Prefectul

În secolul al XXV-lea, apogeul civilizaţei umane îl constituie Inelul Sclipitor: 10.000 de habitate orbitale, cu o populaţie de 100 de milioane din jurul planetei Yellowstone, aflată în sistemul Epsilon Eridani. Habitatele reprezintă forme diverse de societăţi, legate însă toate prin practicarea demarhismului - forma finală a democraţiei, care este protejată de prefecţi.

"Un thriller interstelar în care nimic - şi nimeni - nu este ceea ce pare." (Telegraph)

Alastair Reynolds (n. 1966) este specializat în hard SF sumbru şi space opera. După ce a lucrat în Agenţia Spaţială Europeană până în 2004, a devenit autor liber-profesionist. A publicat până acum 12 romane şi 4 culegeri de povestiri, iar în anul 2009 a semnat un contract de 1 milion de lire sterline cu Editura Gollancz pentru a scrie zece romane în următorii zece ani.


Thalia Ng îşi simţi greutatea sporind când elevatorul ţâşni prin spiţa care pornea din butucul de andocare al habitatului. Îşi îngădui să plutească spre podea, încercând să aprecieze punctul în care forţa aparentă atingea 1 g standard. Thalia spera că acesta nu era unul dintre habitatele ce insistau asupra unei gravitaţii puritan de mari, ca şi cum împleticirea în condiţii de 2 g ar fi însemnat cumva o îmbunătăţire morală. Centura cu şficbiciul şi instrumentele pentru analiza nucleului de scrutin îi atârna deja greu pe şolduri.
- Thalia, rosti Dreyfus încet pe când elevatorul încetinea către oprire, încearcă să nu mai pari atât de agitată.
 
Femeia îşi trase în jos tivul tunicii.
- Scuzaţi-mă, sir.
- O să te descurci perfect.
- Mi-ar fi plăcut să fi beneficiat de mai mult timp, sir.
 
Să fi putut afla mai multe despre Casa Perigal.
- Ai fost informată asupra destinaţiei noastre imediat după ce am părăsit Panoplia.
- Asta s-a întâmplat cu numai o oră în urmă, sir.
 
El o privi, cu ochiul drept leneş aproape închis.
- Care-i indicele vitezei tale de lecturare?
- Trei, sir. Nimic excepţional.
 
Dreyfus supse din bulbul de cafea pe care-l luase cu el din navă. Thalia i-o materializase neagră ca smoala, aşa cum îi plăcea şefului ei.
- Bănuiesc că a fost realmente un fişier rezumativ lung.
- Peste o mie de paragrafe, sir.
- Nu există nimic important pe lângă cele prezentate în training.
- Aşa sper. În acelaşi timp însă, mi-a fost imposibil să nu remarc...
- Ce anume? întrebă Dreyfus cu blândeţe.
- Numele dumneavoastră, sir, apare peste tot în fişierul rezumativ.
- Caitlin Perigal şi cu mine am avut parte de multe dezacorduri, zise el cu o grimasă. Aşa cum sunt convins că-şi va da osteneala să-mi reamintească.
- Te poţi bizui pe asta, spuse Sparver, celălalt adjunct de teren din echipa de restricţionare.
 
Dreyfus îşi puse mâna cu degete groase pe umărul Thaliei.
- Tot ce trebuie să ţii minte este că te afli aici pentru un singur lucru: preluarea dovezilor. Sparver şi cu mine ne vom ocupa de celelalte distrageri.
 
Un val de căldură şi umiditate îi lovi cu un plesnet dur când uşile elevatorului se pliară, deschizându-se. Aburi se umflau în aer pe cât putea vedea Thalia cu ochii. Stăteau la intrarea unei caverne enorme, excavate în torul stâncos al periferiei roţii. Mare parte din suprafaţa vizibilă consta din bazine cu apă dispuse pe niveluri subtil diferite, conectate printr-un sistem ingenios de canale cu ecluze. Oameni se bălăceau, înotau sau se jucau în apă. Majoritatea erau complet dezbrăcaţi. Thalia zări umani standard şi oameni foarte îndepărtaţi de umani. Zări forme suple care puteau să nu fie deloc oameni.
 
