Războiul Z

Un medic chinez asistă la primele cazuri ale unei epidemii inexplicabile, care cuprinde treptat întreaga lume. În mai puţin de un an, populaţia Americii îşi găseşte adăpost în lagărele pentru refugiaţi din Cuba, europenii se baricadează în castele medievale, iar Pakistanul abate asupra planetei iarna nucleară...

"Pacientul zero" al pandemiei apare în China, al cărei guvern încearcă să restricţioneze infecţia şi inventează o criză ce implică Taiwanul pentru a-şi masca activităţile. Epidemia se răspândeşte însă în alte ţări prin intermediul comerţului cu organe de pe piaţa neagră şi al refugiaţilor, înainte ca răbufnirea ei în Africa de Sud să o aducă în atenţia publicului... Peste zece ani, peisajul geopolitic al planetei este transformat pentru totdeauna.

"Omenirea s-a clătinat în pragul extincţiei..."

Maximillian Michael "Max" Brooks (n. 1972) este scriitor şi scenarist american, fiul regizorului Mel Brooks şi al actriţei Anne Bancroft. Războiul Z s-a vândut în 600.000 de exemplare şi a fost transpusă pentru marele ecran în 2013, cu Brad Pitt în rolul principal (World War Z).


Poartă multe nume: "Criza", "Anii Întunecaţi", "Molima Umblătorilor", ca şi denumiri mai noi şi mai "pe val" precum "Războiul Z" sau "Primul Război Z". Mie, unul, îmi displace ultima poreclă, fiindcă implică un inevitabil "Al Doilea Război Z". Pentru mine o să fie întotdeauna "Războiul Zombi" şi, cu toate că vor fi mulţi cei ce vor contesta, poate, acurateţea ştiinţifică a cuvântului zombi, aceştia vor avea dificultăţi în găsirea unui termen care să fie mai larg acceptat pentru desemnarea creaturilor care aproape că ne-au cauzat extincţia. Zombi rămâne un cuvânt devastator, de neegalat în puterea de a invoca atâ-tea şi atâtea amintiri şi emoţii, şi tocmai aceste amintiri şi emoţii sunt subiectul cărţii de faţă.

Această documentare a celui mai important conflict din istoria umană îşi datorează începuturile unei neînţelegeri mult mai neînsemnate şi mult mai personal, dintre mine şi preşedinţia Comisiei de Analiză Postbelică a Naţiunilor Unite. Iniţial, activitatea depusă pentru Comisie putea fi numită, foarte bine, muncă din dragoste. Diurnele de călătorie, accesul la informaţii securizate, sumedenia de translatori umani şi electronici, ca şi micul însă aproape nepreţuitul "amic", convertorul grafic de voce (darul cel mai de preţ pentru un om a cărui viteză la tastatură e cea mai scăzută din lume), erau cu toate grăitoare în privinţa respectului şi preţuirii de care se bucura munca mea în cadrul proiectului. Nu mai este, aşadar, nevoie să spun cât de şocat am fost când am descoperit că aproape jumătate din această muncă fusese radiată din versiunea finală a raportului.

"Era mult prea intim", a zis preşedinta în timpul uneia dintre multele noastre discuţii "animate". "Prea multe opinii, prea multe sentimente. Raportul nu e despre aşa ceva. Ne trebuie fapte şi cifre clare, neinfluenţate de factorul uman." Şi avea, desigur, dreptate. Raportul oficial era o colecţie de date reci, nemiloase, o "analiză post-factum" obiectivă care avea să le permită generaţiilor viitoare să studieze evenimentele acelei decade apocaliptice fără a fi influenţate de "factorul uman". Dar nu e tocmai "factorul uman" cel care ne leagă atât de strâns de trecutul nostru? Le va păsa oare urmaşilor noştri de cronologii şi de statistici cu victime, aşa cum le-ar păsa de relatări personale ale unor indivizi nu atât de diferiţi de ei înşişi? Prin excluderea fac-torului uman nu riscăm oare acel gen de detaşare personală faţă de o istorie care ar putea, ferească sfântul, să se repete vreodată? Şi, până la urmă, nu este factorul uman singura diferenţă reală între noi şi inamicii pe care-i numim astăzi "morţii vii"? I-am prezentat "şefei" argumentul de mai sus, poate ceva mai puţin profesional decât ar fi fost îngăduit, iar ea, după exclamaţia mea finală, "nu putem lăsa poveştile astea să moară!", a răspuns pe loc cu: "Atunci nu le lăsa. Scrie o carte. Ţi-ai păstrat notiţele şi ai libertatea legală să le foloseşti. Cine naiba nu-ţi dă voie să menţii în viaţă poveştile astea în paginile propriei tale cărţi?"

