extremist ca Jobbik al treilea ca mărime în parlamentul de la Budapesta. Am sau nu dreptul de a face paralele, să mă tem de ce se petrece nu numai în Ungaria sau în România, ci şi în tot estul continentului şi în vestul său?
O să mă întrebaţi cum mă situez, în acest caz, faţă de guvernarea Netaniahu în Israel. Împreună cu "bayerii" ei. Mă situez exact pe aceeaşi poziţie.  Pot accepta numai un singur "Bayer". Aspirina.