Bătături 7: Iubitorul de argint

- de vorbă cu Ovidiu Sbâncu, bijutier -

"N-am să mai spun niciodată că un inel este scump!", a spus tânăra privitoare, după mai bine de o oră în care tijele de argint trecuseră prin şlefuiri peste şlefuiri, laminări, tăieri, loviri, frecări - fără ca bijuteria să fie gata. Pesemne că lucrurile se întâmplă precum în anecdota aceea cu ulcica, unde bucata de lut însufleţită este udată şi îndelung frământată, lovită chiar, încât o dor toate. Apoi este pusă pe roată şi învârtită până la epuizare, apăsată şi strânsă dureros între degetele olarului. Apoi, băgată în cuptor şi arsă până la disperare, în tot acest timp ea căinându-l şi înjurându-l pe meşterul care o chinuia fără milă. Însă la urmă, când este scoasă din foc şi pictată, lăcuită, îşi dă seama că s-a preschimbat într-o ulcică frumoasă. Şi îi mulţumeşte. Nu ştim ce i-a şoptit argintul lui Ovidiu în timp ce se transforma în bijuterie între degetele lui atente - n-am auzit nimic. Însă în mod sigur au o legătură strânsă...
 
Trebuie că Ovidiu Sbâncu ştie limba argintului, altfel nu îmi închipui cum ar fi putut lua naştere inelele splendide expuse într-un colţ al atelierului său în curs de amenajare, sau inflorescenţele lucitoare, filigranate, pe care ni le-a arătat în fotografii. A învăţat-o într-un atelier din Iaşi, ca ucenic, în perioada liceului. Pe urmă a făcut Peisagistică, la Arhitectură, dar nu a uitat de prima iubire - argintul. Făureşte bijuterii felurite, restaurează obiecte din metale preţioase, toarnă altele după negative... A făcut până şi un medalion pentru zgarda unui câine. Din aur. Lucrează pe comandă şi ar putea chiar să facă portrete în argint - "deşi ar ieşi numai nişte crochiuri, vă daţi seama!", ne mărturiseşte. Idei are, materiale cumpără. De la alţi argintari, de la oameni care îşi dau la topit obiectele vechi... Se descurcă.
 
Este tânăr şi lucrează din pasiune. În atelierul lui cu ferestre mari, sobă de teracotă şi lumină bună susură mai tot timpul câte-o muzichie de fundal. Mai rătăceşte câte o ustensilă - s-a mutat de curând şi deocamdată nu a apucat să îşi rânduiască echipamentele, le are îndesate prin genţi şi sacoşe. Însă la masa de lucru din stânga uşilor înalte, de lemn, are cam tot ce-i trebuie: fel de fel de dălţi şi ceea ce aş putea numi, în limbaj comun, lame, cuţitaşe şi ciocane, o sursă de flacără cu care s-a ars de câteva ori (şi care seamănă cu freza unui dentist), un ferăstrău fin, el însuşi ca o bijuterie (cu dinţii atât de mici încât alunecă pe nesimţite în carne - realizezi abia pe urmă că te-ai tăiat), un borcănaş de borax (substanţă care stârneşte între noi discuţii controversate despre toxicitate, autorizaţii de comercializare şi sinucideri celebre...) şi un creuzet în care prepară şi încălzeşte soluţiile necesare. Ustensilele se succed, rând pe rând, într-un ritual cunoscut numai de meşter şi de argint, inaccesibil înţelegerii privitorului profan.

Aceluia îi sunt accesibile numai fazele felurite prin care trece materialul preţios: întâi este o simplă şi banală tijă; apoi este probată pe o mână oarecare, măsurată după prototipurile zăngănitoare ca nişte clopoţei şi tăiată potrivit; apoi se curbează, docilă, supusă parte prin căldură, parte prin pricepere; trece prin transformări chimice care îi schimbă culoarea de la alb la cenuşiu, ajunge strălucitoare ca oglinda, pentru ca apoi iar să se albească; este lovită, nivelată, decupată, răzuită, râcâită - încât celor mai sensibili li se strepezesc dinţii. Este lipită la cald, iar piatra de Murano înspicată multicolor este potrivită în "cuibul" de argint îndelung pregătit.

Deşi spaţiul de după uşile mari de lemn este mic, deşi în el se înghesuiau, aplecaţi deasupra meşterului, un cameraman, doi fotografi şi alţi trei privitori şi intervievatori, Ovidiu nu părea să se sinchisească. Dacă este întrebat, vorbeşte în timp ce lucrează. Dar concentrarea îi este în cea mai mare parte sorbită de materialul preţios pe care ba îl ceartă, ba îl mângâie, ba îl înduplecă. Spatele îi stă încovoiat peste masa de lucru, ochii mici privesc atent bijuteria în devenire prin lentilele groase ale ochelarilor, mâinile fine, de lucrător cu milimetrul, se mişcă dibace. Până la urmă, meşteşugul lui Ovidiu e ca o muncă de convingere: "Hai, fă-te podoabă, fă-te podoabă...!"

(Interviul a fost realizat în cadrul proiectului Bătături. Urme lăsate de meşteşuguri, proiect cultural finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional)