La intrare, în exteriorul exonartextului de20x20 coţi, erau cele două coloane de bronz, Jakin şi Boaz. Acest plan dreptunghiular avea următoarea configuraţie în plan: 40x20coţi, deci două pătrate - naosul, în prelungirea căruia se întindea Sfânta Sfintelor, analogul altarului din lăcaşul de cult creştin: un pătrat de 20x20 coţi. Între Sfânta şi Sfânta Sfintelor erau perdelele cu heruvimi, deschiderea spaţiului de trecere fiind de 20x20 coţi, iarăşi, din care heruvimii aveau înălţimea de 10 coţi. Templul era înalt de 40 de coţi pe Sfânta, respectiv 30 pe exonartex şi pe Sfânta Sfintelor, dar şi pe camerele laterale, care aveau o deschidere descrescătoare, pe un ritm de 7, 6, respectiv 5 coţi deschidere în plan.
Practic, nu cred să existe stil european în arhitectură care să nu ne fi dat şi un punct de vedere asupra templului prim, real (i.e. solomonic), reconstruit, sau revelat diferiţilor profeţi (Ezechia, probabil, ne dă cea mai completă descripţie) ca templu şi, respectiv, Ierusalim ceresc. De unde şi multele confuzii asupra dimensiunilor şi, mai ales, asupra proporţiilor. Proporţiile sunt mai importante decât dimensiunile absolute, evident (cot cu cot se simplifică, referinţa la corpul uman dispare şi rămân doar rapoartele, care sunt divine; G.M. Cantacuzino, când a tradus Cele zece cărţi de arhitectură a lui Vitruvius în română, uşor mai poetic decât, poate, ar fi trebuit, a spus că oamenilor, prin măsurare, li se extrag simetriile; dar o să revin la poveştile vitruviene când vom comenta ordinele clasice). Juan de Herrera a făcut din mănăstirea / castel El Escorial o demonstraţie vie (am văzut-o de curând) că textul biblic cu privire la templu şi la Ierusalimul ceresc poate fi (re?) tradus în arhitectură. Dar există şi arhitecţi moderni şi postmoderni care s-au ocupat de asta: Stanley Tigerman făcea acest exerciţiu cu studenţii săi, dându-le textul biblic spre transpunere din cuvânt în templu; mai dau doar un exemplu uşor bizar: pe Hans vad der Laan, un călugăr catolic care a construit (şi el) o mănăstire (la Vaals, în Belgia), strict pe sistemul - căci e un sistem! - de rapoarte şi proporţii sumar indicat mai sus.
Pentru lecturi suplimentare la această, trimit la R. Drăgan şi A. Ioan, Fiinţa şi Spaţiul, All, Bucureşti, 1993, unde găsim şi multe dintre trimiterile la textul Sfintei Scripturi necesare înţelegerii acestei teme. Cine vrea să înţeleagă - nu numai ritualul, ci şi spaţiul în care el este distribuit, cu toate referinţele sale simbolice - cată să parcurgă şi acest segment de tradiţie pe care o împărtăşesc, până la un punct, sinagoga, biserica şi templul masonic.
Fireşte, sunt diferenţe importante: spre pildă, deşi biserica şi templul sunt ambele orientate, la biserică extremul orient al altarului este şi cel mai sacru loc cu putinţă, la templul masonic există Orientul, dar cel mai sacru loc este cel dintre coloane. Într-un mod foarte interesant, după Conciliul Vatican II, altarul catolic se mută (mai ales la bisericile nou construite, dar, uneori, şi la monumente), desfigurându-le (vezi critica lui Rose din Ugly As Sin), dinspre extrema estică spre spaţiul central. Argumentul catolic este unul social, aggiornamento-ul vizând refacerea legăturii dintre oficianţi şi comunitate, dar întrevăd o posibilă paralelă aici cu templul - horribile dictu pentru catolici! - masonic. Dar, despre asta, altădată.
Destul să spun, aici, că El Escorial a fost şi palat şi (este şi) mănăstire, stilul este extrem de auster, dar locul este absolut special...