Dreyfus scoase din buzunarul tunicii o pereche de ochelari bulbucaţi şi şterse de mânecă picăturile de condens de pe lentilele întunecate. Thalia îi urmă exemplul, îşi puse propriii ochelari şi văzu schimbările arătate de aceştia. Mulţi dintre oamenii aparent goi erau, de fapt, mascaţi sau îmbrăcaţi, sau cel puţin parţial ascunşi înapoia unor blocuri mişcătoare de culori sau de penaje asemănătoare unor iluzii. Unii îşi schimbaseră mărimile şi formele. Câţiva deveniseră chiar invizibili, deşi umbrele asigurau contururi pâlpâitoare care le indicau adevărata prezenţă. Structuri ramificate luminoase - Thalia nu putea preciza dacă erau sculpturi sau o formă de vizualizare de date asociate unui joc-mintal aflat în plină desfăşurare - se ridicau mult deasupra complexului de bazine.
- Uite şi comitetul de primire, spuse Dreyfus.
 
Ceva venea spre ei, urmând o potecă uscată care unduia printre bazine. O pereche de picioare femeieşti atrăgătoare, în ciorapi lungi, se ridica pentru a susţine o tavă plată, acoperită de băuturi. Tocurile înalte ţăcăneau, plasând un pantof înaintea celuilalt cu o precizie obsesivă.
 
Suprafaţa lichidelor din pahare rămânea perfect nemişcată.
 
Mâna Thaliei se apropie de centură.
- Uşurel, murmură Dreyfus.
 
Servitorul se opri în faţa lor.
- Bun sosit la Casa Perigal, prefecţilor, rosti el cu glas piţigăiat. Doriţi ceva de băut?
- Mulţumim, răspunse Thalia, dar ar trebui...
 
Dreyfus puse jos bulbul cu cafea şi şovăi cu mâna deasupra tăvii.
- Ce ai recomanda?
- Vinul roşu este acceptabil.
- Roşu să fie atunci.
 
Luă un pahar şi-l ridică la buze, suficient de aproape ca să miroasă aroma. Thalia luă, de asemenea, un pahar. Numai Sparver se abţinu: metabolismul lui nu putea face faţă alcoolului.
- Urmaţi-mă, vă rog. Vă voi conduce la matriarhă.
 
Urmară picioarele prin cavernă, şerpuind printre bazine. Dacă sosirea le trecuse aparent neobservată, luxul acela pierise. Thalia simţea furnicături pe ceafă din partea atenţiei stânjenitoare pe care o atrăgeau acum. Suiră către unul dintre bazinele cele mai de sus, unde patru peşti ornamentali din fier revărsau apă prin boturile căscate. Trei adulţi pluteau, afundaţi până la piept în spumă parfumată. Doi erau bărbaţi. Al treilea era Caitlin Perigal, al cărei chip îl recunoscu din fişierul rezumativ. Umerii şi braţele ei musculoase se subţiau spre mâini elegant palmate cu unghii verde-acid. O pană de păun îi împodobea părul. Nimfe şi satiri verzi îi zumzăiau în jurul capului.
- Bun sosit, prefecţilor, zise ea cu toată căldura heliului superfluid.
- Bun găsit, matriarhă Perigal, rosti Dreyfus, oprindu-se la câţiva centimetri de marginea bazinului. Însoţitorii mei sunt prefecţii-adjuncţi de teren Sparver Bancal şi Thalia Ng. Noi ne-am mai întâlnit, desigur.
 
Perigal se întoarse languros către tovarăşii ei.
- Grasul cu aer adormit este Tom Dreyfus, explică ea.
 
Unul dintre bărbaţi - un aristocrat cu păr alb, lung - îl examină pe Dreyfus cu ochi cenuşii, reci. Penajul lui îl zugrăvea în tuşe impresioniste.
- Căile voastre s-au mai intersectat, Caitlin?
 
Perigal se foi, plesnind apa cu coada musculoasă ce-i fusese grefată în locul picioarelor. Thalia atinse butonul de pe rama ochelarilor, ca să verifice dacă era o coadă reală sau o halucinaţie.
- Menirea lui Dreyfus pare să fie găsirea de canale legale obscure prin care să mă hărţuiască, spuse Perigal.
 
