Sînt intelectual, nu pot funcţiona decît în democraţie

Daniel Cristea-Enache: La finele acestui dialog de o mare densitate, pentru care vă mulţumesc foarte mult, aş vreau să ştiu cum vede Michael Shafir (personajul incomod despre care am tot vorbit) societatea românească peste zece ani.
Şi la acest subiect v-aş ruga să oferiţi cititorilor noştri două versiuni proiective asupra României de peste un deceniu. Una realistă, centrată pe experienţa dvs.; şi alta aspiraţională, în acord cu convingerile dvs. de profunzime. Cum credeţi că vor sta lucrurile? Cum credeţi că ar putea să stea?
 
Michael Shafir: Talmudul spune că de cînd a fost distrus Templul lui Solomon, profeţia aparţine copiilor şi nebunilor. Credeţi că la vîrsta mea mai pot fi considerat a fi copil? Unicul răspuns pe care vi-l pot da avînd siguranţa că nu greşesc este că peste zece ani societatea românească va fi cu o decadă mai în vîrstă. A existat în România un evreu care s-a încumentat după 1989 să se aventureze în profeţii. Drept care a fost ocărît pe toate drumurile ce duceau la Dămăroaia. Am considerat atunci că omul era mult prea optimist. Douăzeci de ani se recuperează cu uşurinţă în viaţa unui popor. Două sute de ani ridică însă o problemă serioasă. Şi dacă punctul nostru de referinţă e Occidentul european, cam atît măsoară decalajul. Poate ştiţi că răspunsul la întrebarea "de cîţi psihiatri e nevoie pentru a schimba un bec?" este: "ajunge unul singur, cu condiţia ca becul să vrea într-adevăr să se schimbe". Becul românesc a evoluat fără îndoială în aceste două secole. Alaltăieri era un biet opaiţ, ieri era o lampă cu gaz, iar mîine va fi standardizat potrivit normelor europene. Ceea ce înseamnă trei lucruri: primo: va fi fabricat în străinătate sau sub licenţă străină, deci banii vor intra în alte buzunare; secundo: va lumina o arie vizuală mult mai mare decît bietul său predecesor ceauşist de 40 de waţi; drept care, şi ăsta e ultimul punct, ne vom lua cu mîinile de cap nu numai ziua, ci şi noaptea.
Becurile noastre, o ştim de la Nenea Iancu, sînt în permanentă revizie şi revizuire. În esenţă, însă, rămîn aceleaşi. Dar asta e versiunea optimistă. Cea pesimistă spune că nimeni nu te aşteaptă să-l ajungi din urmă, aşa că decalajul faţă de vecinii europeni va creşte şi el. Alina Mungiu-Pippidi a publicat nu de mult o excelentă analiză a acestei situaţii. Nu sînt de acord cu ea în toate punctele. Cred că punctul în care se simte indirect afectată (deşi nu are nici un motiv s-o facă) e înlăturat cu prea multă facilitate. Mă refer la cultura politică sau la ceea ce denumim "mentalităţi". Surprinzător din partea unui politolog de anvergura Alinei Mungiu-Pippidi, care beneficiază de o pregătire profesională iniţială de psihiatru. În rest, însă, analiza ei este (sau ar trebui să fie) un duş cu apă de la gheaţă pentru orice minte patriotardă înfierbîntată. Şi să ştiţi că nici ăsta nu este scenariul cel mai apocaliptic. De bine-de rău, România este azi membru al Uniunii Europene. Se ridică întrebarea dacă va mai fi mult timp membru, dacă UE nu se va transforma într-o organizaţie transnaţională "cu două viteze" şi, mai ales, dacă organizaţia va supravieţui. Dar se mai ridică una: experienţa ultimului an demonstrează că şi în cazul în care UE va continua să existe în forma prezentă, influenţa sa politică nu va fi neapărat benefică. Nimic în afara intereselor economice şi, deci, a intereselor politice înguste nu a justificat transformarea jalnicei farse parlamentare înscenate de USL (de fapt, o parodie à la minute a ultimilor ani de guvernare PDL-istă) într-o "lovitură de stat". Ca să vinzi un asemenea scenariu ridicol nu este îndeajuns să ai vînzători şireţi, cum e Monica Macovei. E nevoie şi de cumpărători interesaţi. Aş dori să ştiu dacă aparatul cancelarului german Angela Merkel are traducători destul de buni din limba română. Au putut aceştia reda întregul ridicol al recentei "despărţiri" a Preşedintelui Băsescu de PDL? Cum i-au tradus doamnei Merkel de neuitata afirmaţie băsesciană "atâta timp cît au avut un lider autoritar, s-au comportat democratic"? Curat murdar, coană Angelico!
