Douăsprezece feţe

Între ei e doar o jumătate de metru. Ea are o piele incredibil de albă şi un păr moale de culoarea mierii. E tunsă scurt şi sălbatic, dar poartă nişte cercei lungi turcoaz. El nu e cu mult mai înalt ca ea. Părul lung îi e liber să se mişte în ritmul metalic al muzicii. E doar în tricou, dar nu pare să-l ajungă nici frigul. Dau încet din cap şi din inimi amândoi. Îi simt că trăiesc pe acelaşi nor şi e doar jumătate de metru între ei. Nu se cunosc, nu se ating, nu se văd. Poate nu se vor întâlni niciodată.

Îşi pusese căciula roz deşi în maşina lui era mereu cald. Aproape sufocant vara, dar acum, în prag de decembrie era numai bine. Nu lăsase acasă nici mănuşile, tot roz, ca să se asorteze mai bine. Maşina o intimida de fiecare dată. Aşa mare şi albă şi elegantă. Mergeau încet şi se lăsau admiraţi de toată lumea. Unii chiar claxonau când îi vedeau, iar cei mai mulţi le făceau loc să treacă. Nu-şi permitea plimbarea decât duminica, în rest era prea ocupată, iar traficul oricum era prea mare pentru o aşa maşină.

Spre deosebire de alte plimbări, azi Iuri adusese cafea. Termosul răspândea un miros plăcut şi Miru nu se putea abţine să nu soarbă câte o gură la fiecare intersecţie. Bea cu atenţie, câte puţin, să-i lase lui mai multă. Iuri conducea atent şi avea mai puţin timp liber. Scaunele tapiţate erau ferite cu grijă. Miru se ştersese bine pe picioare când se urcase şi avea mare grijă şi cu termosul. Nu putea strica aşa maşină frumoasă. De la înălţimea geamului, Miru vedea şirurile de maşini colorate înşirate ca mărgelele. Cerul îi părea mai albastru prin parbrizul colorat pentru soare. Clar lumea era mai mare privită de aici, de sus.

Se strânse în Iuri, iar el o luă de mână. Îşi zâmbiră şi merseră fără cuvinte o vreme. Apoi el opri, deschise uşa şi îşi luă mănuşile groase de pâslă. Miru coborî grăbită în urma lui, trăgându-şi mănuşile roz.
"Nu dulceaţă, nu-i de tine. Murdăreşti bunătate de mănuşi."
"Lasă tu, că se spală. Apoi iar te doare spatele."

Miru apucă hotărâtă de un sac. Iuri îi sări în ajutor şi amândoi încărcară în maşină sacii cu hârtie, apoi pe cei cu plastic. Maşina albă şi mare se îndepărtă apoi cu un uruit molcom. Inscripţia "Colectare deşeuri reciclabile" mai luci pentru câteva clipe în soarele de decembrie.

Fata are între 16 şi 30 de ani. E înaltă, subţire, cu părul lung şi învolburat de culori aprinse. Poartă ochelari fără lentile, pantofi coloraţi şi cu tocuri supărătoare, pălărie bărbătească, o fustă roz şi mai multe rânduri de bluze. O învăluie atât de multe culori, texturi şi imprimeuri încât o florărie îşi pierde culoarea lângă ea. Sprijină 'spontan' un gard, într-o zonă cu case vechi din centrul capitalei. Altcineva îi face fotografii. Se ondulează în formă de S, privind peste ochelari şi jucându-se cu lanţurile grele de la gât. Absolut tot ce poartă provine de la un magazin cu nume sau este vintage. Se consideră fashionistă, stilistă, inovatoare în modă şi multe altele. Speră să fie remarcată şi să aibă ceva de spus în domeniu. Este doar o Lolita excentrică şi fără prea mult noroc.

