Nuntă în cer
Şi ne gătim, ne bibilim, ne transformăm şi ne pregătim de sărbătoare. Uniunea dintre doi oameni este motiv de petrecere de la triburile din Papua Noua Guinee, până la familia regală britanică. Toţi oamenii de pe planeta asta se bucură, deci se petrec cu această ocazie. Este un rit de trecere într-o altă dimensiune, o accesare a unei noi esenţe existenţiale, când transcezi stadiul de individ în favoarea statutului de cuplu oficial. Din acel punct se presupune că începe construcţia celulei societăţii. Atom Heart Mother.
C'est dur d'être bébé
Iar recent, mai toate cuplurile pe care le cunosc agreează la această oficializare ca urmare a aşteptării unui copil. Adică cuplul e împreună de ani de zile, dar nu simte nevoia unei oficializări mai devreme de un astfel de eveniment. Atunci intervin forţele adiacente: rude, părinţi, apropiaţi. Toată lumea vrea chef. Doar că toată lumea asta nu e uniformă şi e foarte diferită ca mentalitate. Ei, şi atunci cum dai o petrecere la care să se simtă bine şi bunicii şi prietenii, şi cunoştinţele, şi personajele alternative, şi rudele pe care le-ai văzut o dată în viaţă?
De la pian la ţambal
Atunci se recurge la clasicul eveniment, organizat după aceeaşi reţetă care funcţionează pentru toată lumea, în aşa fel încât să nu iasă nimeni prea nemulţumit din eveniment. Pentru unii un rău necesar, pentru alţii un chef pe cinste la care te bahizezi puternic pentru a simţi adrenalina sacrului ritual de trecere. La final se strâng cadourile şi te simţi eliberat de povara acestora, după care te gândeşti să mai asculţi puţină muzică populară pentru că va fi şi ultima oară când vei mai lua parte la o astfel manifestare culinară pe vibraţii tradiţional-ultra-decibelice. Cu toate astea, ţambalul face toţii bani. Faină treabă!
The Clash
Am stat un pic pe gânduri. De ce aceste culture clash nu se manifestă de obicei în aşa fel încât cuplul să dea tonul? De ce ţin unii părinţi să facă nuntă chipurile pentru copiii lor când e evident că ei au alte preferinţe, de la manifestarea culinară până la cea muzicală? Şi ştiam bine că tinerii miri au cu totul alte trăiri estetico-culturale decât cele exploatate la greu de formaţia de muzică populară care nici n-ar fi fost atât de insuportabilă dacă n-ar fi traforat la acea intensitate decibelică care nu numai că mă făcea să diger într-un mod accelerat şi stresat, dar mă împingea la limitele răbdării, mai ales că venisem să stau şi eu la o vorbă cu oameni pe care îi văd rar şi cărora le duc sincer lipsa.
Românii au talent cu carul
Dar ce să stai la taclale?! Doamna cântăreaţă avea şi ea un cuvânt de spus şi trebuia să acopere din greu furculiţele şi cuţitele care forfoteau la concurenţă cu pleoscăiturile celor câteva zeci de invitaţi de bază. Şi toate astea în timp ce mirii se supun ritualului, dansând ca niciodată în ritm de dans şi în ritm de Bănică interpretat de un tânăr aspirant la Românii au talent şi alte oripilităţi ale culturii româneşti care mă lasă mască de fiecare dată.
Dansul ielelor Luna amară
Şi iată manifestarea încă unei formalităţi în care ne jucăm cu toţii rolul, cuminţi şi sfioşi, ca nişte fete mari. Până când, gata! Simţim că merită să ne dăm arama pe faţă. Aşa că ne punem să dansăm ca ielele, în văzul cel puţin mirat al unor rude plictisite, facem poze de black metal cu ţinutele noastre posh şi ne relaxăm total. If you can't beat them, join them... mare vorbă. Şi aşa se ajunge la aproape de momentul final, când mirii încep şi ei să se destindă, cu prietenii lor, cu muzica lor, fără stresuri sau formalităţi. Şi asta pe la 5 dimineaţa, când nici cele mai aprige rude sau prieteni ai părinţilor nu mai puteau face faţă dezmăţului care începuse să se dezlănţuie, în faţa ultimilor supravieţuitori ai siderurgiei populare. În sfârşit, fericire! După care fiecare se retrage la cuibul lui, în aşteptarea unui nou eveniment pentru care să se pregătească şi să pătimească. Vă doresc casă de piatră!
