Valorile materiale au ajuns azi să fie acceptate drept valori supreme, indiferent de consecinţele lor sociale

Sînt de profesie ceea ce în limba engleză este denumit drept "social scientist". Mă ocup de ştiinţele sociale şi intenţionez să analizez problemele pe care le voi ridica din această perspectivă şi prin prisma acestei lupe. Vă previn că acest lucru ar putea să-i irite pe unul sau pe altul. Dacă aşa se va întîmpla, va fi splendid. Tocmai de aceea am ales acest text, prezentat pentru prima oară în urmă cu ani buni la un colocviu la Bucureşti şi readaptat pentru această serie de întrebări şi răspunsuri. Intenţionez să vă demonstrez că dubla reputaţie de care "mă bucur" (pe de o parte aceea de "vînător de antisemiţi acolo unde ei nu există" pasămite, şi pe de cealaltă parte aceea a unui intransigent critic la adresa anumitor aspecte ale vieţii evreieşti din România contemporană) este bine meritată. Vorba aceea: de ce reia omul un text în mare parte deja cunoscut dacă nu pentru a-şi mai face cîţiva duşmani?
Titlul complet al acestui demers ar trebui să sune cam aşa: "De la evreu-goy la goy-evreu: mărturisiri personale despre procesul de aculturalizare şi reculturalizare ale unui evreu originar din România". Am renunţat la ultima parte a titlului. Altfel, riscam ca cititorul să renunţe el la mine. Dar ea formează esenţa prezentării mele. Ce este, deci, "aculturalizarea" şi ce este "reculturalizarea"? Ambele fac parte dintr-un proces de transformare a identităţii. Orice populaţie imigrantă, indiferent de locul în care a imigrat, trece printr-un asemenea proces. Bineînţeles că nu în măsură egală. Unii se reculturalizează mai puternic decît alţii. Israelul nu face aici nici o excepţie. Au existat, există şi desigur că vor exista şi în viitor unii care fac "Alia" şi care ajung în Israel perfect conştienţi de identitatea lor iudaică. Alţii nu au această identitate în momentul în care devin "olim" (noi imigranţi). Unii ajung în Israel cu o puternică identitate iudaică, şi în ciuda acestui fapt, nu reuşesc să se integreze, deoarece imaginea pe care şi-o făceau despre identitatea iudaică corespunde prea puţin sau deloc realităţilor israeliene contemporane. Există însă, cum menţionam, şi o categorie (deloc mică) care ajunge în Israel fără pic de identitate iudaică, nu şi-o însuşeşte nici după mulţi ani de prezenţă fizică în Ţara Sfîntă - şi totuşi ajunge să se integreze perfect în societatea israeliană.
Care este cazul meu? Din care dintre aceste categorii fac eu însumi parte - pentru că despre acest caz aş vrea să vorbesc aici în ceea ce poate fi denumit un fel de "strip-tease" al istoriei mele personale. Dacă mi-aş fi pus această întrebare înainte de 1989, aş fi răspuns că aparţin ultimei categorii, adică acelui grup care, ajuns în Israel fără urmă de identitate iudaică, nu şi-a acumulat-o sau asumat-o nici după mai mult de un sfert de secol de la sosire, şi totuşi s-a integrat perfect. Ulterior, mi-am schimbat, însă, autopercepţia. Astăzi, cred ca sînt atît israelian, cît şi evreu. Şi culmea este că această schimbare a intervenit după ce Israelul a încetat să fie reşedinţa mea permanentă, după anul 1985, cînd am revenit la Radio Europa Liberă, pe atunci aflat la München. Cum s-a petrecut această transformare? Beneficiind de perspectiva citirii istoriei "post-factum", aş distinge cîteva trepte sau faze în decursul ei. Pentru a facilita această distincţie, am să fac uz de noţiunea halbwachsiană a "memoriei". Poate că unii dintre dumneavoastră cunosc lucrările importantului sociolog care a fost Maurice Halbwachs. În ciuda numelui german, şi în ciuda faptului că a murit la Buchenwald, Halbwachs era francez - mai bine zis alsacian de origine.
