VI-DEO: înălţarea la ceruri TV şi ochiul divin

"Agonia, nemoartea Papei. Ritualul sacru bate ritualul profan, al televiziunii. CNN, pur şi simplu interzis, fără resurse la porţile Vaticanului. Nerăbdarea întregii lumi, dirijate de media, ca Papa să moară odată. Re-ritualizare sacră a vieţii cotidiene, din partea Papei. Moartea în prime-time, veghea. [...] Pentru noi, morţii, e moarte «live», cînd de fapt este trecere. Biserica trebuie să învingă graba, temporalitatea, consumerismul profane. Papa nu moare (oricum)! [...] Acum, televiziunea a cedat, pur şi simplu, nervos. «Papa a murit», «Papa nu a murit», moartea după moarte, mesajul evanghelic, învierea, supra-vieţuirea. Papa a murit mediatic, apoi, (contra)mediatic, a trăit după moarte, victorie creştin-antimediatică asupra (comercializării) morţii. [...] Dar dacă noi, împreună cu prompterele de pe care ni se dictează simţirile şi gîndirile, am ajuns să vedem numai moarte, agonie, final, sfîrşit şi atît, finitudine strictă, dacă aşa am ajuns, la atît, să ne preţuim viaţa, sîntem deja morţi, o lume de morţi privind fără să înţeleagă nimic spectacolul transsubstanţierii vieţii, eternitatea pe viu, «în direct», post-pontificatul suprem, între Viaţă şi Viaţă. [...] Mai întîi a fost ceea ce ni s-a transmis că se cheamă o «agonie». Am asistat la telescoparea unui discret, dar tenace conflict (să-i zicem) istoric, negociat strict, un conflict de descendenţă, de filiaţie: între sacrul religios şi sacrul laic, «secularizat», sau între sacrul-sacru şi sacrul profan. Căci modernitatea şi, acum, postmodernitatea (care nu este decît o hipermodernizare) a «teletehnologiilor» (J. Derrida)  se trag din tradiţie, o continuă şi fac parte din ea, ocultînd-o «operaţional»."
 
"Papa nu moare (oricum)!" Într-adevăr. (Paranteza, mai ales, exprimă - scrie, reprezintă, interpretează, arată, monstrează, nu descrie, nu de-monstrează, nu "spune": ortografia e performativ-corporală, mimică, nu mimetică, leagă scrisul, pe ruina vocii pretins spontane şi naturale, direct de trup - acest adevăr).
 
Aşa scriam acum aproape opt ani, la începutul lui aprilie 2005, în primele două articole ale rubricii de faţă (http://atelier.liternet.ro/articol/2293/Bogdan-Ghiu/Dealul-Mitropoliei-din-Piata-San-Pietro.html), ajunsă azi la textul cu numărul 414. Practic, rubrica de faţă se suprapune peste pontificatul (era să scriu "domnia", ceea ce n-ar fi total inexact: tradiţional, suveranul incarnează, exprimă, simbolizează, nu guvernează, deşi dintotdeauna tendinţa de a guverna efectiv, mundan a regilor şi, pe urmele lor, a preşedinţilor, aceşti regi de drept electoral, a fost irezistibilă) lui Benedict al XVI-lea, care s-a încheiat joi, 28 februarie 2013, tot printr-un spetacol mediatic "de excepţie", la fel ca acela al predecesorului său, Ioan Paul al II-lea.
 
Unei agonii reale, trăite live şi exploatate mediatic de către o televiziune mondială prinsă cumva pe picior greşit şi care a trebut să-şi recupereze handicapul, i-a urmat şi luat locul, de data aceasta, o simulare simbolică, o preîntîmpinare, o punere în scenă, o agonie, dacă se poate spune aşa, jucată, în efigie. Un spectacol nu redat de televiziune, ci regizat pentru televiziune. De Vatican TV.
 
M-am delectat cu detalii precum motorizarea terestră germană (Mercedes & Volkswagen) şi cea aeriană "Reppublica Italiana", dar mai ales am urmărit zborul Papei, altfel spus înscenarea la propriu, literală, mură în gură, ca pentru prostia colectivă, autoindusă, şi precipitarea online (răspuns prompt la stimuli, la comenzi) a epocii noastre, a unei înălţări la ceruri care, pentru a mai putea să-şi exercite puterea spirituală, trebuie să fie arătată, materializată, jucată. Şi Papa a jucat-o.
 
