Bucureşti: lipsa de identitate

Ne plîngem adeseori că Bucureştii nu au un caracter pronunţat, care să poată fi definit ca atare, cuantificat şi, deci, continuat în arhitectura nouă? Un caracter difuz, incert sau cu un anumit grad de virtualitate, de increat, poate fi însă autonomizat şi accentuat printr-o clădire care îi flatează datul natural. Putem invoca aici chiar exemplul oferit de Kenneth Frampton în textul său despre "regionalismul critic" din 1982: un deal poate fi proiectat în două feluri: într-un fel prost, cînd dealul este nivelat (vezi Dealul Arsenalului) şi pe el se construiesc case indiferente la relaţia cu situl; şi într-un fel bun, cînd situl ondulat, dimpotrivă, este flatat în datele sale naturale, construindu-se pe el în terasă. Dacă trebuie neapărat construit un turn, atunci bine pentru el şi pentru contextul său urban este ca turnul să fie amplasat pe o înălţime, nu într-o vale, astfel încît să fie perceput în sens ascendent, iar nu invers.

Desigur, există o mulţime de locuri în Bucureşti care îndeplinesc atributele de mai sus, care toate trebuie însă reunite sub umbrela unui atribut care le subîntinde pe toate: coerenţa. Vom rememora, însă, faptul că majoritatea comentatorilor asupra oraşului vorbesc, la nivelul organismului urban, despre discontinuitate, fragmentaritate, eclectism. Bucureştii sînt un palimpsest. Ceea ce observăm ca fiind trăsături definitorii ale oraşului nu sînt cu necesitate atribute dezirabile ale acestuia aşa cum trebuie el configurat mai departe. Cu alte cuvinte, sînt mai rare exemplele de locuri al căror caracter trebuie păstrat şi intensificat (Bulevardul Magheru, consistent şi coerent în structura sa de modernitate pre- şi post-belică practic continuă ca înălţime şi, lucru rar pentru Bucureşti, chiar şi ca expresie) decît acele locuri al căror caracter trebuie completat cu ceea ce îi lipseşte sau chiar schimbat de-a dreptul.

Magheru este un exemplu tipic de zonă al cărei caracter s-a constituit prin înlocuirea violentă a celui anterior, aşa cum s-a petrecut şi cu zona Lipscani-Calea Victoriei, unde oraşul eclectic a dislocuit tîrgul medieval fără rest. Or, dacă acest caracter există acum, trebuie încetate sofismele de genul "caracterul Bucureştilor constă în agresarea periodică a diferitelor straturi care se succed violent". Nu se poate face cu seriozitate afirmaţia că oraşul este un teren de bătălie şi că acesta este un atribut dezirabil al oraşului viitor. De la materiale la stil şi de la aspectul tectonic la relaţia cu lumina locului, Magheru reprezintă un loc consistent şi coerent, care trebuie conservat ca atare şi unde intervenţiile punctuale trebuie cu necesitate să respecte trăsăturile deja agregate ale acestui loc: nivel de înălţime, front la stradă continuu, expresie reţinută, consistenţă materială apreciabilă (predominanţa zidului plin în detrimentul golului de sticlă, a opacului în detrimentul transparenţei). Locul comun al Bucureştilor-oraş-de-calcane trebuie de asemenea demontat.

Calcane

Pereţii orbi care ne privesc de pretutindeni sînt semnul unei politici de urbane eronate: sub dezideratul unei continuităţi de front viitoare, clădirile reale care se ridică sînt private de una, adeseori două faţade, care devin cel mult suport de reclamă, dar sînt cu siguranţă un element de urîţire a imaginii oraşului. De regulă, clădirea de alături nu mai este demolată şi înlocuită niciodată cu una pe măsura celei dintîi, preluînd astfel "reverenţa" pe care i-au făcut-o edilii şi, mai în silă, clientul şi arhitectul. Aşa se face că rămîne peretele orb, ca semn al unui mod de a privi oraşul inadecvat adevăratei sale capacităţi de a edifica continuu. Soluţia? O politică de avizări realistă, în care să se permită clădirii, care se înalţă acum, să atingă plenitudinea relaţiei sale urbane, lăsînd pe seama clădirii viitoare, dacă şi cînd va fi ea edificată, să rezolve la timpul respectiv chestiunile adecvării sale la contextul existent atunci.

Fragmentarismul, eclectismul - aşadar incoerenţa urbană - reprezintă cu certitudine "caracterul" unui traseu de felul Căii Victoriei. Întrebarea următoare este însă aceea dacă e de dorit ca acest "caracter" să fie pozitivat şi, deci, continuat (cu construcţii de înălţime variabilă, eclectice / ambigue ca stil) sau dacă nu cumva el trebuie compensat în ceea ce îi lipseşte: continuitate, omogenitate, coerenţă. Amplasarea de accente verticale destabilizează şi mai mult un astfel de context; ea flatează exact acel caracter al locului (i.e. incoerenţa) pe care nu e de dorit să îl accentuăm. Putem face referire la acel tip de diversitate bună, proprie unui cartier de tipul celui din jurul parcurilor Filipescu sau Ioanid, diversitate care, în mod paradoxal oarecum, se constituie în caracter al zonelor respective. Dar, chiar şi în aceste condiţii, coerenţa (caracter rezidenţial de standard ridicat, regim de înălţime şi tratament al lotului, relaţia cu strada şi cu vecinătăţile, prezenţa spaţiului verde) este esenţială, iar diferenţa este redusă la tratamentul stilistic al faţadelor.

Cu alte cuvinte, ne aflăm dinaintea unui alt tip de diversitate decît în cazul Căii Victoriei. Calea Victoriei este terenul de înfruntare al diferitelor straturi ale oraşului, care par să se deteste reciproc şi, de aceea, din vreme în vreme unul dintre ele este victimizat pentru ca altul să îl înlocuiască. Carnagiul care se petrece atunci cînd noul ia locul vechiului nu adaugă nimic relevant contextului urban, ci îl fracturează şi mai mult, făcîndu-l şi mai ilizibil, tot mai greu de suturat la loc. Dacă diversitatea nu este subordonată unei teme comune, integratoare, caracterul nu poate "lua loc" pe sit. Nu are vreme să o facă. Incoerenţa nu este o calitate nicăieri în organismul urban. Violenţa grefelor şi a implanturilor nu dă răgaz şi nici temei pentru configurarea unei identităţi a acestei zone atît de celebrate a Bucureştilor. Celebritate care nu se susţine şi trebuie cu grăbire corectată. Or, dacă ambele tipuri citate mai sus de a diferenţia clădirile sînt caracteristice Bucureştilor, pare evident, din perspectivă fenomenologică dar şi din bun-simţ, că diversitatea minimă a zonelor rezidenţiale amintite este de preferat şi de păstrat, în vreme ce discontinuitatea majoră a Căii Victoriei este disfuncţională pentru oraş şi trebuie corectată.

Este, în cele din urmă, o chestiune de "manipulare" de valori. În nici o cultură atributele care nu derivă cu necesitate din înţelesul clasic al simetriei (ordine, echilibru, ierarhie) nu sînt pozitivate. Într-un ţesut urban, diversitatea este necesară, dar incoerenţa este de evitat.

Straturi (incomplete) se înlocuiesc unul pe celălalt prin violenţă

În ce fel pot fi prezente simultan straturile succesive de istorie ale unui sit în carnea casei celei noi? Această întrebare trebuie să ne-o punem cu seriozitate dacă dorim să nu fim invadaţi mai departe de subproducţia kitsch a arhitecţilor neatenţi nici la trăsăturile imanente ale sitului, cum ne recomandă fenomenologii, nici la istoria sa, aşa cum propun deconstructiviştii. De asemenea, este o întrebare-cheie dacă dorim să conferim o identitate oraşului, alta decît aceea de oraş sistematic distrus şi luat de la capăt. Probabil că, în loc de a turna beton peste vestigiile vechilor hanuri bucureştene, ar trebui să medităm la ideea unor edificii introvertite, cel puţin pentru zona centrului, cu curţi interioare / atriumuri pe toată înălţimea, către care să se orienteze întreaga viaţă a casei, chiar dacă morfologic o vom racorda pe aceasta din urmă la tipul de expresivitate vestică. Condiţia esenţială ar fi însă aceea ca atriumul să fie spaţiu public cel puţin la nivelul străzii şi, probabil, al mezaninului. Aceasta poate fi impusă drept condiţie pentru oricine doreşte să proiecteze în zona centrală şi trebuie stipulată în tema de concurs public pentru asemenea edificii.

Hanurile Bucureştilor, pe care avansul eclectismului francez le-a suprimat, pot reveni astfel la o nouă viaţă, sub forma galeriilor comerciale acoperite, a pasajelor străbătînd Centrul Istoric revitalizat, a atriumurilor la clădirile individuale şi a curţilor în profunzimea edificiilor, de felul celor pe care le găsim la clădirile interbelice de pe Calea Victoriei. Aici există aceste spaţii semiprivate, salvate din vînzoleala străzii, prin care treci cu necesitate mai înainte de a intra în holul clădirii propriu-zise. La Regia Monopolurilor lui Duiliu Marcu, acesta elogia în cartea sa de proiecte din 1940 exact o atare curte interioară, pentru uzul amploiaţilor. În centrul Bucureştilor există o suită de clădiri "gemene", flancînd intrarea într-o curte interioară, a ansamblului respectiv; indiferent dacă expresia lor este neoromânească, neo-maură sau modernistă, aceste ansambluri articulate în jurul unui spaţiu semiprivat împărtăşesc o aceeaşi perspectivă asupra relaţiei public-privat, care nu trebuie privită în termeni de excludere mutuală, ci, dimpotrivă, în sensul unei parcurgeri graduale, mai puţin traumatizante. Probabil că această înţelepciune nu ar trebui pierdută, cu tot aerul oriental al tipologiei (sau, dacă ne amintim de cvartale, împotriva asocierii lor cu stalinismul).

Subsolurile cu bolţi din centru pot fi regăsite ca tipologie şi folosite pentru restaurante, baruri, cluburi. Materialele naturale - piatră, lemn - pot intra în dialoguri şi contraste fertile cu cele high-tech (metal şi sticlă), aşa cum se întîmplă de altfel în operele marilor arhitecţi (Aalto, Siza, Shigeru Ban, Herzog & De Meuron etc.) Sticla, atît de prezentă în arhitectura contemporană, poate fi folosită şi în modul propus de oraşul de tîrgoveţi - geamlîcul - cu o expresie adusă la zi, aşa cum de pildă a fost el folosit în cazul sediului BCR sector 6, din Bd.Ghencea (arh. Dorin Ştefan, DS Studio).

Înnoirea nu trebuie să însemne preluarea mimetică a tipologiilor şi a tehnologiilor de regulă epuizate expresiv în Vest. Nu trebuie cu necesitate să repetăm erorile arhitecturii modernismului ortodox, cum îl numea Robert Venturi, ci putem găsi întemeieri pentru o arhitectură proprie Capitalei, în care actualitatea să fie ecoul ipostazelor trecute ale locului, iar acesta din urmă să piloteze din infratext actul de proiectare. Metodele noi de investigare a arhitecturii şi urbanismului oferă această deschidere alternativă către şansa de a fi contemporani fără a alunga în proces trăsăturile - multe, puţine cîte sînt - care particularizează acest oraş.