Nu sînt un revoltat de profesie şi nu-mi plac revoltele automate, automatizate. Tocmai de aceea nici nu m-am repezit să iau necondiţionat partea acelor voci care, toamna trecută (2012), criticau modul în care a fost finalizat marele proiect al parcării subterane de la Universitate. Am preferat să-mi fac treaba de jurnalist, şi am reflectat prin urmare radiofonic, în cadrul rubricii mele zilnice de la Radio România Cultural ("Unde ne oprim în Bucureşti", emisiunea Texte şi pretexte), părerile pro şi contra. Adică, în principal, protestele echipei de arhitecţi care cîştigase proiectul de reamenajare a zonei la suprafaţă, care denunţa tocmai nerespectarea acestuia de către Primăria Generală a Capitalei, dar şi răspunsul autorităţilor.
După care au venit sărbătorile de iarnă, şi ciudatul platou cu care ne-am ales, la suprafaţă, după construirea parcării subterane a fost ocupat, însufleţit, de o copie mult prea balcanică a tîrgurilor de Crăciun de tip vienez, marea - şi fireasca - obsesie a actualului Primar General al Capitalei. Atîta putem, atîta facem, asta e, să nu dramatizăm inutil, dar nici să nu ne mulţumim cu propriile năravuri de parcă ar fi un fatum. Să luptăm, altfel spus, cu ele.
Sărbătorile însă au trecut, vine deja primăvara, şi este clar că revoltaţii şi protestatarii, reclamanţii, au avut - din păcate, ca întotdeauna - dreptate. Va trebui să încep să-i cred, şi eu, pe cuvînt, automat, orbeşte.
Ceea ce a rezultat, la suprafaţă, în urma realizării parcării subterane de la Universitate nu este deloc în regulă.
Altfel spus, parcarea subterană de la Universitate este mai puţin subterană, deci mai puţin ascunsă, mai puţin nevăzută decît ni s-a spus, decît ne-am fi aşteptat şi decît ar fi fost normal şi posibil să fie. Îşi mai închipuie oare cineva că acolo ar mai fi putut fi vreodată, de exemplu, sădite flori, realizate spaţii verzi, cînd apa cu care ar fi trebuit udată acea vegetaţie ar putea, Doamne fereşte, să infiltreze parcarea subterană?
Am fost minţiţi deci, duşi cu vorba: era firesc, logic ca deasupra parcării subterane de la Universitate să nu poată rămîne altceva decît, ca acum, un platou absurd, stupid, un spaţiu al nimănui, un non-loc, un ne-loc, un fel de maidan betonat, un maidan, altfel spus, nu rezultat, ci realizat. În Bucureşti nu doar rezultă, ci se construiesc maidane, locuri virane, dezafectate. Chiar în centru. Literal vorbind, fizic, pentru autorităţile române, pentru clasa politică românească, spaţiul public pare a echivala fie cu un spaţiu luat în stăpînire şi ocupat pentru propria propagandă sau pentru propriile avantaje, fie cu un spaţiu gol, golit, răpus, al nimănui: spaţiul public ca minus-spaţiu, ca spaţiu distrus, dezafectat, batjocorit.
Şi atunci, n-ar fi mai bine, mai cinstit, mai onest-cinic, dacă tot s-a ajuns ca parcarea din subteran să dicteze şi asupra (de-)construcţiei şi (ne-)construirii de la suprafaţă, nepermiţînd amenajări care s-o pună în pericol, ca, de ce nu, în loc de locul gol, de platoul alb-fantomatic de acum, care nu e nici platou, nici piaţă, să se facă parcare şi la suprafaţă, adică să nu ne mai ascundem după degete?
Prin construirea parcării subterane de la Universitate, şi subsolul, adică trecutul, care ascundea vestigii de preţ care au fost tocate cu buldozerul, şi suprafaţa, adică prezentul, au fost afectate, dezafectate, transformate, golite, epurate. Subteranul a ucis supra-teranul.
A rezultat un spaţiu rezidual, al nimănui şi al niciunei idei. Cum îl ocupăm? Cum ne ocupăm de el, adică de noi înşine ca, tocmai, "noi" şi "noi înşine"? Cînd?
Bani publici făcuţi literal praf
În toamna anului 2012 - dar ce spun "toamnă", cînd deja se apropiase venirea iernii -, Piaţa Unirii fusese cuprinsă de frenezia refacerii, pentru prima oară după 1989, a caldarîmului. Era o veselie: utilaje, muncitori, lespezi mai mari sau mai mici, dar mai ales subţiri şi cît mai subţiri, faceau traficul imposibil, în acel loc hiperaglomerat al Capitalei, unde se întîlnesc mai multe "plăci tectonice", făcînd-se trecerea dinspre centru spre multe şi foarte populate cartiere. Un adevărat coşmar urban, mai ales pentru pietoni, care însă puteau visa şi spera că, după terminarea lucrărilor, întreaga zonă, deja devastată de trecerea timpului, va arăta, în sfîrşit, altfel, la zi: urban, demn de o capitală contemporană.
A venit iarna, s-a stricat vremea, lucrările s-au întrerupt, neterminate. Dar e mai bine că s-a întîmplat astfel, deoarece se poate vedea, oricine poate vedea, numai să vrea, o dată în plus, ce se întîmplă cu banul public.
Plimbaţi-vă prin faţa magazinului Unirea, nu rataţi o astfel de plimbare, şi veţi vedea starea deplorabilă în care au ajuns nişte lucrări neterminate. Atît calitatea materialelor, cît şi calitatea lucrărilor, a execuţiei, e puţin spus că lasă de dorit: sunt jalnice, constituie un afront, o infracţiune.
Lespezile, subţiri ca nişte lentile, cînd nu s-au dezlipit de prost ce fuseseră bătute, pur şi simplu, după nici o iarnă, sau după o iarnă nu foarte serioasă cum a fost, din fericire, aceasta, s-au fărîmiţat, s-au făcut literalmente praf şi pulbere.
Cine a realizat astfel de lucrări? Şi, mai ales, cine le-a contractat, primăria de sector sau Primăria Capitalei? Cine răspunde şi, mai ales, cînd, cum?
În Piaţa Unirii totul trebuie luat de capăt. Dar în niciun caz de către aceiaşi executanţi, de către aceiaşi contractanţi sau de către aceiaşi contractori.
Primari capitali(şti), luaţi-vă constructorii,
cu muncitorii şi materialele lor de rahat,
şi mutaţi-i la voi în curte,
să vă cadă vouă casa în cap!
cu muncitorii şi materialele lor de rahat,
şi mutaţi-i la voi în curte,
să vă cadă vouă casa în cap!