Unii critici se vor lega fără îndoială de conceptul unei lucrări de istorie personală, înjghebate atât de curând după terminarea ostilităţilor la nivel mondial. Nu au trecut, până la urmă, decât doisprezece ani de când Ziua VA a fost declarată în Statele Unite continentale, şi abia un deceniu de când ultima mare putere mondială şi-a sărbătorit triumful prin "Ziua Victoriei în China". De vreme ce atât de mulţi socotesc Ziua VC sfârşitul oficial, cum am putea cu adevărat să privim obiectiv când, după cum spunea un coleg de la Naţiunile Unite, "e pace cam de-atâta timp cât a ţinut şi războiul"? E un argument valid, unul care necesită un răspuns. În cazul acestei generaţii, a acelora care au luptat şi au suferit pentru a ne oferi deceniul de pace, timpul e în aceeaşi măsură duşman pe cât e şi aliat. Da, anii ce vor veni vor aduce o perspectivă mai clară asupra trecutului, adăugând o sporită înţelepciune amintirilor, ce vor fi văzute prin prisma unei lumi maturizate, de după război. Însă multe dintre amintiri ar putea să nu mai existe atunci, captive în trupuri şi spirite prea slăbite sau infirme ca să se mai bucure de fructele victoriei. Nu e niciun secret că speranţa de viaţă la nivel global e doar o umbră palidă a celei de dinainte de război. Malnutriţia, poluarea, revenirea unor boli altădată eradicate rămân, chiar şi în Statele Unite, trăsături ale realităţii prezente; pur şi simplu nu există destule resurse pentru îngrijirea tuturor victimelor cu afecţiuni fizice sau psihologice. Din cauza acestui duşman, timpul, am lăsat deoparte luxul analizei retrospective şi am publicat relatările supravieţuitorilor. Poate că peste zeci de ani de acum înainte cineva îşi va asuma sarcina de a înregistra amintirile unor supravieţuitori mult mai în vârstă, mult mai înţelepţi. Poate că unul dintre aceştia aş putea fi chiar eu.

Deşi este mai ales un volum de memorii, cartea include multe dintre detaliile tehnologice, sociale, economice ş.a.m.d. ce se pot găsi în Raportul Comisiei, fiindcă acestea au legătură cu istoriile vocilor care sunt reproduse în paginile ce urmează. Este cartea lor, nu a mea, şi am încercat să mă menţin, pe cât posibil, în umbră. Am încercat să mă abţin de la a judeca şi de la comentariile de orice fel. Dacă vreun factor uman se cere scos din pagină, să fie atunci propriul meu factor.


Primul puseu al epidemiei l-am văzut într-un sătuc izolat, care oficial nici nu avea nume. Locuitorii îl numeau "Noul Dachang", dar asta mai degrabă din raţiuni nostalgice. Căminul lor de altădată, "Vechiul Dachang", dăinuise încă din vremea celor Trei Regate, cu ferme, case, ba chiar şi cu arbori despre care se spunea că sunt bătrâni de secole. Când s-a construit Barajul celor Trei Defileuri, iar apele au început să crească în lacurile de acumulare, mare parte din Dachang a fost dezasamblat, cărămidă cu cărămidă, şi construit apoi pe teren mai înălţat. Acest Nou Dachang, totuşi, nu mai era o localitate, ci devenise un "muzeu istoric naţional". Trebuie să fi fost o ironie sfâşietoare pentru bieţii ţărani să-şi vadă satul salvat numai pentru a putea să-l viziteze ca turişti. Poate că de aceea unii au ales să-şi numească nou construitul cătun "Noul Dachang", ca să menţină o legătură cu tradiţia, fie şi numai cu numele. Eu, personal, nici nu ştiam că există locul ăsta, aşa că vă daţi seama cât de nedumerit am fost când am primit acel apel telefonic.

Spitalul era liniştit; noaptea fusese una uşoară, chiar şi cu numărul tot mai mare, în ultima vreme, de accidente rutiere pe fond de consum alcoolic. Motocicletele deveneau foarte populare. Aveam o vorbă: motocicletele voastre Harley-Davidson au omorât mai mulţi tineri chinezi decât toţi soldaţii căzuţi în Războiul Coreei. De aceea mă bucuram că am parte de o gardă liniştită. Eram ostenit, mă dureau picioarele şi spatele. Eram pe punctul să ies la fumat şi să privesc răsăritul, când mi-am auzit numele. Recepţionistul din seara aceea era tânăr şi nu prea înţelegea dialectul local. Se petrecuse un accident sau era vreo boală. Ceva urgent, oricum, lucrul ăsta era evident; ni se cerea ajutor imediat.

Ce puteam să spun? Doctorii mai tineri, puştii care au impresia că medicina e doar un mijloc de a-şi umple conturile din bănci, n-aveau să se ducă, eram sigur, să ajute un pârlit de "nongmin" doar de dragul ajutatului. Cred că în sufletul meu am încă un impuls revoluţionar. "Datoria noastră este de a ne asuma responsabilitatea pentru popor." Vorbele acelea încă au însemnătate pentru mine... şi am încercat să-mi amintesc asta în vreme ce Căprioara (automobil interbelic produs în Republica Populară Chineză) mea se legăna şi sălta pe drumurile de ţară pe care guvernul promisese, fără să se apuce vreodată, să le asfalteze.

Mi-a fost al naibii de greu să găsesc locul. Nu exista oficial şi nu apărea, aşadar, pe nicio hartă. M-am rătăcit de câteva ori şi a trebuit să cer indicaţii de la localnici, care credeau cu toţii că mă refer la localitatea-muzeu. Îmi cam pierdusem răbdarea când am ajuns la şirul de căsuţe cocoţate pe deal. Ţin minte că mă gândeam: Ar face bine să fie ceva serios. Când le-am văzut feţele, mi-am regretat dorinţa pe loc.

Erau şapte cu toţii, întinşi pe paturi pliante. Sătenii îi aduseseră în noua sală de consiliu comunal. Pereţii şi podeaua erau din ciment. Aerul era umed şi rece. Cum să nu fie bolnavi, mi-a trecut prin cap. I-am întrebat pe săteni cine se ocupase de oamenii aceia. Au spus că nimeni, că nu era "sigur". Am băgat de seamă că uşa fusese încuiată pe dinafară. Sătenii erau în mod clar înspăimântaţi. Stăteau gheboşaţi şi-şi şopteau unii altora; unii se ţineau la distanţă şi se rugau. Comportamentul lor m-a înfuriat, dar nu eram furios pe ei, înţelegeţi, nu pe ei ca indivizi, ci pe ceea ce reprezentau în ţara noastră. După secole de dominaţie străină, exploatare şi umilinţă, ne ceream în sfârşit locul de drept ca tărâm central al umanităţii. Eram cea mai bogată şi dinamică superputere, eram stăpânii tuturor lucrurilor, de la spaţiul cosmic la cel cibernetic. Ne aflam în zorii a ceea ce lumea începea în fine să recunoască drept "Secolul Chinezesc", şi cu toate acestea mulţi dintre noi trăiau încă precum ţăranii ăştia ignoranţi, la fel de conservatori şi superstiţioşi ca şi sălbaticii Yangshao din vechime.

Încă eram pierdut în grandiosul meu criticism cultural când am îngenuncheat ca să o examinez pe prima pacientă. Avea febră mare, de patruzeci de grade, şi era zguduită de frisoane puternice. Abia conştientă, a gemut slab când am încercat să-i mişc membrele. Pe antebraţul drept avea o rană, o urmă de muşcătură. Examinând-o mai îndeaproape, mi-am dat seama că nu provenea de la un animal. Dimensiunea muşcăturii şi urmele de dinţi duceau la concluzia că era vorba despre o fiinţă umană de talie mică, posibil tânără. Deşi am presupus că aceasta era sursa infecţiei, leziunea propriu-zisă era surprinzător de curată. I-am întrebat pe săteni, din nou, cine se îngrijise de oamenii aceia. Şi mi-au spus din nou că nimeni. Ştiam că nu poate fi adevărat. Într-o gură de om sunt o groază de bacterii, mai multe chiar decât în gura câinelui celui mai murdar. Dacă nu curăţase nimeni rana femeii, de ce nu palpita, inflamată?