Cred că e bine să mă opresc aici cu ceea ce aţi denumit "versiunea realistă". Cea optimistă? Aş incepe cu un calambur drag mie: "optimistul crede că trăim în cea mai bună lume posibilă; pesimistul e de acord". Dar dumneavostră mă întrebaţi de cea "aspiraţională". Vreţi, deci, să am şi eu un vis, aşa cum Martin Luther King a avut unul. Vă atenţionez că numai cîteva decade mai tîrziu Statele Unite aveau să aleagă primul lor preşedinte de culoare. Cine ar fi crezut asta cînd King mai "visa"? Vă mai atenţionez însă că România e altceva decît Statele Unite. În sfîrşit, aş spune că aspiraţiile mele sînt niscaiva aspiraţii cosmopolite, în sensul kantian al cuvîntului. Nu-mi doresc o Utopie românească, n-aş avea ce face cu ea. Şi azi se mai dispută dacă Sir Thomas More sau Morus a scris o utopie sau, de fapt, o anti-utopie. Presupunînd că prima interpretare ar fi cea valabilă, societatea morusiană s-ar fi transformat într-o anti-utopie în momentul în care ar fi impus altora "Utopismul într-o singură ţară".
Obişnuiesc să spun studenţilor mei că sînt social-democrat deoarece iubesc prea mult capitalismul pentru a-l lăsa pe mîna capitaliştilor. Dacă vreţi, la acest capitol sînt un Lenin de-a-ndoaselea. Cred că aceşti capitalişti nu-şi cunosc propriul interes îndeajuns de bine. Adevărata problemă nu este sărăcia, ci sărăcia relativă. Săracii sînt mult prea pauperi pentru a se ocupa cu altceva decît cu scotocitul prin gunoaie. De aceea, ei nici nu deranjează prea mult. Uitaţi-vă la pensionarii noştri mizeri, uitaţi-vă la rromii de pe lîngă gropile de gunoi. Problemele se creează atunci cînd sărăcia relativă (relativă în sensul că poţi exista, ba chiar avea un salariu care-ţi permite din cînd în cînd o ţuiculiţă cu prietenii sau un film cu familia) te apasă prin comparaţie cu scandaloasa opulenţă a cleptomanilor sau, mai grav, a odraslelor acestora. Ăsta e punctul în care se creează ceeea ce Marx denumea "conştiinţă de clasă", şi care este una dintre condiţiile de bază ale revoluţiei.
Ei bine, eu nu-mi doresc o revoluţie. Din n motive, dar cel mai important este că iubesc democraţia. Sînt intelectual, nu pot funcţiona decît în democraţie. Iar democraţia este produsul capitalismului. Tot aşa cum, pentru a funcţiona, democraţia are nevoie de mecanisme care să-i tempereze posibilele excese (ce-ar fi dacă, prin vot democratic, parlamentul ar decide ca ochelariştii să fie executaţi pentru a economisi la bugetul Asigurărilor Sociale?), capitalismul are nevoie de mecanisme care să-i tempereze apetenţa spre "ghiftuirea celui mai puternic". Deci, în Utopia mea, care include şi România mea onirică, va exista o responsabilitate colectivă pentru soarta fiecăruia dintre membrii societăţii. Dacă nu vă place termenul de "social-democraţie", spuneţi-i, din partea mea, "minima moralia", dar aveţi grijă să atribuiţi termenul lui Adorno şi nu domnului Pleşu, care oricum nu subscrie la reţeta mea socială (dacă Andrei Pleşu şi-a însuşit termenul de la Adorno, de ce îi tot reproşează lui Ponta plagiatul? Dacă nu l-a citit pe Adorno, în ce calitate se pronunţă cu atîta autoritate asupra marxismului occidental?).