Dreyfus nu păru impresionat.
- Îmi îndeplinesc doar misiunea. Nu-i vina mea că tu insişti să fii o parte din ea.
- Insist, nu-i aşa?
- Aşa se pare. Apropo, frumoasă coadă. Ce s-a întâmplat cu picioarele?
 
Perigal arătă din cap spre tava umblătoare.
- Le ţin în preajmă, ca subiect de conversaţie.
- Fiecare cu gusturile lui.
- Da, ăsta-i principiul general. Perigal se aplecă în faţă în bazin şi glasul i se înăspri. Bun, ajunge cu politeţurile. Fă-ţi inspecţia, termină ce ai de făcut şi dup-aia cară-te dracului din habitatul meu.
- N-am venit să inspectez habitatul, zise Dreyfus.
 
Thalia se încordă fără să vrea. Acesta era momentul de care se temuse şi pe care, în acelaşi timp, îl anticipase în tăcere.
- De ce ai venit atunci? întrebă Perigal.
 
Dreyfus scoase din buzunarul tunicii un card şi-l ridică spre ochi, mijindu-i uşor. Înainte de a citi, privi scurt la Thalia şi Sparver.
- Caitlin Perigal, în calitate de matriarhă a acestui habitat, eşti acuzată prin prezenta de încălcarea de categoria a cincea a procesului democratic, respectiv de modificarea aparatului de scrutin în beneficiul premeditat al casei tale.
 
Perigal bolborosi ceva şi obrajii i se înroşiră de indignare, dar Dreyfus ridică mâna, cerând tăcere şi continuă să citească:
- Pe durata procesului de investigare, habitatul tău va fi restricţionat. Tot traficul fizic între Casa Perigal şi restul sistemului, inclusiv Oraşul Abisului, este acum suspendat. Nu vor fi permise niciun fel de transmisiuni, fie ele emisii sau recepţii. Oricărei tentative de încălcare a acestor sancţiuni i se va răspunde prin forţă distructivă. Rezoluţia este finală şi obligatorie.
 
Dreyfus făcu o pauză, apoi coborî cardul.
- Starea de restricţionare începe din clipa aceasta.
 
Urmă o tăcere apăsătoare, întreruptă doar de clipocitul lin al apei de marginea bazinului.
- Asta-i o glumă, nu-i aşa? rosti în cele urmă bărbatul cu ochi cenuşii, privind-o încurajator pe Perigal. Te rog, spune-mi că-i o glumă.
- Deci s-a ajuns şi la aşa ceva, spuse matriarha.
 
Dreyfus, am ştiut dintotdeauna că eşti o jigodie, însă nu crezusem niciodată c-o să decazi chiar în halul ăsta.
 
Dreyfus puse cardul lângă bazin.
- Acesta este rezumatul dosarului împotriva ta. Mie mi se pare fără fisură, dar nu sunt decât un modest prefect de teren. Îşi atinse bărbia cu un deget, de parcă tocmai şi-ar fi reamintit ceva. Acum am nevoie de o mică favoare.
- Nu eşti în toate minţile.
- Te rog să emiţi o întrerupere prioritară către toţi cetăţenii şi oaspeţii tăi. Anunţă-i că a intrat în vigoare o restricţionare şi că vor pierde contactul cu universul exterior. Reaminteşte-le că situaţia se poate prelungi pe un termen nedefinit, poate chiar un secol. Spune-le că dacă au mesaje de transmis celor iubiţi din afara Casei Perigal, dispun de şase sute de secunde pentru a o face. Se întoarse spre Thalia şi Sparver şi coborî glasul, totuşi nu într-atât de mult încât Perigal să nu-l poată auzi:
- Adjuncţilor, ştiţi ce să faceţi. Dacă cineva vă obstrucţionează sau refuză să coopereze, aveţi autorizaţia de eutanasiere.
 
***
 
Tranzitul periferic se deplasa rapid, mişcarea sa contracarând gravitaţia centrifugă a roţii care se învârtea lent.
 
Thalia stătea încruntată lângă Sparver.
- Nu-i corect, spuse ea.
- Ce anume?
- Mă gândesc la toţi oamenii care au rămas blocaţi aici accidental, cei aflaţi, pur şi simplu, în vizită...
- Câteodată unica soluţie fiabilă nu-i corectă pentru toţi.
- Dar separaţi de Inelul Sclipitor, de Yellowstone, de prieteni şi familie, de abstracţii, de programele lor medicale... unii dintre ei ar putea, realmente, muri aici înainte de sfârşitul restricţionării.
- Atunci ar fi trebuit să se fi gândit la asta anterior.
 
Dacă nu-ţi place ideea de a fi prins într-o restricţionare, fă-ţi temele în privinţa habitatului.
- Mi se pare o opinie crudă.
- Cei de-aici au încălcat democraţia. N-o să mă perpelesc nopţile din cauza lor, dacă democraţia le răspunde cu aceeaşi monedă.
 
Thalia îşi simţi greutatea revenind, când se apropiară de destinaţie şi tranzitul încetini. Cei doi prefecţi debarcară în altă cavernă, mai mică şi mai luminoasă decât prima. Pardoseala de aici era o întindere de plăci albe şi negre care se îmbinau, lustruite până la nivelul unei străluciri somptuoase. Dintr-o deschidere din mijlocul pardoselii se ridica o structură cilindrică de lărgimea unui trunchi de copac, cu vârful ascuţit aproape atingând plafonul. Suprafaţa neagră a cilindrului pâlpâia cu reprezentări schematice ale fluxurilor de date aidoma unor motive decorative roşii şi albastre ce se schimbau rapid. O scară elicoidală fără balustradă suia în jurul coloanei, oferind acces la ramurile ca nişte cioturi ale porturilor de interfeţe.
 
Un bărbat în uniformă bej - Thalia bănui că era un tehnician sau un fel de funcţionar - stătea lângă baza trunchiului. Chipul lui era un studiu al suspiciunii.
- Nu vă apropiaţi, rosti el.
 
Sparver îi răspunse:
- N-a anunţat Perigal că venim încoace şi că nu trebuie să fim obstrucţionaţi?
- Este un şiretlic. Sunteţi agenţi ai Casei Cantarini.
 
Sparver îl privi cu scepticism.
- Semăn eu cu un agent al Casei Cantarini?
- Un agent ar putea semăna cu oricine.
- Eu sunt un porc. Cât de probabil este ca ei să trimită un specimen hâd ca mine, când există alternativă?
- Nu-mi pot asuma riscul. Dacă atingi nucleul acesta, îmi voi pierde slujba, îmi voi pierde statutul, totul.
- Sir, spuse Thalia, vă rog să vă îndepărtaţi.
- Îmi pare rău. Nu vă pot lăsa mai aproape. Bărbatul deschise palma şi dezvălui un dispozitiv argintiu-mat, care avea inserat un buton roşu de detonare. Armele sunt deja aţintite asupra voastră. Vă rog să nu mă siliţi să le utilizez.
- Dacă ne ucizi, Panoplia va trimite şi mai mulţi prefecţi, zise Sparver.
 
Pielea Thaliei se înfioră. Putea simţi cercetarea armelor acelea ascunse, gata s-o dezintegreze la tremurul degetului mare al bărbatului.
- N-o să vă ucid dacă vă întoarceţi şi plecaţi.
- Vom pleca după ce vom culege dovezile.
 
Mâna lui Sparver se apropie de centură. Desprinse mânerul şficbiciului său şi-l smuci, pentru a derula filamentul. Acesta pocni când se extinse la lungimea maximă, izbind podeaua.
- Are dreptate, spuse Thalia luptându-se să-şi stăpânească tremurul din glas. Noi suntem Panoplia.
- Vă rog. Degetul mare al bărbatului mângâie butonul.
 
Voi face tot ce este necesar pentru a proteja nucleul. Sparver eliberă şficbiciul. Mânerul rămase la înălţimea centurii, susţinut de extremitatea bobinată a filamentului său rigidizat. Se legăna dintr-o parte în alta, cu mişcarea întrebătoare a unui şarpe. După aceea se curbă şi se orientă spre bărbat.
 