I-am examinat pe ceilalţi şase pacienţi. Aveau cu toţii simptome şi răni similare în diferite zone ale corpului. Am întrebat un bărbat, cel mai lucid din grup, ce sau cine le provocase rănile. Mi-a spus că se întâmplase când încercaseră să-l potolească pe "el". "Pe cine?" am întrebat.

L-am găsit pe "Pacientul Zero" după o uşă încuiată, într-o casă abandonată din cealaltă parte a localităţii. Avea doisprezece ani. Încheieturile şi picioarele îi erau legate cu sfoară de împachetat din plastic. Deşi îşi jupuise pielea cu legăturile, nu se vedea niciun strop de sânge. Şi nici pe celelalte răni, pe leziunile adânci de pe braţe şi picioare ori din ciotul uscat care fusese cândva degetul mare de la piciorul drept. Se smucea ca un animal; un căluş îi atenua urletele.

La început, sătenii au încercat să mă oprească. M-au avertizat să nu mă apropii, fiindcă băiatul era "blestemat". Pielea copilului era rece şi cenuşie precum cimentul pe care zăcea. Nu i-am putut sesiza nici bătăile inimii şi nici pulsul. Avea ochi tulburi, deschişi larg şi înfundaţi în orbite. Mă ţintuia cu privirea ca un animal de pradă. Pe parcursul consultului a fost inexplicabil de ostil, încercând să mă apuce cu amândouă mâinile şi să mă muşte în ciuda căluşului.

Mişcările îi erau atât de violente, încât a trebuit să le cer unor săteni dintre cei mai vânjoşi să-l imobilizeze. La prima chemare n-au vrut să se clintească, tremurând în pragul uşii ca nişte iepuraşi. Le-am explicat că nu există risc de infecţie dacă folosesc mănuşi şi măşti. Când au clătinat din cap, mi-am transformat cererea într-un ordin, deşi nu aveam nicio autoritate legală.

A fost de ajuns. Cei doi bivoli s-au lăsat în genunchi lângă mine. Unul a apucat picioarele băiatului, iar celălalt i-a înşfăcat mâinile. Am încercat să iau o mostră de sânge, dar am izbutit să extrag doar o materie cafenie, vâscoasă. În vreme ce trăgeam acul, băiatul a mai avut un episod de zbucium violent.

Unul dintre "asistenţi", cel responsabil cu braţele, a renunţat să mai încerce să i le ţină şi a considerat că era mai sigur să i le imobilizeze la podea cu genunchii. Dar băiatul s-a zvârcolit iarăşi şi i-am auzit braţul drept făcând "poc". Capete colţuroase de os şi radiusul şi ulna i-au străpuns pielea cenuşie. Cu toate că băiatul n-a ţipat de durere, ba chiar a părut să nu bage de seamă, atât a fost suficient pentru ca asistenţii mei să se retragă în grabă şi să fugă din încăpere.

Şi eu am făcut, instinctiv, câţiva paşi înapoi. Mi-e jenă să recunosc asta; am fost doctor mare parte a vieţii mele. Am fost pregătit şi... aţi putea spune chiar "crescut" de Armata de Eliberare a Poporului. Am avut de-a face din plin cu răni căpătate în luptă, am înfruntat moartea mai mult decât o dată, dar eram speriat, speriat cu adevărat, de copilul ăsta slăbănog.

Băiatul a început să se răsucească spre mine, iar braţul i s-a rupt de tot, desprinzându-se. Carnea şi muşchii s-au sfâşiat complet, până ce n-a mai rămas decât un ciot. Braţul drept, liber acum, dar tot legat de bucata retezată de braţ stâng, a început să se încordeze şi să-i deplaseze corpul pe podea.

Am dat buzna afară, încuind uşa după mine. Am încercat să-mi vin în fire, să-mi stăpânesc frica şi ruşinea. Vocea încă îmi era şovăielnică atunci când i-am întrebat pe localnici cum se infectase băiatul. Nu a răspuns niciunul. De acum se auzeau izbituri în uşă, pumnul băiatului bocănind slab în lemnul subţire. Abia am reuşit să nu tresar. M-am rugat ca ei să nu observe că mă albisem la faţă. Am răcnit, de frică şi de frustrare, că trebuia să ştiu ce se întâmplase cu copilul.