Dar cine va face parte din această Utopie? Este clar că ea va fi bazată pe jus soli (cetăţenie în baza locului naşterii) şi nu pe jus sanguinis. Altfel, n-aş avea nici eu însumi ce căuta acolo. Iar dacă Israel va dori să facă parte din această comunitate cosmopolitană, va trebui să-şi amendeze, la rîndul său, celebra lege a "dreptului la reîntoarcere" acordat numai evreilor. În Utopia mea, mai apoi, vor fi interzise simbolurile. Secuii nu-şi vor etala identitatea pe catarge, deoarece ea le va fi respectată în practica diurnă. Nici o elevă brebantă nu-şi va pune pe frunte panglici tricolore din simplul motiv că nu vor exista jurnalişti care să aducă la cunoştinţa unei ţări întregi eroica faptă, comentînd-o mai acătări decît curajul Ioanei d'Arc. Înseamnă acest lucru că în Utopia mea va exista cenzură? Da, va exista o cenzură post-factum, spre disperarea şi indignarea celor cutremuraţi de "sovietismul corectitudinii politice". Juriul se va pronunţa numai în cunoştinţă de cauză. Cu alte cuvinte, îi va include numai şi numai pe ofensatorii înşişi, dar transferaţi în postură de victime înainte de a se pronunţa. Dacă i-au jignit pe rromi, de exemplu, vor trebui să ceară permis de lucru în Italia sau Marea Britanie şi să arate completului de judecată din care fac parte motivaţia autorităţilor pentru a fi respins cererea domniilor lor, arătînd dacă explicaţiile sînt sau nu justificate.
Cînd voi trăi în Utopia? S-a vorbit în ultimul timp foarte mult despre cai. Se apropie o sărbătoare. Ei bine, de paştele lor.
   
Într-un articol publicat în Dilema veche în februarie 2004, [Andrei] Pleşu îşi manifesta, pe de o parte, îngrijorarea faţă de faptul că "o anumită «dispoziţie» antisemită continuă să existe, subteran, în conştiinţa neamurilor". Aceasta, afirma intelectualul român, "supravieţuieşte latent, tulbure, în penumbra interioară a mai tuturor ne-evreilor" şi "nici o terapie n-a reuşit să anuleze, pînă acum, această insidioasă toxină. Ceea ce, între altele, conferă dramei semite o insondabilă dimensiune metafizică". Pe de cealaltă parte, însă, el îşi manifesta îngrijorarea şi faţă de dispariţia a ceea ce denumea "substanţa pozitivă" a iudaităţii, pe care "şi ne-evreii, dar şi evreii, tind s-o lase de izbelişte". În ce consta această "substanţă pozitivă"? În "unicitatea creativităţii iudaice" care, în trecut, se manifestase printr-un "peisaj luxuriant, abundent, policrom", dar care, potrivit estetului, fusese înlocuită cu "o omogenă monumentalitate", cea a "comunităţii persecutate". De aici, Pleşu trăgea un număr de concluzii mai mult decît relevante pentru subiectul pe care îl discutăm - consecinţele centralităţii Holocaustului ca mit mobilizator al evreilor:
   
Pînă în acest punct avem de a face cu o profundă meditaţie intelectuală a unei persoane care poate fi considerată a fi mai degrabă un filosemit decît opusul acestuia. Dar iată că Andrei Pleşu se dovedeşte a fi opac la cauzele fenomenului, la ce a determinat transformarea Holocaustului într-o religie seculară, în mit mobilizator:
   
Ca evreu care a citit ceva şi din Maimonide, şi din Levinas, şi care a răsfoit cîte puţin şi Vechiul sau chiar Noul Testament, nu mi-ar veni foarte greu să-i răspund domnului Pleşu: nu noi sîntem cei care am creat Holocaustul ca religie, şi dacă doriţi într-adevăr să aflaţi cum pot coexista noul şi vechiul iudaism după Holocaust, răsfoiţi, la rîndul Dumneavoastră, cîteva capitole din Emil Fackenheim. Naziştii, i-aş spune fostului diplomat cu toată diplomaţia pe care m-aş simţi capabil s-o etalez, nu au făcut nici o diferenţă între evrei cititori de Maimonide şi cei care nu i-au auzit numele în viaţa lor.