Dar am folosit noţiunea de "memorie" şi imediat se pune întrebarea: sînt, oare, noţiunile de "memorie" şi de "identitate" una şi aceeaşi? Nu, ele nu sînt identice, dar, din perspectivă halbwachsiană, sînt foarte similare. Pentru Halbwachs, "memoria" este întotdeauna bazată şi pe procesul de socializare. Subliniez cuvîntul "şi", pentru că mulţi îi atribuie lui Halbwachs (greşit, aş spune) o unilateralitate care nu există în scrierile sale. Dar oare identitatea nu este bazată tot pe un proces de socializare? Bineînţeles că da. Fără a fi, deci, chiar identice, "memoria" şi "identitatea" se formează de-a lungul procesului de socializare şi de resocializare. Memoria face parte întotdeauna din identitatea noastră personală. Iar procesul de socializare şi de resocializare nu poate fi despărţit de procesul de aculturalizare şi reculturalizare. Mai trebuie, oare, să specific că "socializarea" nu are nimic de a face cu "socialismul"? Poate că da - pentru aceia dintre dumneavoastră, dacă s-or găsi printre cititori, care-şi spun de pe-acum în barbă că "ovreiul face ce face, şi tot la socialism ne duce".
Maurice Halbwachs a făcut o distincţie între trei categorii de memorie, toate trei aparţinînd potrivit viziunii sale aşa-numitelor "cadre sociale": în primul rînd memoria individuală, mai apoi memoria colectivă şi, în cele din urmă, memoria istorică. Dacă îl citim cu atenţie, ajungem la concluzia că potrivit sociologului francez memoria individuală nu prea există, în fapt. Aici aş dori să subliniez că nu sînt întru totul de acord cu Halbwachs la acest punct, dar nici în total dezacord cu el. Halbwachs susţine că atunci cînd "ne aducem aminte" de frageda copilărie, nu funcţionează, în fapt, propria noastră memorie, ci o memorie indusă. Afirmăm: "cînd eram mic, spuneam pisicuţă-pis-pis-pis, dar în loc de litera «s» pronunţam «ş», şi toată lumea se tăvălea pe jos de rîs". Ne aducem, oare, noi înşine aminte de asta? Sau, mult mai plauzibil, povestim ceea ce ne-a fost povestit de propriii noştri părinţi sau bunici? Pe scurt: Halbwachs susţine că cea mai mare parte a memoriei aşa-zis individuale este indusă din afara propriei noastre persoane, în cadrul socializării familiale. La fel, o bună parte a atitudinilor noastre în problemele artei, ale esteticii în general, dar şi ale atitudinilor politice. Pe vremuri, noi numeam asta "cei şapte ani de-acasă".
A doua categorie a memoriei, cea colectivă, este şi ea, susţine Halbwachs, una indusă. Cu toţii facem parte din diferite grupări, începînd cu clasa socială în care ne-am născut, şi coborînd spre (să spunem) grupul de filatelişti cu care ne întîlnim săptămînal. Ne identificăm cu memoria colectivă a unor clase sociale, grupuri de interes, grupuri profesionale, grupări de suporteri ai unei echipe de fotbal. La acest punct ţin să mă distanţez şi mai mult de Halbwachs, în sensul că individul poate opta pentru apartenenţa la grupuri colective în care nu s-a născut sau în care nu a fost profesionalizat. Deci, poate opta pentru o altă "memorie colectivă". Cînd tînărul comunist Radu Cosaşu refuza să participe la înmormîntarea propriului părinte luînd, credea el, o atitudine "de clasă", exact asta făcea. Se poate, deci, "dezerta" din memoria colectivă - sau alegeţi dumneavoastră un cuvînt mai potrivit. La urma-urmei, nici Marx, nici Lenin nu au fost prea proletari.