Un punct roşu-strălucitor apăru pe mărul lui Adam al paznicului.
- Vreau să-mi răspunzi la o întrebare, rosti Sparver. Cât de mult îţi iubeşti degetele?
 
Bărbatul inspiră adânc şi-şi ţinu respiraţia.
- Şficbiciul te-a marcat acum, continuă Sparver.
 
Dacă detectează intenţii ostile - şi este foarte, foarte bun în detectarea intenţiilor ostile -, te va ataca mai rapid decât poate călători un impuls nervos în lungul braţului tău. Când va ajunge la tine, va face ceva destul de neplăcut cu muchia ascuţită a filamentului. Bărbatul deschise gura pentru a spune ceva, dar nu se auzi decât un croncănit răguşit. Deschise ambele braţe, răşchirându-şi toate degetele pe cât putea de mult.
- O reacţie de bun-simţ, încuviinţă Sparver. Păstrează postura asta, însă îndepărtează-te de nucleu.
 
Dădu din cap către Thalia, dându-i aprobarea de a începe preluarea dovezilor. Şficbiciul rămase lângă el, urmărindu-l cu capul său bont pe bărbatul care se îndepărta încetişor de coloana centrală. Thalia se apropie de nucleu. Era design standard, instalat în ultimii douăzeci de ani, aşa că ştia cu exactitate de unde să înceapă.
- Sunt prefectul-adjunct de teren Thalia Ng, rosti ea cu glas tare. Confirmare identitate.
- Bun sosit, prefect-adjunct de teren Thalia Ng, veni răspunsul cu glasul asexuat, comun tuturor nucleelor. Cum te pot ajuta?
 
Thalia apelă mintal codul de unică folosinţă pe care-l primise după plecarea cuterului de la Panoplie.
- Confirmare prioritate de acces de securitate Narcis Opt Palisandru.
- Prioritate confirmată. Prefect-adjunct de teren
 
Thalia Ng, dispui din clipa aceasta de şase sute de secunde de autorizare.
- Dezactivare acces bilateral spre abstracţia exterioară.
- Accesul a fost blocat.
 
Liniile roşii dispărură. Coloana arăta acum doar trafic albastru. Niciun semnal nu ajungea sau nu pleca din habitat. Aproape imediat traficul albastru se intensifică, fiindcă cetăţenii începură să intre în panică şi expediau interogări de urgenţă spre nucleu.
 
Thalia se uită la bărbatul pe care şficbiciul lui Sparver continua să-l supravegheze. Pentru prima oară în viaţa lui, implanturile nu-i mai comunicau constant cu matricea informaţională aflată dincolo de Casa Perigal. Separarea aceea trebuie să se fi simţit precum căderea unei ghilotine.
 
Reveni cu atenţia la nucleu.
- Pregăteşte pachete rezumative fizice în triplicat pentru tot traficul de date intrat şi ieşit din habitatul acesta în ultima mie de zile.
- Pregătesc pachetele. Te rog să aştepţi un moment.
 
Thalia ridică mâna şi-şi atinse laringofonul.
- Sunt Thalia, sir. Am început preluarea dovezilor. În cel mult zece minute ar trebui să fim la dumneavoastră.
 
Nu căpătă niciun răspuns. Aşteptă câteva clipe, lăsându-i lui Dreyfus timp să-şi activeze propriul laringofon, totuşi nu auzi nimic.
 
Întoarse ochii către Sparver.
- Niciun răspuns.
- Poate că şeful e ocupat.
- Ar fi trebuit să-mi fi răspuns de acum. Sunt îngrijorată.
 
Poate c-ar trebui să revenim acolo, să vedem...
- Thalia, avem nevoie de pachetele rezumative. În cinci minute nu vei mai avea acces la nucleu.
 
Sparver avea dreptate. Codul de unică folosinţă - valabil pentru zece minute de activitate nerestricţionată - nu avea să-i asigure accesul la nucleu şi pentru a doua oară.
- Grăbeşte-te, rosti ea printre dinţii încleştaţi.
 
Încercă din nou să ia legătura cu Dreyfus şi nu căpătă nici acum vreun răspuns. Parcă după o eternitate, nucleul ejectă pachetele rezumative printr-o fantă din apropierea bazei. Thalia strânse laolaltă dischetele groase şi le fixă în siguranţă la centură. Deşi era absurd, putea să jure că simţea greutatea informaţiilor din ele. Ar fi fost nevoie de zile întregi pentru a comprima volumul acela de date printr-un fascicul.
- Ai terminat? întrebă Sparver.
- Asta-i tot ce avem nevoie. Putem lăsa abstracţia locală să ruleze.
- Şi dacă ei vor încerca să ocolească blocajul pe care tocmai l-ai instalat?
- Atunci se vor alege cu un nucleu mort. Vor fi norocoşi dacă sistemul de susţinere biotică va mai funcţiona, cu atât mai puţin abstracţia.
 
Thalia reveni la nucleu şi-l autoriză să anuleze privilegiul de acces al Panopliei pe care tocmai i-l acordase.
- Asta-i tot, zise ea simţind o neaşteptată senzaţie de anticlimax.
- Perfect! N-a fost aşa greu, nu?
- Mă îngrijorează şeful.
- De vină este roca din care-i construit habitatul ăsta, care ne blochează semnalele. Sparver zâmbi iarăşi către tehnician: noi am terminat. Să am încredere că nu vei face nicio prostie dacă iau şficbiciul de pe tine?
 
Bărbatul înghiţi cu greu un nod şi încuviinţă uşor din cap.
- Voi presupune că ai zis "da", urmă Sparver.
 
Întinse mâna şi chemă şficbiciul. Printr-un zvâcnet din coadă, arma sări cu mânerul în palma lui Sparver şi filamentul îi dispăru cu un şuierat. Sparver mângâie mânerul şi-l prinse la centură.
- Haide să mergem şi să vedem ce-i cu şeful.
 
Când ajunseră cu tranzitul periferic înapoi la Dreyfus, îl găsiră stând în picioare, singur şi nemişcat, în mijlocul unei scene de carnagiu aproape de nedescris. Ţinea ochelarii într-o mână şi şficbiciul în cealaltă. Thalia îşi scoase şi ea ochelarii, ca să poată vedea situaţia aşa cum era în realitate. Oameni ţipau, fugeau şi plescăiau prin apă, pentru a se îndepărta de prefect şi de subiectele atenţiei sale. Ambii oaspeţi ai lui Caitlin Perigal se năruiseră în apa rozalie de sânge. Bărbatul cu păr alb îşi pierduse antebraţul, care zăcea pe marginea din marmură a bazinului, cu mâna aţintită acuzator spre Dreyfus. Dincolo de încheietură, pielea era umflată, ca şi cum o armă grefată pe os încercase să iasă la suprafaţă. Din nările celuilalt bărbat, care tremura de parcă ar fi fost încercat de o criză de epilepsie, se prelingeau picături de sânge. Ochii holbaţi fixau plafonul. Trei-patru oaspeţi din apropiere îşi îngrijeau răni cu diverse grade de severitate. Din cauza sângelui din apă - care trecuse dintr-un bazin în altul prin intermediul cascadelor şi canalelor - era dificil de precizat câţi oameni fuseseră afectaţi. Servitori medicali sosiseră deja şi se ocupau de cei răniţi mai grav, totuşi până şi maşinăriile păreau derutate.
 
Perigal continua să fie în viaţă, dar răsufla greoi. O tăietură îi brăzda obrazul drept de la colţul gurii până la ureche. Respira întretăiat, cu ochii larg deschişi şi palizi de furie şi frică.
- Ai greşit în privinţa asta, murmură ea. Ai greşit în privinţa asta şi-o să plăteşti.
 
Dreyfus se întoarse fără grabă la apropierea lui Sparver şi Thalia.
- Aţi luat pachetele?
 
Thalia îşi simţea gura uscată.
- Da, se sili ea să răspundă şi, în acelaşi timp, să-şi păstreze sângele rece aşa cum i-o cerea profesia.
- Atunci să-i dăm drumul. Aici am terminat.