A ieşit în faţă o femeie, poate mama lui. Se vedea că plânsese zile întregi; avea ochii uscaţi şi teribil de roşii. A recunoscut că totul se întâmplase când băiatul se dusese cu tatăl lui la "pescuit de lună", un termen care descrie scufundările făcute în căutarea de lucruri preţioase prin ruinele inundate ale Barajului celor Trei Defileuri. Cu mai bine de o mie o sută de sate, orăşele, ba chiar şi oraşe abandonate, exista întotdeauna speranţa că se putea recupera ceva de valoare. Mi-a explicat că nu jefuiau, că era vorba chiar despre fostul lor sat, Vechiul Dachang, şi că încercau să recupereze unele posesiuni de familie care rămăseseră prin casele ce nu fuseseră mutate. A repetat asta şi a trebuit să o întrerup cu promisiunea că nu aveam să anunţ poliţia. Mi-a explicat într-un târziu că băiatul venise plângând, cu o urmă de muşcătură pe picior. Nu ştia ce se întâmplase, apa fusese prea întunecată şi mâloasă. Tatăl lui dispăruse.

Am apucat telefonul mobil şi am format numărul doctorului Gu Wen Kuei, un vechi tovarăş din armată care lucra acum la Institutul de Boli Infecţioase de la Universitatea din Chongqing. Am schimbat amabilităţi, am discutat despre sănătatea noastră şi despre nepoţi; aşa se cădea. Apoi i-am vorbit despre epidemie, iar el a ascultat şi a făcut glume pe seama obiceiurilor igienice ale ţărănoilor. Am încercat să-i ţin isonul, dar i-am spus apoi că eram de părere că incidentul ar putea avea însemnătate. I-am povestit totul: muşcăturile, febra, băiatul, braţul... şi faţa i-a încremenit.

Zâmbetul i-a pierit. Mi-a cerut să i-i arăt pe cei infectaţi. M-am întors în sala de consiliu şi am trecut cu camera telefonului peste fiecare dintre pacienţi. M-a rugat să apropii mai mult aparatul de rănile propriu-zise. Am făcut asta, şi, când am întors telefonul înapoi spre faţa mea, am văzut că imaginea video fusese întreruptă.

"Stai unde eşti", a rostit, redus acum la o voce depărtată. "Scrie numele tuturor celor care au luat contact cu infectaţii. Dacă cineva intră în comă, părăsiţi încăperea şi blocaţi ieşirea." Vocea îi era inexpresivă, robotică, de parcă ar fi exersat un discurs sau ar fi citit de undeva. M-a întrebat: "Eşti înarmat?" "De ce-aş fi?" am replicat. Mi-a spus că o să revină, tot cu vocea aceea profesională. A zis că are câteva telefoane de dat şi că ar trebui să aştept "sprijin" în câteva ore.

Au ajuns în mai puţin de un ceas, cincizeci de oameni în elicoptere mari de armată Z-8A, îmbrăcaţi cu toţii în costume de protecţie. Au zis că sunt de la Ministerul Sănătăţii. Nu ştiu de ce-şi închipuiau că o să-i creadă cineva. Cu păşitul agresiv, cu aroganţa intimidantă, până şi ţopârlanii ăştia de la capătul lumii puteau să-i recunoască pe tipii din Guoanbu (Guokia Anquan Bu: Ministerul antebelic al Securităţii de Stat - n.trad).

Prioritatea lor maximă era sala de consiliu. Pacienţii au fost luaţi cu tărgile, încătuşaţi la mâini şi la picioare, cu gurile astupate de căluşuri. Apoi s-au dus după băiat. L-au scos într-un sac pentru cadavre. Maică-sa se văita; ea şi restul satului au fost adunaţi pentru "examinare". S-a făcut o listă cu numele lor, li s-a luat sânge. Au fost dezbrăcaţi unul câte unul şi fotografiaţi. Ultima persoană dezgolită a fost o femeie bătrână, veştejită. Avea un trup slab şi gârbov, o faţă cu o mie de riduri şi nişte picioare minuscule, care trebuie că-i fuseseră strânse în feşe în copilărie. Îşi agita pumnul osos către "doctori". "Asta vă e pedeapsa!" ţipa. "Răzbunarea pentru Fengdu!"