Nouă treaptă în spectacolul TV, nouă victorie-confirmare a faptului că Biserica este înainte de toate şi dintotdeauna o întreprindere mediatică, un creator şi organizator de imagini, principalul şi cel mai mare, toate modernităţile şi postmodernităţile reale şi imaginabile nefiind decît secularizări, adică disimulări-diseminări ale sacralizării de tip bisericesc, eclezial, Biserica, creştinismul ca principal actor simbolic al istoriei, al unei istorii însă esenţialmente imagine, simbol: autoritatea simbolului, politica imaginilor.
 
Re-spiritualizare, re-evanghelizare prin materializare înscenată, prin reprezentări literale.
 
(Ce-ar fi zis Baudrillard? Ce-ar fi scris Derrida?)
 
Zbor în amurg, două elicoptere, cel în care se află camera video, captura de imagini,  zboară mai sus, ochiul video e ochiul divin, astfel încît elicopterul republican (Vatican, stat în stat, în toate sensurile: lumea, credinţa, oficiul ca stat în statul mundan), alb, în care se află Papa să poată fi urmărit, spectaculos, pe fundalul lumii, survolînd pneumatic lumescul: Papa pe fondul lumii, lumea fundal al istoriei providenţiale. Papa, papalitatea, Biserica - simbol flotant survolînd deostaţionar Pămîntul.
 
Tot o agonie, dar simulată, punînd în scenă însăşi geneza imaginal-iconică a simbolicului. Televiziunea în (la) sfîrşit la ea acasă, în sfera sacrului ne-disimulat, ne-diseminat, ne-"camuflat" însă. Mare spectacol aviatic al regăsirii, altfel ocultate pentru întreţinerea iluziei unei modernităţi neoperate (şi poate chiar imposibile fără transferuri de sacru), dintre Biserică şi imagine, dintre religie şi spectacol, adică înseşi liniile de forţă ale Occidentului-lume.
 
Spiritualul ca simulare.
 
Transmisia tv, pe care eu am urmărit-o la CNN şi la RAI, a retragerii aerian-cereşti întru spirit a Papei, a unei agonii ne-naturale, ci organizate, a fost una de grad secund, la mîna a doua: nicio televiziune nu a putut s-o preia direct, totul a fost organizat şi realizat de către Vatican TV, imaginile în direct ale înălţării la ceruri ca agonie controlată, anticipată, au fost şi concepute, şi regizate, şi realizate, şi transmise, făcute imagine, de către Biserică, prima Televiziune (creatoare de Spirit) a lumii. Tocmai de aceea, reporterii şi comentatorii CNN ajunseseră, într-un plăcut moment de punere (cădere) în abis, să comenteze imaginile şi transmisia, făcînd critică de imagine din imagine, din interiorul imaginii. Plăcută scurt-circuitare.
 
"Vatican TV": sintagmă redundantă, Vatican e TV, Biserica este şi face televiziune dinainte de apariţia televiziunii, ea este chiar cea care a făcut posibilă televiziunea, care este sacralizare (profană) prin imagine, creare a simbolului, deci a puterii, prin simularea materializării.
 
Comunicăm spiritual, prin imagini. Televiziunea e Biserica, imaginile nasc credinţă, nu poate exista, minimal-structural, imagine fără credinţa în imagini, în adevărul imaginii. Iar regimul adevărului este, inevitabil, de ordinul imaginii, al semnului în general, al efigiei. Trăim în (din) efigia adevărului, adevărul în efigie, prin imagine creatoare de credinţă. Căci credinţa nu e în fantasme, ci, tocmai, în adevăr. Numai adevărul are nevoie şi evoluează în regimul figural al imaginilor.
 
Nu putem fi prezenţi decît în efigie la propria moarte, la propria devenire-efigie. Spiritualul ca murire anticipată, ca interpretare-performare a Înălţării la Duh, ca moarte-de-viu. Papa, Simbolul, nu mai trebuia lăsat să moară pe viu, natural, la întîmplare, ratînd ocazia creării de imagine ca relansare a puteri simbolului, a credinţei-imagine, punînd în pericol hipernaturalizarea, transsubstanţierea mundană a Supremului Artificiu.