Dar aş greşi pofund procedînd în acest fel. Pentru că afirmaţiile reputatului estet nu numai că nu pornesc de la intenţii malefice, dar nu fac decît să confirme ceea ce afirmam mai sus: avem de a face, încă o dată, cu o "ciocnire de memorii" şi nicidecum cu una de "istorii". În memoria domnului Pleşu (o memorie benignă cînd se referă la evrei), ceea ce prevalează este contribuţia acestora la cultura generală al cărei beneficiar se recunoaşte. Andrei Pleşu este oricînd dispus să ia atitudine împotriva antisemitismului ca mit-legendă sau împotriva negării Holocaustului, un alt mit-legendă. Nu este, şi poate nu va fi niciodată, capabil să se identifice cu funcţiunile mobilizatoare ale mitului holocaustian ca acţiune. Dar atunci cînd participă la o slujbă ortodoxă dedicată, să presupunem, memoriei lui Iuliu Maniu, pierit în Gulag la Sighet, mă îndoiesc că domnul Pleşu îşi pune întrebarea dacă bătrîna din celălalt capăt al bisericii i-a citit sau nu pe Jacques Maritain, pe Karl Jaspers sau măcar pe Părintele Dumitru Stăniloaie.
În timp ce Holocaustul constituie naraţiunea comemorativă dominantă pentru evrei, în multe din statele Europei Centrale şi de Est naraţiunea comemorativă dominantă s-a constituit în jurul mitului rezistenţei anticomuniste. Acest mit face parte din ceea ce politologii denumesc procesul de "căutare al istoriei utilizabile" (search of usable history), în cursul căruia figurile legitimatoare ale trecutului comunist artificial impuse de un regim de natură autoritară sau totalitară sînt înlocuite cu altele, ce conferă legitimitate noii forme de guvernare. La începutul procesului de tranziţie în regiune, politologul francez de origine cehă Jacques Rupnik observa că "[d]emolarea statuilor, restabilirea vechilor denumiri ale străzilor, nu sînt decît semnele exterioare ale unui trecut «utilizabil», a cărui forţă este proporţională cu fragilitatea identităţii naţionale şi cu nesiguranţa totală în faţa viitorului". Rupnik nu a definit termenul utilizat, şi n-au făcut-o nici alţii, care l-au preluat de la el. În scopul de faţă, definesc "trecutul utilizabil" drept o căutare a unui referent sau unor referenţi pozitivi din trecut în scopul modelării unei identităţi încrezătoare în sine în prezent şi viitor. Aşa cum arată Sorin Antohi, postcomunismul aduce cu sine o criză de identitate. Căutarea "trecutului utilizabil" este deosebit de problematică în societăţile nesigure pe trecutul cel mai indicat să servească la înlocuirea celui lăsat în urmă. În aceste societăţi, se ezită în faţa întrebării "care sînt figurile emblematice" capabile să simbolizeze noua (sau mai degrabă vechea-nouă) identitate. Pentru a funcţiona, orice politee modernă are nevoie (utilizînd termenul consacrat de Benedict Anderson) de o "comunitate imaginată" la care referinţa să poată fi făcută în termeni pozitivi. Căci, cum arată [Lucian] Boia, "[t]recutul înseamnă legitimare şi justificare. Fără trecut, nu mai putem fi siguri de nimic".
Dar care trecut? Odată instituit pluralismul, nici trecutul nu mai poate fi unul singur. "[M]acabra comedie a reabilitărilor postume în toată Europa răsăriteană după 1989", scrie Andrei Pippidi, a arătat că "remodelarea trecutului" este dominată "de către pasiuni partizane, fiecare familie politică introducînd în panteonul naţional figurile istorice în care se recunoaşte sau pe care le revendică abuziv". "Într-o perioadă în care toate ţările Europei Centrale şi de Est resping modelul sovietic, căutîndu-şi propria identitate naţională (veche sau nouă)", adăuga Pippidi, "istoricii şi politicienii se întrec în a reinterpreta trecutul". În plus, adăugăm noi, în Europa Centrală şi de Est trecutul include numeroase stafii care bîntuie prezentul chiar dacă numai o mînă din descendenţii lor mai sînt în viaţă, periclitînd apelul la trecutul utilizabil al diferiţilor "domni Fiecare", cum i-a numit [Carl] Becker.
   
Rezistenţa anticomunistă îndeplineşte cu prisosinţă atît rolul unei naraţiuni comemorative cît şi pe cel al unei "naraţiuni constitutive" (aşa cum o numesc Bellah şi asociaţii săi), referindu-se la Holocaust. Comunităţile de memorie, afirmă ei, nu sînt bazate numai pe istoria transmisă generaţional a exemplelor de succes şi a realizărilor respectivelor comunităţi. "O veritabilă comunitate de memorie va transmite [şi] povestirile suferinţelor comune, care uneori dau naştere la identităţi mai adînci decît succesul". Sociologul şi profesorul american de jurnalism Michael Schudson foloseşte termenul de "traumă substituită" (vicarious trauma) pentru a descrie procesul în cadrul căruia comunităţile de memorie îşi exercită influenţa asupra individului. Structura "trecuturilor disponibile precum şi structura retorică a trecuturilor disponibile şi retorica organizaţiilor sociale care determină anumite aspecte ale trecutului să devină mai dominante decît altele," afirmă el, "se vor constitui negreşit (necessarily) în influenţe puternice asupra modului în care individul sau organizaţiile gîndesc sau acţionează şi construiesc sau reconstruiesc o istorie în baza căreia să activeze". Şi în acest caz, ca şi în cazul influenţei supravieţuitorilor Holocaustului asupra următoarelor generaţii, avem în general de a face mai degrabă cu un proces de post-memorie decît cu unul de memorie.
Să luăm, pentru început, cîteva exemple din exilul românesc şi din România pentru a urmări cauzele şi modalitatea în care trauma colectivă trăită direct sau substituită poate da naştere la o ciocnire a memoriilor şi în acelaşi timp activează mitul în funcţia sa mobilizatoare. Pentru început, voi lua un caz emblematic: cazul Ion Antonescu. Paul Goma şi Norman Manea, doi scriitori români exilaţi, ambii cunoscînd, chiar dacă nu în aceeaşi măsură, un rar succes literar în exil, îl privesc pe Mareşal cu ochelari cît se poate de diferiţi. Sau mai degrabă prin acele lentile de care vorbeşte Yael Zerubavel. Aş sugera că dioptriile lor sînt determinate de memorie. Aproximativ de aceeaşi vîrstă (Goma este născut în 1935, Manea în 1936), pentru Goma Antonescu rămîne "Mareşalul dezrobitor" care a eliberat Basarabia de ucigaşii unchiului lui şi de cei care-i deportaseră tatăl, aşadar un "erou" şi (după executarea mareşalului în 1946) un "martir". Pentru Manea, deportat în Transnistria de lîngă Suceava împreună cu familia şi pierzîndu-şi în Holocaustul transnistrian bunicii materni, Antonescu va rămîne cel care l-a trimis în exil pentru prima oară la vîrsta de cinci ani, Nicolae Ceauşescu imitîndu-l pe primul, dar cînd scriitorul avea deja 50 de ani.
Să mai luăm un exemplu: cazul Ion Gavrilă Ogoranu. Pentru mine, ca evreu, Ogoranu este în primul rînd participantul la rebeliunea legionară, condamnat încă de Ion Antonescu la 10 ani de muncă silnică şi degradare civică. De aceea am fost revoltat să constat că la înmormîntarea sa în 2006 primul ministru de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, a trimis o jerbă de flori, aşezată lîngă sicriul învelit cu drapelul legionar. De aceea am şi reacţionat în consecinţă, atrăgîndu-mi ocările domnului Gabriel Andreescu. Nu este întîmplător că Gabriel Andreescu a adoptat o poziţie tranşantă în promovarea "simetriei" sau a Dublului Genocid Holocaust-Gulag. Memoriile şi traumele noastre colective şi/sau substituite sînt fără îndoială diferite, în ciuda multor alte vederi comune. Pentru Andreescu, aşa cum scria în dreptul său la replică, faptul că Ogoranu a fost legionar "este o altă poveste". Ceea ce contează în ochii săi este rezistenţa anticomunistă ce-l leagă pe curajosul fost disident anticomunist de Ogoranu. De aceea, îmi va reproşa lipsa de "empatie" faţă de suferinţele lui Ogoranu în închisorile comuniste. Pentru mine, faptul că a fost legionar nu este "altă poveste" ci rezumă întreaga poveste, la fel cum mulţi alţii (printre care însuşi Andreescu) nu pot ierta păcatele tinereţii unor evrei treziţi la realitatea comunismului după ce îl sprijiniseră în tinereţe.