În fine, a treia şi ultima formă a memoriei halbwachsiene este memoria istorică. Această memorie, spre deosebire de primele două, este indusă în totalitatea ei din afara celor apropiaţi nouă direct - familie, prieteni, grup social... Ne este inculcată începînd cu şcoala şi terminînd cu facultatea, cu maturitatea în general, dar ne este inculcată şi de către ziarele pe care optăm să le citim, emisiunile ascultate la radio sau urmărite la televizor şi aşa mai departe. Această variantă finală a memoriei, memoria istorică, poate crea un proces de disonanţă cognitivă (termenul nu-i aparţine lui Halbwachs, ci lui Leon Festinger) atunci cînd vine în contradicţie cu memoria aşa-zis individuală şi cu cea aşa-zis colectivă. Aş dori să reţineţi aceste noţiuni halbwachsiene. Nu pentru a le îmbrăţişa neapărat în totalitatea lor, ci pentru că, în retrospectiva ce urmează, voi încerca să mi le aplic mie însumi.
Provin dintr-o familie total asimilată. În acelaşi timp, dintr-o familie care, astăzi, ar fi definită drept "multiculturală". Nici unul dintre cei patru bunici nu provenea din acelaşi colţ al pămîntului. Bunicul patern, pe care nu l-am cunoscut niciodată, se trăgea de pe undeva de pe meleagurile imperiului austro-ungar. Bunica paternă era născută la Budapesta - un aspect important în biografia mea, şi veţi vedea imediat de ce. Din partea mamei, străbunicul fusese arendaş în Moldova, pe moşiile lui Sturdza (acum vedeţi cine e vinovat pentru 1907?), iar bunicul era un umil conţopist. Soţia lui era născută la Varşovia. Nu mi-a fost ascunsă niciodată identitatea evreiască a familiei. Dar nici clarificată. Habar nu aveam ce înseamnă să fii evreu, de fapt. De sărbătorile religioase ne duceam la Templul Coral, unde nu înţelegeam nimic din rugăciuni, ne întorceam acasă şi mîncam supă de găină. Cu asta se termina "sărbătoarea". Cu alte cuvinte, se proceda ca în anecdota care defineşte sărbătoarea evreiască în următorii termeni: "ei au încercat să ne lichideze, noi am învins, poftă bună!".
Dar mai există un aspect important în memoria mea individuală şi colectivă. Provin dintr-o familie de anticomunişti. Aş spune, de fapt, că provin dintr-o familie de anticomunişti români de religie iudaică. Asta ar rezuma perfect identitatea mea înainte de a face "Alia", dacă n-aş fi aflat între timp de la Nae Ionescu (despre care nu ştiam nimic atunci), că aşa ceva nu poate exista. Tot aşa cum mult mai tîrziu am aflat că "evreii au adus comunismul în România". Curios, însă la mine în casă nu au ajuns acei evrei. Cu antisemitismul, însă, n-am avut de-a face în anii copilăriei. Sau, mai bine zis, subconştientul mă apăra să n-am de-a face cu el. Asta, pentru că nu voiam să înţeleg afirmaţiile unor prieteni şi colegi, care-mi explicau înduioşător cît de bine ar fi dacă toţi evreii ar fi ca mine... În schimb, socializarea mea politică în anticomunism a fost deosebit de puternică şi a produs nu puţine momente de disonanţă cognitivă. Îmi amintesc perfect de prima palmă pe care mi-a dat-o tata. Aveam nouă ani în martie 1953 cînd, întorcîndu-mă de la şcoală cu lacrimi în ochi, impresionat de ceremonia de acolo şi, întrebat fiind ce se întîmplă cu mine, am avut nefericita idee să-l întreb pe tata la rîndul meu: "Cum, nu ştii? A murit tătucul nostru!" Calm, tata m-a rugat să vin cu el la baie, a deschis robinetul ca nu cumva să audă ceva vecinii, mi-a ars o palmă şi mi-a spus zîmbind: "Acum eşti sigur că tac-tu trăieşte!". Aceasta este socializarea politică din care provin.