Se referea la Oraşul Fantomelor, ale cărui temple şi altare erau dedicate lumii subpământene. Ca şi Vechiul Dachang, fusese un obstacol nefericit în calea următorului Mare Salt Înainte chinez. Fusese evacuat, apoi demolat şi după aceea inundat aproape în totalitate. N-am fost niciodată o persoană superstiţioasă şi nu mi-am permis nicicând să mă las pradă opiului popoarelor. Sunt doctor, om de ştiinţă. Cred doar în ceea ce pot vedea şi atinge. Fengdu nu mi se păruse niciodată altceva decât un loc ieftin şi de prost gust pentru agăţatul turiştilor. Sigur că vorbele baborniţei n-au avut niciun efect asupra mea, însă avea un ton, o furie... fusese martoră la destule dezastre în anii ei pe faţa pământului: clanurile războinice, japonezii, coşmarul nebunesc al Revoluţiei Culturale... ştia că se pregăteşte o altă furtună, chiar dacă nu era destul de educată ca să înţeleagă despre ce e vorba.

Colegul meu, doctorul Kuei, înţelesese însă cât se poate de bine. Îşi riscase poziţia ca să mă avertizeze, să-mi dea destul timp ca să-i sun şi poate să-i alertez şi pe alţii înainte de sosirea "Ministerului Sănătăţii". Spusese ceva... o frază pe care n-o mai folosise tare de mult, de când cu acele ciocniri "minore" la graniţa cu Uniunea Sovietică. Asta era prin 1969. Ne găseam într-un buncăr de pământ pe partea noastră de Ussuri, la mai puţin de un kilometru în aval de Chen Bao. Ruşii se pregăteau să recucerească insula, iar uriaşa lor artilerie ne izbea ca o măciucă trupele.

Gu şi cu mine ne străduiam să scoatem schijele din burta unui soldat nu cu mult mai tânăr decât noi. Intestinul gros al băiatului fusese sfâşiat, iar noi eram mânjiţi pe halate cu sângele şi excrementele lui. La fiecare şapte secunde pe lângă noi ateriza un obuz şi trebuia să ne aplecăm peste pacient ca să ferim rana să nu fie împroşcată cu pământ; de fiecare dată îl auzeam suspinând încetişor şi chemându-şi mama. Se mai auzeau şi alte voci, înălţându-se din întunericul beznă chiar dincolo de intrarea buncărului nostru, voci deznădăjduite, furioase, care n-ar fi trebuit să fie în partea noastră de râu. Aveam doi infanterişti la intrare. Unul dintre ei a strigat "Spetsnaz!" şi a început să tragă pe întuneric. Auzeam acum şi alte focuri de armă, de-ale noastre sau de-ale lor, nu ne dădeam seama.

Ne-a lovit un alt obuz şi ne-am aplecat iarăşi peste băiatul muribund. Faţa lui Gu era la doar câţiva centimetri de a mea. Chiar şi în lumina slabă a lămpaşului cu parafină am văzut că era palid şi tremura. S-a uitat la pacient, către uşă şi apoi spre mine, şi deodată a zis: "Nu-ţi face griji, totul o să fie bine". Şi să ştiţi că omul ăsta nu spusese în viaţa lui ceva pozitiv. Îi stătea în fire să se îngrijoreze, era un morocănos nevrotic. Dacă îl durea capul, era o tumoare cerebrală; dacă stătea să plouă, atunci recolta din anul respectiv era pândită de calamitate. Era felul lui de a controla situaţia, strategia lui de-o viaţă ca s-o scoată întotdeauna la capăt. Acum, când realitatea părea mai cruntă decât toate profeţiile lui fataliste, nu avusese încotro şi schimbase foaia. "Nu-ţi face griji, totul o să fie bine." Pentru întâia oară lucrurile au ieşit cum prevăzuse. Ruşii n-au mai trecut râul, ba chiar am reuşit să-l salvăm şi pe pacient.

Ani întregi, după aceea, obişnuiam să-l întărât întrebându-l ce i-ar trebui ca să mai spună şi el o vorbă bună, şi răspundea mereu că ar fi nevoie de ceva mult mai grav decât prima dată ca să o facă din nou. Acum eram bătrâni şi ceva mult mai grav era pe punctul de a se întâmpla. A zis-o chiar după ce m-a întrebat dacă sunt înarmat. "Nu, de ce-aş fi?" am spus. A urmat o tăcere scurtă, sunt sigur că mai ascultau şi alţii. "Nu-ţi face griji", a zis, "totul o să fie bine". Atunci mi-am dat seama că nu era un episod epidemic izolat. Am încheiat convorbirea şi am sunat-o rapid pe fata mea din Guangzhou.