În mod similar, pentru Monica Lovinescu trecutul legionar al lui Ogoranu constituia un detaliu prea puţin important. Ogoranu reprezenta, din contra, "fibra morală" întruchipată de către "rezistenţii din munţi a căror amintire" volumele publicate de Ogoranu o readuseseră "benefic printre noi". Pentru ea, Ogoranu făcea parte din "trecutul utilizabil". "Dîrzenia acestei rezistenţe", afirma Lovinescu, "ar putea vindeca unele complexe şi obloji cîteva răni ale defăimării sistematice de sine ca neam sau ca destin". La fel îl percepe pe Ogoranu colega mea de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Ruxandra Cesereanu. Ea ne mărturiseşte că pe vremea comunismului nu aflase nici de fenomenul Piteşti şi nici de rezistenţa din munţi, "două lucruri care se băteau cap în cap: primul m-a făcut să-mi fie ruşine de faptul că sînt româncă şi că în România s-a putut petrece aşa ceva, iar al doilea m-a făcut mîndră de faptul că sînt româncă, întrucît acei nu mai mult de 400 de partizani anticomunişti au avut curajul şi nebunia necesare ca să lupte pentru toţi cei care nu luptau în marele ţarc de sîrmă ghimpată care era România". În timp ce eu sînt repulsionat să constat limbajul inconfundabil legionar folosit de către Ogoranu ("mlaştina deznădejdii"), colega mea, deşi nu poate fi nicicum suspectată de simpatii legionare, acordă beneficiul dubiului unui manual al luptătorilor din munţi, în care li se cerea acestora să purceadă la "executarea comuniştilor şi a «jidanilor»". "Tenta antisemită", scrie Cesereanu, "poate fi explicată în două feluri: fie partizanii respectivi erau de provenienţă legionară (iar violenţa antisemită le aparţinea de facto), fie anchetatorii (căci manualul este preluat din arhivele Securităţii) sînt cei care le pun în gură luptătorilor aceste secvenţe antisemite cu scopul de a-i compromite în virtutea imaginii pe care Securitatea voia să o propage în rîndul poporului, aceea a partizanilor «fascişti» şi «terorişti»". Oricum, la moartea lui Ogoranu, Ruxandra Cesereanu publica un text pe care şi-l dorea a fi "salva de tun în onoarea lui".
N-a fost să fie. Salva de tun a fost mai degrabă trasă de filmul artistic Portretul luptătorului la tinereţe, realizat de regizorul Constantin Popescu în anul 2010. Nici un cuvînt în acest film despre trecutul legionar al conducătorului grupului de partizani care a luptat în munţii Făgăraş, ceea ce va stîrni proteste la un festival de film la Berlin, unde epopeea filmată a lui Ogoranu a fost prezentată. Dar nu din partea mass-mediei în România, unde filmul s-a bucurat de aplauze, ca şi, de altfel, preluarea sa pe cîteva canale de televiziune. Instantaneu de manipulare a memoriei? Nu este exclus, dar mai degrabă avem de a face cu selectivitatea acesteia şi (din nou) cu goana după eroii noii "istorii utilizabile". Şi nu a fost nicidecum prima oară. Memorialul durerii, serialul realizat de Lucia Hossu Longin şi difuzat în mod repetat la posturile naţionale de televiziune precum şi la cele comerciale, s-a bucurat de un enorm succes, fiind şi editat sub formă de carte şi benzi video. Membri Gărzii de Fier trecuţi prin iadul închisorilor comuniste s-au numărat frecvent printre cei aleşi să ilustreze rezistenţa şi suferinţa, fără a se menţiona însă trecutul acestora, nici faptul că au urmărit instaurarea unui regim şi el totalitar. În schimb, serialul utiliza frecvent termenul de Genocid. Nu a fost nevoie ca realizatoarea să aştepte Declaraţia de la Praga. Aşa cum arată cercetătoarea franceză Alexandra Laignel-Lavastine, conceptul de Genocid a fost utilizat în România, pentru a