Mai mult, cred că din punct de vedere politic am fost un copil precoce, dar în acelaşi timp pervers. Părinţii divorţaseră cînd aveam cam 6 ani. Tata nu voia deloc să plece din România. "Ultimul, pe ultimul vapor" era expresia lui preferată. Eu, în schimb, voiam neapărat să plec. Subliniez: să plec din România, din România comunistă, oriunde ar fi, dacă se nimereşte Israel, să fie Israel. Mă simţeam sufocat de faptul că una trebuia să spun la şcoală, alta puteam vorbi acasă. O disonanţă cognitivă acută, aş diagnostica azi starea mea de atunci. Şi într-o zi, cînd tata a dat-o iar cu "ultimul, pe ultimul vapor", i-am spus că mama e de acord să plece cu mine, adică să mă scoată din România. Era o minciună sfruntată. Un şantaj ordinar al unui copil pervers şi ultrapolitizat, care a ştiut să exploateze situaţia concurenţei pentru sufletul său între părinţi divorţaţi. Tata a fost de acord să depunem actele de plecare imediat. Că am mai aşteptat cîţiva ani pînă a venit aprobarea, e altă poveste.
Dar nu am terminat să vi-l prezint pe Michael Shafir ca produs al copilăriei, pentru că a mai existat un aspect important, chiar esenţial. Bunica mea de origine budapestană a murit cînd aveam vreo opt ani. Era o femeie înaltă, energică, locuia la Timişoara, unde o vizitam în vacanţe. Noi trăiam la Bucureşti şi într-o zi, cred că era "vacanţa de iarnă", ajungînd la dînsa la Timişoara, m-am adresat bunicii în limba română. A rămas ca un stîlp de gheaţă, în toată statura ei impozantă, şi mi-a răspuns în limba germană (pervers, dar aceasta era limba familiei, nu idişul, pe care l-am învăţat cu ajutorul ebraicii şi al germanei în... Israel): "În această casă se vorbeşte româneşte numai o dată pe săptămînă, şi atunci numai la bucătărie". Adică cu servitoarea. Nu ştiu cum, dar am înţeles imediat despre ce era vorba. Şi de atunci pînă azi am o repulsie totală faţă de orice naţionalism. Nu puteam, la opt ani, să fi fost conştient şi de ridicolul situaţiei: o evreică-unguroaică îmi cere să nu vorbesc româneşte, ci germana, la nici măcar o decadă după Holocaust, despre care habar nu aveam atunci.
Şi mai trebuie să vă împărtăşesc ce mi s-a întîmplat cu puţin timp înaintea plecării. Aveam o colegă de clasă, cred că eram şi puţin îndrăgostit de ea. O chema Oana. I-am spus că "noi plecăm". Îmi răspunde Oana: "Nu am să înţeleg asta cît oi trăi: aş pleca şi eu, dar numai gîndul că n-am să revăd vreodată Oltul meu mă face să renunţ imediat". Iată-mă ajuns în Israel, iată-mă făcînd primii paşi către integrare, învăţînd cît de cît ebraica şi iată-mă la o întîlnire cu tineri de vîrsta mea. Tinerii, ca peste tot. Dans, flirt, dar şi discuţii "serioase". Se discuta problema evreilor care părăsesc Israelul. Şi ce-mi aud urechile de la cea mai frumoasă fetiţă (să tot fi avut 17 ani!) după care mi se scurgeau ochii? "Eu pot înţelege orice, aici viaţa e grea, în America e mult mai uşor. Dar cînd mă gîndesc că s-ar putea să nu mai revăd niciodată Iordanul....". Am înţeles atunci că problema nu era a Oanei şi nici a fetei al cărui nume l-am uitat între timp. Problema a fost şi este a lui Michael Shafir.
În drum spre Israel am petrecut cam zece zile la Veneţia în aşteptarea vaporului "Theodor Herzl" care urma să ne transporte în Israel. Agenţia Evreiască ne-a cazat la o pensiune şi, după cîteva zile (obraznic fiind şi atunci), am întrebat: "Dar de ce primim în fiecare zi macaroane? Nu ne daţi şi nouă, din cînd în cînd, ceva carne?". Răspunsul a fost "Nu se poate, aici nu se găseşte carne caşer." La care am reacţionat: "Aia ce-i?". Ăsta era "evreul" Michael Shafir (deşi aveam alt nume pe atunci) ajuns la Haifa cu "Theodor Herzl" în seara zilei de 2 octombrie 1961.
