Pentru că de câteva zile mă lupt (mult spus) cu o viroză respiratorie (nici nu-i de mirare la ce aer infect sunt nevoită să inspir), m-am trezit că în loc să îmi trăiesc intens chiar şi aceste clipe înfundate (şi asta e o scuză pentru a lua o pauză de la tot şi toate), am început să plonjez şi eu (ca tot omul obosit şi bolit) în lumea fascinantă a filmelor (fascinantă pentru că orice ar fi putut concura cele trei zile de levitat într-o conştiinţă aţipită). Mai ales când oraşul nu pare să-ţi ofere nimic interesant (chiar dacă afară fiecare particulă venera lumina solară), este scuzabil să te închizi ermetic în trăirea fanteziilor sau vieţilor altora.
Poziţia copilului, fără comentarii
Început de boală, început de trip: Poziţia copilului, film despre care cred că a auzit toată lumea, mai ales că a câştigat trofeul Ursul de Aur la binecunoscutul festival internaţional de film de la Berlin. Şi pentru că mai nou toată lumea vrea să vadă filme pe ecrane cât mai mari şi cât mai 3D, ne-am dus şi noi, ca tot consumatorul de consumabile, la CinemaCity. Deşi ştiam că în sala de proiecţii se savurează imaginile cel mai bine în costum de baie, m-am ambiţionat aiurea să mă îmbrac omeneşte, de sezon. Dar dinainte să înceapă orice mişcare pe ecranul pe care erau date reclamele la maximum (de simţeam că dacă mai stau mult s-ar putea să ies surdă), mă cuprinde o zăpuşeală vecină cu zonele tropicale (trebuie să menţionez că nu aveam febră, deşi curgeau toate apele pe mine, inclusiv nasul, care nu era pregătit de sauna uscată care se pregătise în sala de cinema). Şi legat de consumerism, nu înţeleg la ce se gândesc oamenii ăştia când bagă căldurile astea năucitoare în centrele acestea comerciale. Pe lângă risipa de curent, şi starea de lâncezeală care, dacă eşti pus pe aruncat bani, s-ar putea să te descurajeze şi să te facă să pierzi vremea la o cafea în acel centru atomic în loc să te mobilizezi să-ţi goleşti cardul mai cu spor. Mă rog, cert e că am înnebunit de cald şi că m-am concentrat cu greu la ce se petrecea în film (film pe care cu sinceritate am dorit să-l diger în tihnă, chit că acţiunea filmului este extrem de realistă). În consecinţă, mall-ul mi-a stricat experienţa cinematografică, deci trebuie să revăd filmul, undeva în alt loc, mai nordic se pare, pentru a pricepe poate mai mult decât am priceput.
Şi pentru ca să nu lăsăm seara să treacă pe lângă noi, am băgat şi câteva ore bune de Doctor Zhivago (cel din 2002). Tot mai bine acasă, fără popcorn şi cola.
Sfârşit senzorial
Şi pentru că mintea (puţin funcţională de altfel) îmi era încă înfundată, am acceptat o propunere SF: Perfect Sense. Ei bine, iată că după două filme "cu picioarele pe pământ", intru într-o stare apocaliptică. Cum ar fi dacă din cauza unei epidemii mondiale ne-am pierde cu toţii, rând pe rând, toate simţurile: mai întâi simţul olfactiv, pentru ca apoi nimic să nu mai aibă gust, până la asurzire şi orbire? Am deveni conştiinţe tactile, prinse într-o lume fără sunet, fără imagini, fără miros. O lume în care simţul tactil este tot ce ţi-a mai rămas. Ne-am adapta şi atunci (dacă mâncarea nu mai are miros, atunci o faci mai gustoasă, dacă nu te mai poţi baza pe gust, faci mâncarea sonoră, dacă nu mai auzi atunci te bucuri de culori, iar dacă nimic din toate astea nu-ţi mai sunt accesibile din punct de vedere senzorial, atunci îţi rămâne atingerea, cea sublimă).
Solo voy con mi pena, sola va mi condena
Deci iată un sfârşit al lumii în care măcar nu mai auzi ce tâmpenii debitează unii politicieni şi în care nici că-ţi mai pasă dacă poţi circula liber sau nu în spaţiul Schengen. Acestea fiind spuse, vă îmbrăţişez virtual, fiind singurul lucru posibil la acest capăt de drum senzorial. Atenţie la viroze!