descrie crimele comunismului, încă din primii ani după 1989. Adeseori, el era combinat (şi continua să fie) cu sintagma Holocaustul Roşu. Uriaşul volum Holocaustul roşu, al cărui autor, Florin Mătrescu, trăieşte în exilul german, publicat în 1998 şi reeditat în 2003, avea să fie recenzat cu entuziasm în ianuarie 1998 în respectabilul săptămînal al Uniunii Scriitorilor România literară, iar la 27 aprilie 1993, editorialista Roxana Iordache avea să se întrebe în România liberă cînd vor "îngenunchea" evreii în faţa românilor, cerîndu-şi scuze pentru ceea ce le făcuseră în calitate de unelte ale comunismului. Nici raportul comisiei prezidenţiale pentru cercetarea crimelor comunismului condusă de politologul american de origine română Vladimir Tismăneanu nu diferenţiază între victimele comunismului, menţionîndu-l printre acestea pe Ogoranu fără a specifica trecutul său. Capitolul din raport produs de către Asociaţia Foştilor Prizonieri Politici din România utilizează termenul de Genocid cînd se referă la crimele împotriva umanităţii ale fostului regim în scopul plasării Holocaustului şi Gulagului în simetrie, scop în care numărul estimat al victimelor comunismului (apreciat la două milioane) este umflat cu bună ştiinţă, ceea ce i-a determinat pe doi dintre membrii comisiei să se distanţeze public la acest punct.
Cum se explică aceste atitudini? Cea mai mare greşeală ar fi să fie toate atribuite unor opinii antisemite. Că printre propagatorii viziunii simetrice se numără şi antisemiţi (şi nu aici este locul de a exemplifica) nu încape îndoială, tot aşa cum nu încape îndoială că printre ei se numără şi oportunişti în goană după capital material, simbolic sau ambele. Din nou, nu ei ne preocupă în acest context. Mai degrabă, sîntem preocupaţi de motivaţiile celor dispuşi să-şi asume cu bună credinţă calitatea de antreprenori ai simetriei. Ruxandra Cesereanu este nepoata unui preot greco-catolic, fost deţinut politic, tot aşa cum Ana Blandiana, care şi-a dedicat mai toată activitatea de după decembrie 1989 memorialului de la Sighet, este şi ea fiica unui deţinut politic. Despre cine este Monica Lovinescu şi cum a pierit mama ei în temniţele comuniste nu mai este necesar să vorbesc, lucrurile fiind prea bine cunoscute. Puteau ele să opteze alminteri, potrivit categoriei halbwachsiene a memoriei colective? Desigur. Unii (de exemplu, Adrian Păunescu, şi el dintr-o familie de deţinuţi politici) au făcut-o cu sau fără ezitare. Dar vorbeam de memorie. Şi trebuie să ai memorie scurtă dacă nu îţi aminteşti cum aceşti (pe atunci tineri) copii de deţinuţi politici (sau poate numai de candidaţi la detenţie politică) erau ostracizaţi, ceea ce, desigur, tindea să reîntărească memoria "individuală", adică cea acumulată în familie şi cercul strîmt al prietenilor ei. Şi să lase, desigur, traume, unele indelebile. Identitatea "inamicului suprem", a "călăului potenţial", este şi ea diferită în cazul meu, pe de o parte (deşi mă număr printre evreii ai căror familii au detestat spiritul comunist şi au crescut în această atmosferă), şi în cazul celor cîţiva intelectuali ne-evrei menţionaţi, pe de cealaltă parte. Răul Suprem (totalitarismul), deşi identic, poate îmbrăca forme concrete diferite una de cealaltă. Răspundem, în consecinţă, şi la apelul (în sens sorelian) al unor mituri mobilizatoare diferite. Această diferenţă ne va marca şi în viitor, fie că sîntem sau nu conştienţi de ea.
 
(Fragment din articolul cu acelaşi titlu publicat în Miturile politice în România contemporană, ed. Sergiu Gherghina, Sergiu Mişcoiu, Institutul European, Iaşi, 2012)