Să revin, însă, şi să încadrez aceste lucruri în noţiunile halbwachsiene. Este foarte clar că nici memoria mea individuală, nici cea colectivă nu aveau nimic de a face cu sionismul. Conflictul, sau ceea ce am numit disonanţa cognitivă, era din nou inevitabil, după teoriile lui Halbwachs. Dar, aşa cum afirmam, Halbwachs greşeşte pe ici-pe colo. El nu ia în considerare opţiunea individuală. Pe cînd eu am optat pentru integrare. Am reuşit atît de bine să mă integrez încît, revenind în România după 29 de ani şi după căderea comunismului, nu eram în stare să-mi aduc aminte de numele colegilor de şcoală, ceea ce unora li se părea o fandoseală. Voisem, şi reuşisem, să devin israelian. Lăsasem în urmă tot ce aparţinuse trecutului. Aş putea spune că nu mai eram un "evreu-goy," aşa cum fusesem cînd părăsisem România. Eram un goy israelian. Pentru că, deşi în mod inevitabil învăţasem între timp multe despre tradiţia iudaică, nu mă identificam cu ea decît la modul cognitiv. Cel mult, înaintînd în vîrstă, nu mai eram ateist, dar nici credincios nu eram. Devenisem agnostic, aşa cum sînt şi azi, deoarece mi se pare la mintea cocoşului (dar a omului?) că, dacă există o Fiinţă Supremă, mintea umană este incapabilă s-o perceapă fără a cădea în blasfemie, dar în acelaşi timp e incapabilă s-o nege fără să cadă în ridicol.
Şi totuşi, într-un punct, unul enorm de important, nu m-am putut transforma niciodată. Repulsia mea faţă de naţionalism nu numai că nu a scăzut, dar a crescut cu anii. De aceea am făcut parte din mişcarea "Pace Acum" (care, în ciuda celor afirmate de neştiutori, nu este o mişcare pacifistă, cu atît mai puţin una de "stînga") şi de aceea mă definesc azi drept un "sionist critic". Unul care nu poate şi nu va putea niciodată să justifice crima drept un răspuns justificat la altă crimă. Asta este specialitatea fostului meu prieten Paul Goma, şi poate rămîne aşa în vecii vecilor. (Rog a nu se interpreta că aş lua de bune afirmaţiile lui Goma despre rolul jucat de evrei în procesul de evacuare a Basarabiei).
Dar azi nu mai sînt, totuşi, un goy israelian. Am devenit un goy-evreu. Goy, pentru că nu sînt un evreu practicant. Dar am trecut totuşi la iudaism, ca să spun aşa. Şi acest process - unul care m-a dus de la evreu-goy la goy-evreu trecînd prin israelian-goy - nu-l datorez nici rabinilor habotnici, nici celor conservatori, şi nici măcar celor reformaţi. Îl datorez în întregime unor foşti amici alături de care am "militat" (scuzaţi cuvîntul!) împotriva naţional-comunismului ceauşist vreme de cîteva decenii.
Cînd, după căderea comunismului, am descoperit antisemitismul lor (la unii latent, la alţii făţiş) am înţeles că nu am altă opţiune decît să trec la religia în care (întîmplător) m-am născut. Cu alte cuvinte, în ce mă priveşte, sînt întruchiparea evreului "sartrian", care ajunge la iudaism datorită antisemitismului.
Nu regret cîtuşi de puţin acest proces. El m-a ajutat să devin o parte a "memoriei istorice iudaice" în ciuda şi împotriva mea. Am avut norocul să plec din România la o vîrstă destul de fragedă pentru a mă debarasa de orice complex evreiesc de inferioritate. Dar, slavă Domnului, am plecat destul de tîrziu pentru a nu mai putea cădea pradă nici unui complex evreiesc de superioritate. Ştiam şi ştiu şi astăzi că în România trăiesc şi oameni minunaţi, şi proşti, şi lichele. La fel, în Israel. Azi mai ştiu că în România trăiesc ultranaţionalişti alături de care îmi este pur şi simplu ruşine că aparţinem aceleiaşi specii. La fel, şi în Israel.