Îi văd venind de la fereastră. Ea ţine pe braţ o poşetă de piele, e coafată proaspăt şi-mi zâmbeşte deşi încă nu mă vede. El duce o valiză maro, rigidă şi micuţă. Poartă sacou şi pardesiu, iar pe cap o bască pusă într-o parte. Cu mâna liberă o ţine de braţ. Când ajung destul de aproape, mă zăresc lipită de geam. Ea îmi face ghiduş cu ochiul, el mă salută ridicând o mână. Nu mai rezist. O rup la fugă pe scări, lăsând uşa descuiată. Alerg în papuci, nu e timp de încălţat. Nici liftul nu-l mai aştept şi până să parcurgă dânşii cei 50 de metri care îi despart de bloc eu ţâşnesc ca o săgeată. Îi îmbrăţişez pe amândoi deodată, mai să îi dărâm. Apoi mă instalez între dânşii şi intrăm agale în bloc.

Întors din călătorie, bătrânul se împovărase parcă mai mult. Ducea târâş o valiză prea grea pentru mâinile lui noduroase. Privea în pământ, numărându-şi paşii cu atenţie. Prin zăpada îngheţată, paşii lui scârţâiau nesiguri, nelăsând urme, iar o şuviţă rebelă şi prea albă îi intra supărător în ochi. Nu ştiu cât a durat drumul lui şi nici întoarcerea acasă. Ştiu doar că după ce s-a descălţat de ghetele stâlcite de atâta mers şi s-a aşezat în fotoliul de lângă sobă, din valiza lui au început să iasă vise. Iar din gura fără prea mulţi dinţi, cu piele încreţită de timp şi nerasă de câteva zile, au început să curgă poveşti.

Degetele îi alunecau pe corzi într-un chin încordat. Două cute adânci îi stăpâneau fruntea, iar părul răvăşit ameninţa să-l orbească. Într-o neclintire miraculoasă, numai degetele i se mişcau grăbite, concentrate, curajoase. Uneori greşeau, dar nu erau lăsate să se odihnească şi trebuiau să repete bucata greşită, obsesiv, până le ieşea perfect. Apoi continuau melodia ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar ele ştiau şi-şi duceau umilinţa în ritmul perfecţiunii. Fiecare deget avea rolul lui bine stabilit şi acţiona independent, în perfectă înţelegere cu celelalte. Îngheţaseră. Se lăsa întunericul şi ochii nu le mai ajutau. Degetele începeau să obosească, greşeau tot mai des şi erau pedepsite tot mai aspru. Un cârcel a pus capăt melodiei cu un scârţâit puternic. Un trecător s-a întors preţ de o clipă, doar ca să le arunce o privire urâtă. Omul şi-a strâns mărunţişul din cutia de carton, a învelit chitara într-o cutie căptuşită cu mătase roşie şi a urcat-o pe umăr. Apoi şi-a răsplătit degetele cu moliciunea buzunarelor şi a părăsit trotuarul pe care-şi petrecuse ziua.

Un băiat înalt, îmbrăcat în blugi şi un tricou cu mânecă lungă, cu pas rar şi moale, fără căşti pe urechi, dar rupt complet de realitatea asurzitoare a metroului. Fără să se ţină de bară, cu o mână aruncată în buzunar, fredona mut o melodie neştiută. Mâna dreaptă ţinea ritmul profesionist, bătând uşor în picior. O geantă mare, de cârpă, îi îmbrăţişa umerii, iar din ea răsărea o partitură mototolită şi greu încercată de însemnări în creion. Aparent, un nimeni, dar în fapt un îndrăgostit de muzică.

Mi-e greu să cred. Eşti aşa subţire şi alunecos.. Nu te uiţi mai deloc la mine, îţi pironeşti intenţionat privirile în hăul care ne înconjoară. Ştiu, vrei să mă înspăimânţi, să mă faci să mă întorc din drum. Ai râde privindu-mă cum mă îndepărtez cu lacrimile şiroind, mototolindu-mi rochia cu palme transpirate. Ai râde. Dar nu e azi cea mai bună zi a ta. Nu mă voi opri. Nu acum.

Fetiţa îşi strânse jucăria la piept şi păşi precaută pe buştean. Pădurea o aştepta dincolo, dar nu se grăbea. Îşi măsura fiecare pas, deşi nu învăţase încă ce e măsura. Prăpastia de sub buştean îi aţâţa curiozitatea şi pentru o clipă îşi dori să zboare până acolo jos. Dar dacă jucăria nu ştia să zboare? Nu putea risca. O strânse grijulie la piept. Mai avea mult de mers şi deja se lăsa seara.