Regretatul meu prieten Henry (Ricu) Wald spunea că "patria" lui este România, dar "matria" lui este Israelul. Eu nu am asemenea necesităţi dialectice. Pentru mine, Israel este atît patria, cît şi matria.
Ce este azi pentru mine, în acest caz, România? Un punct de referinţă esenţial datorită accidentului istoric personal. Este punctul din care încerc să înţeleg cum percepe restul omenirii patria-matria mea, şi de ce. Este şi punctul în direcţia căruia privesc atunci cînd îmi pun întrebarea cum percepe patria-matria mea restul omenirii, şi de ce. Mai ales, de ce este patria-matria mea atît de incapabilă să înţeleagă că nu orice critică la adresa ei este echivalentul antisemitismului. Ceea ce nu m-a împiedicat şi nu avea de ce să mă împiedice să-mi reiau cetăţenia română în anul 2006, după restabilirea la Cluj. Nu văd nici un conflict între a avea două patrii şi două matrii, cea naturală şi cea adoptivă, atîta timp cît aplici aceleaşi criterii în evaluarea sentimentelor tale faţă de ele, şi (mai ales) atîta timp cît amicii şi adversarii ideologici nu se schimbă în funcţie de criterii geografice. Cu cine ţin cînd România joacă un meci de fotbal cu Israel? Cu Brazilia, bineînţeles!
Dar România mai este ceva pentru mine: un punct de referinţă cînd încerc să-i înţeleg pe acei evrei lipsiţi de matrie şi respinşi de o parte din cei care le formează patria. De cîte ori nu mi-au auzit urechile: "Tu nu trăieşti aici şi nu poţi să înţelegi"? Iată, acum trăiesc din nou aici şi tot nu înţeleg. Mai bine zis, înţeleg, dar nu pot fi de acord. Nu voi putea fi niciodată de acord cu cei care afirmă că în această ţară există antisemiţi, dar nu antisemitism. Înţeleg cauzele care au dat naştere acestei atitudini. Înţeleg şi persistenţa ei. Dar ar fi bine dacă exponenţii ei ar înţelege la rîndul lor că sabia n-o fi tăind capul plecat, dar nici acel cap nu poate vedea foarte departe. Ar fi bine dacă ar reflecta asupra celor scrise de Emil Cioran, potrivit cărora fiecare ţară îşi are evreii pe care-i merită. Există, însă, un aspect al problematicii aici ridicată pe care socializarea mea israeliană nu-mi mai permite nici măcar să-l înţeleg. Se spune că fiecare antisemit îşi are "evreul lui". Aşa o fi, doar şi eu fusesem unul dintre acei care, dacă ar fi fost toţi evreii ca mine.... Dar nu pot înţelege, sau nu mai pot înţelege, de ce şi fiecare evreu trebuie să-şi aibă antisemitul lui.


Daniel Cristea-Enache: Cum vă raportaţi la "al treilea discurs", conceptul din cartea-dialog semnată de Adrian Marino şi Sorin Antohi, apărută în 2001? Coexistenţa discursului occidentalist şi a celui autohtonist exclude ori, dimpotrivă, include alternativa la exacerbarea ambelor discursuri?
Sînteţi un atent observator al societăţii româneşti, în ultimii ani. A evoluat România (social şi intelectual) în sensul celui de-al treilea discurs ori este captivă, în continuare, în această polaritate cu mimetici ai Vestului şi izolaţionişti post-ceauşişti?

Michael Shafir: Raportarea mea la acest concept este ambivalentă. Cînd a apărut volumul, i-am atras atenţia lui Sorin Antohi (cu Marino nu am avut decît un contact sporadic, telefonic sau epistolar) că toate precedentele încercări de a crea un asemenea discurs au eşuat, unele lamentabil, altele mai degrabă în uitare decît în derizoriul politic. Pe bună dreptate întrebarea pe care o formulaţi comportă o pronunţată nuanţă politică. Din acest punct de vedere, a vorbi despre un "al treilea discurs" este a vorbi implicit sau explicit despre o "a treia cale". Narodnicii ruşi au căutat o asemenea cale, una între capitalism şi socialismul de nuanţă marxistă, şi au terminat inevitabil fie în barca leninistă, fie în plehanovismul social-democrat care a fost postura menşevică în faza sa finală. În scrierea istorică poţi vîsli contra curentului. Nu o poţi face însă în înfăptuirea istorică. Acolo nu tu alegi curentul, ci el te alege pe tine. La noi, poporanismul a fost o derivă locală a narodnicismului şi, asemenea acestuia, la începuturile sale s-a iluzionat că poate alege o a treia cale. Sub forma ţărănismului (vezi evoluţia lui C. Stere) a renunţat în cele din urmă la revoluţia căreia (nu-i aşa?) i-a stat "în preajmă". Mai grave mi se par evoluţiile optanţilor pentru o "a treia cale" la vecinii noştri maghiari, unde acestea se vor reflecta în disputele dintre "populişti" şi "urbanişti", primii evoluînd din secolul al XIX-lea şi pînă în zilele noastre în direcţia extremei drepte. Desigur, şi pe aceste meleaguri româneşti nu au lipsit şi nu lipsesc asemenea ecouri sau chiar opţiuni. Mulţi dintre "autohtonişti" vor termina la noi în tabăra legionară. Zigu Ornea a cam spus tot ce era de spus la acest capitol. Legionarismul însuşi poate fi considerat de a fi fost şi el o opţiune pentru o a "treia cale", tot aşa cum se uită (mă întreb de ce, cunosc răspunsul, dar evit să deviez) că Mussolini se vedea pe sine însuşi drept campion al "naţiunilor proletare" mult înainte ca Mao Tzedun să facă acelaşi lucru. Ideologia nazistă e plină de influenţe "völkisch", care resping şi ele atît capitalismul, cît şi socialismul. O altă "a treia cale", dacă vreţi.
Desigur, nu la aceste lucruri se refereau Marino şi Antohi cînd se făceau avocaţii unui al "treilea discurs". Dar erau ei conştienţi de avatarul conceptului? Sorin este un excelent istoric şi un bun cunoscător al curentelor sociale europene. Am însă impresia că se lasă uneori sedus. Seducătorul, în cazul de faţă, era Adrian Marino. Un democrat, orice am avea de spus (şi mai ales de trăncănit dacă el ne atinge la capitolul idolilor tinereţii noastre, deşi numai exemplari politic nu fuseseră aceşti idoli). Tot ce afirmă Marino în cartea de dialoguri cu Sorin mă îndreptăţeşte să cred că literatul clujean vorbea, totuşi, în necunoştinţă de precedentul ideaţional al celei de-a treia căi. El urmărea două scopuri principale. Ca tot bunul român, Marino suferea şi el de complexul inferiorităţii faţă de Occident. Era un lovinescian, deci unul care credea că "ex Occidente lux", dar voia să demonstreze neapărat că alta ar fi fost calea dacă paşoptismul ideologic şi-ar fi urmat cursul. Cu alte cuvinte, cu puţin mai mult noroc, ne-am fi aflat şi noi "în rîndul oamenilor". Şi credea că nu este prea tîrziu s-o facem. Aici trebuie căutată prima cheie către cel de-al treilea discurs, care se dovedeşte a nu fi fost deloc al treilea, ci primul. Nu intru acum în problema "«formelor fără fond»" deoarece aş risca să mă găsesc într-una fără fund. Adică fără sfîrşit. Pînă şi în prezent se găsesc printre noi istorici care sînt convinşi de actualitatea paşoptismului. Prietenul meu Adrian Niculescu este unul dintre ei. Eu, unul, cred că în istorie, ca şi în dragoste, ocaziile ratate nu se întorc.