Uşile s-au deschis la o simplă apăsare de buton, dar bărbatul care se sprijinea de ele nu s-a clintit. Ocupa doar o treime din spaţiu, dar femeia a refuzat să-l ocolească şi fără a schiţa nici un gest l-a întrebat dacă are de gând să se dea din drum. A primit un 'Nu' sec şi indiferent şi obrajii i s-au aprins a indignare. Ceilalţi călători folosiseră deja spaţiul disponibil, dar femeia refuza să facă micul pas spre dreapta, pas care ar fi eliberat-o. Indignarea i-a încruntat sprâncenele şi i-a subţiat buzele înroşite discret. Bărbatul privea peste capul ei, complet nepăsător, iar în difuzoare tocmai se anunţa închiderea uşilor. Cu un efort imens, femeia a păşit grăbită spre uşă, având grijă să îl lovească zdravăn cu umărul pe cel ce-i bloca drumul. Bărbatul strigă în urma ei, 'Hei, n-ai loc de mine?', iar femeia, deşi aflată pe peron, se întoarse să-i răspundă cu acelaşi 'Nu' rece şi tăios pe care-l primise mai devreme. Bărbatul îi şuieră printre dinţi 'Mai slăbeşte' şi reveni la ocupaţia iniţială, privitul în gol. Uşile s-au închis cu zgomot, dar femeia continua să stea nemişcată pe peron, înghiţind cu noduri ultima infamie. Nu era grasă, dar vorbele unui necunoscut, aruncate în obraz fără menajamente, o loviră în plex lăsând-o fără aer. Metroul se îndepărta, afundându-se în întunericul tunelului. Femeia avu nevoie de mult timp ca să-şi reia drumul şi de multă putere ca să-şi reţină lacrimile.

Clădirea nu era înaltă, vreo două etaje şi un fel de mansardă cu balcon. Dantelăria de lemn închis la culoare şi zidăria albă aminteau de Sinaia lui Caragiale. Balconul dădea în parc, un parc verde şi aburit de ploaie, pustiu şi întunecat la ora aceea de seară. Ploaia măruntă nu contenea să cadă, întunecând pământul, alungând păsările. Scaunul scârţâi încet şi femeia se întoarse spre el. O urmă de parfum se mişcă în jurul ei şi se lăsă dusă de vânt. El îi apucă o şuviţă de păr de pe frunte şi o încolăci pe un deget. Bucla albă se lăsă bucuroasă mângâiată şi se aşeză cuminte după urechea femeii. Bărbatul îi întinse ţigara de foi. O luă apoi de mâna liberă şi cu ochii aţintiţi în ceaţa verde, fără o vorbă, îşi gustară în linişte fumul timpului.

Şuvoiul de oameni se revarsă din gura de metrou. Agitaţia şi înghesuiala sunt sporite de prezenţa vânzătorilor ambulanţi, a mirosului de flori şi a foşnetului de ziare. Fata subţire şi blondă se strecoară ca o stafie prin mulţime şi se apropie plutind de o dubiţă albă, aparent de pasageri. Se luptă un pic să deschidă uşa laterală, în timp ce şoferul se foloseşte visător de o scobitoare. Apoi scoate capul pe geam şi strigă fetei: "Zi şi tu la fetele alea să vină, să nu mai stau după ele." Fata se întoarce spre trotuarul aglomerat de unde tocmai evadase şi strigă cu un glas imposibil de auzit, chiar şi de şofer: "Fetele!" În mulţimea vizată, nimeni nu se simte strigat.

Îi urmărea cu degetul linia gâtului şi a umărului. Ea stătea pe o parte, cu spatele la el, absorbită de o carte cu copertă verde. Avea pielea bronzată şi înmuiată în creme şi uleiuri parfumate, aşa că razele soarelui îi dădeau o tentă aurie. De pe degetele lui se desprindeau fire albe de nisip. Fire care preferau atingerea ei caldă şi moale. Nici zgomotul valurilor, nici muzica insistentă din difuzoare nu păreau să ajungă până la ei. Sub un cer albastru impecabil, măsurând nisipul printre degete, nici o umbră nu le întuneca fericirea.