A doua cheie trebuie căutată în perceperea celui de-al treilea discurs ca fiind unul intelectual. Un discurs despre principii, în care echidistanţa ideologică poate fi păstrată într-o abordare critică. Marino se percepea, fără îndoială, a fi fost un asemenea intelectual. Nu voi cădea în capcana de a discuta dacă aşa era sau nu. Mă mulţumesc să specific că nu criticii săi post-mortem au dreptul să arunce primii cu piatra. Atît şi nimic mai mult. Ultima carte a lui Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente, spune mai mult decît sînt eu abilitat s-o fac acum şi aici. Mă identific însă total cu nevoia unui asemenea al treilea discurs. Dar nu numai la noi, ci oriunde. În această cheie am încercat să răspund şi la întrebările pe care mi le-aţi pus în acest interviu-cascadă. Desigur, am şi eu opţiuni politice. Ele sînt un secret numai pentru analfabeţi. Dar în primul rînd am opţiuni etice. Şi nu neapărat est-etice, pentru a folosi o sintagmă popularizată de Monica Lovinescu dar preluată de la Norman Manea fără a se menţiona acest lucru. Dar pe meleagurile noastre, unde etica şi plagiatul pot face casă bună şi bătători drumurile către cele mai înalte funcţii, un al treilea discurs poate însemna şi asta: rămîn social-democrat, dar mă detaşez de domnul Ponta, rămîn liberal, dar mă detaşez de puseurile naţionaliste ale lui Crin Antonescu, rămîn pro-american, însă detest ipocriziile celor care se vor "pro-viaţă" dar sînt pentru pedeapsa capitală (mai ales cînd e vorba de negri). Cu alte cuvinte: promit să nu spun "rămîneţi cu bine". Deşi tentaţia e mare. Politicianul promovează o cauză pe care o crede cîştigătoare, acum sau în viitorul apropiat. Intelectualul promovează una care e aparent perdantă, azi sau mîine sau poimîine, dar nu renunţă la ea din motive etice, nicidecum materiale.
A fi intelectual, deci, presupune înlocuirea lui cogito, ergo sum cu un dubito, ergo sum în care nu vei fi nicicînd aliatul etern al unei puteri sau al alteia. Ba mai mult, presupune ca acest dubito să fie în primul rînd autoreflexiv. Nu îmi amintesc cine a spus pentru prima oară că "numai boii nu-şi schimbă părerea niciodată". Dar, şi acesta este un DAR enorm, opiniile nu se schimbă în funcţie de interese. Traseismul politic al unui intelectual este mai grav, mult mai grav decît cel al lui Triţă Cutăriţă. Cutăriţă rămîne Cutăriţă indiferent de partidul căruia îi aparţine azi sau mîine. Intelectualul ale cărui opinii se schimbă în funcţie de mărimea blidului, fie ea şi numai simbolică, îşi pierde identitatea intelectuală. Ajung astfel la ultima parte a întrebării dumneavoastră. Nu polaritatea mimeticilor Vestului faţă cu izolaţionismul post-ceauşist mă înspăimîntă, tot aşa cum nu mă înspăimîntă nici unele schimbări de atitudine dacă ele vin din partea lui Cutăriţă. Rolul intelectualului se rezumă în acest caz la singurul lucru pe care îl poate şi trebuie să-l facă: să scrie şi să vorbească despre Cutăriţă. Spun "să vorbească" deoarece un intelectual tăcut sau unul care critică în cercul intim al amicilor de mici şi berică nu este mai mult decît o baborniţă acră în conversaţie cu vecinele, şi cu acelaşi efect. Mă înspăimîntă însă dezinvoltura cu care valorile materiale au ajuns azi să fie acceptate drept valori supreme, indiferent de consecinţele lor sociale. Mă înspăimîntă faptul că şi eu am contribuit, în felul meu, la această victorie. Cum? Scriind şi vorbind. Şi atunci, cum mai pot fi sigur de ce fac azi? Riscul e să caut a patra cale. Dar cum nu sînt amator de spirtoase sau de droguri...