Bărbatul care nu era ucigaş

Fiecare are un secret - ai face orice să nu-l scoţi la iveală?

"Dar, de când cu visul acela dureros care îi bântuia nopţile şi zilele deşarte, lipsite de vreun sens, nu mai găsise o altă cale de scăpare. Vânătoarea după noi cuceriri şi scurtele momente petrecute împreună cu diferite femei îi umpleau viaţa şi gândurile, reuşind să concureze, cel puţin temporar, cu sentimentul lui de neajutorare. Funcţiona atâta vreme cât avea rolul de amant, de prădător mereu în căutare de noi femei. Era o abilitate pe care reuşise să şi-o menţină. Îl bucura, dar în acelaşi timp îl înspăimânta."

Michael Hjorth este unul dintre proprietarii şi fondatorii casei de producţie Tre Vänner, care realizează filme atât pentru televiziune, cât şi pentru cinema.
Hans Rosenfeldt, născut în 1961 în Borås, este scenarist, actor şi faimos realizator de emisiuni pentru radio şi televiziune.
Autorii au mai scris încă două romane în seria Cronicile lui Bergman.
Roger Eriksson, un adolescent în vârstă de şaisprezece ani, a dispărut în condiţii misterioase. Zilele trec, iar poliţia din Västerås nu face nimic, presupunând că este vorba de o criză de adolescenţă. Apoi, corpul mutilat al lui Roger este găsit plutind pe un lac. Un amănunt şocant - faptul că inima i-a fost smulsă din piept - aduce specialiştii criminalişti la faţa locului.
Însă omul de care au nevoie este Sebastian Bergman. Psiholog criminalist de geniu, cu porniri autodistructive, Bergman este obişnuit cu secretele. Disperat să aibă acces la dosarele poliţiei, intră în joc, până când hăţişul de minciuni şi înşelăciuni îi captează toată atenţia.
Roger, adolescentul dispărut, avea propriile lui secrete. Când ies la lumină, aruncă în aer paravanul fragil după care toată lumea era obişnuită să se ascundă...

"Sclipitor, dificil şi incorect politic, Sebastian Bergman e cel mai atipic psiholog criminalist, un personaj memorabil." (www.bbc.co.uk)

"O carte incredibil de bine scrisă, extrem de incitantă şi cu adevărat de neegalat. Limbajul e alert şi plin de umor. De-abia aştept următoarea lor carte." (Värmlands Folkblad)

"Bergman ajunge să se implice în anchetă şi ceea ce îi lipseşte în plan social compensează prin intuiţia psihologică şi abilitatea de a revela adevăruri trecute multă vreme sub tăcere." (www.booktopia.com)

Bărbatul nu era un ucigaş.
 
Încercă să se autoconvingă de acest lucru în timp ce târa la vale cadavrul băiatului: nu sunt un ucigaş.
 
Ucigaşii sunt nişte criminali. Ucigaşii sunt oameni răi. Întunericul le-a stins sufletele şi, dintr-un motiv sau altul, au îmbrăţişat căile întunericului, au întors spatele luminii. El nu era un om rău.
 
Dimpotrivă.
 
Oare în ultima vreme nu dovedise tocmai contrariul? Dincolo de propriile sentimente, de propria voinţă, aproape că abuzase de sine pentru binele altora. Întorsese şi celălalt obraz, asta făcuse. Iar faptul că acum se afla aici, în hăul acesta mlăştinos, într-un loc uitat de lume, cu cadavrul băiatului, nu era oare încă o dovadă că nu voia decât binele? Trebuia să o facă. Să nu mai dezamăgească vreodată.
 
Bărbatul se opri să-şi tragă răsuflarea. În ciuda vârstei lui fragede, corpul băiatului era greu. Atletic. Multe ore petrecute la sală. Dar nu mai avea mult.
 
Îl apucă vârtos de cracii pantalonilor, care cândva fuseseră albi, dar care, în întuneric, aproape că păreau a fi negri. Îi cursese atât de mult sânge. Da, era greşit să ucizi. A cincea poruncă. Să nu ucizi. Dar existau şi excepţii. Chiar şi Biblia îndemnă în multe locuri la omoruri atunci când erau justificate. Unii o meritau. Iar ceea ce părea greşit putea fi, de fapt, just. Nimic nu era absolut.
 
Mai ales dacă intenţiile nu erau egoiste. Dacă pierderea unei vieţi omeneşti avea să îi salveze pe alţii. Avea să le dea o şansă. Să le dea o viaţă. Atunci fapta aceea nu avea cum să fie o faptă rea. Dacă scopul era unul bun.
 
Bărbatul se opri lângă o baltă cu apă întunecată. În mod normal, aici se afla doar un iaz de vreo câţiva metri adâncime, dar ploile din ultima vreme îmbibaseră pământul cu apă, iar acum iazul se întindea ca un lac în crângul din vale.
 
Bărbatul se aplecă şi îl apucă de subsuori. Cu mare efort, reuşi să ridice în fund corpul lipsit de viaţă al băiatului. Pentru o clipă îl privi drept în ochi. Care fusese oare ultimul lui gând? Apucase să se gândească la ceva? Înţelesese oare că urma să moară? Se întrebase de ce? Se gândise la tot ce nu reuşise încă să realizeze în scurta lui viaţă? Ori la ceea ce reuşise să realizeze?
 
Oricum, nu avea nicio importanţă.
 
De ce se chinuia aşa, de unul singur, mai mult decât era necesar?
 
Nu avea de ales.
Nu avea cum să dezamăgească.
Din nou.
 
Şi totuşi ezitase. Dar nu, ei n-ar avea cum să înţeleagă. Şi nici să ierte. Nu ar fi întors obrazul, aşa cum făcuse el.
 
Îl împinse pe băiat, iar cadavrul acestuia căzu în apă cu un pleoscăit sonor. Bărbatul tresări, surprins să audă sunetul acela în tăcerea întunecată.
 
Corpul băiatului se scufundă în apă şi dispăru.
 
Bărbatul, care nu era un ucigaş, se întoarse la maşina parcată undeva la marginea drumului forestier şi o porni spre casă.
   
- Poliţia din Västerås. Klara Lidman la telefon.
- Aş vrea să anunţ dispariţia fiului meu.
 
Vocea femeii sunase de parcă ar fi cerut scuze, ca şi cum n-ar fi fost sigură că dăduse telefon unde trebuie sau nu s-ar fi aşteptat să fie luată în serios. Klara Lidman îşi trase blocnotesul mai aproape, chit că toată convorbirea era înregistrată.
- Mi-aţi putea spune cum vă cheamă?
- Lena. Lena Eriksson. Fiul meu se numeste Roger. Roger Eriksson.
- Ce vârstă are fiul?
- Şaisprezece ani. Nu l-am mai văzut de ieri după-amiază.
 
Klara nota vârsta, realizând că avea să trimită cazul mai departe pentru a fi procesat de urgenţă. Asta în cazul în care băiatul chiar dispăruse.
- Când anume ieri după-amiază?
- A şters-o pe la ora cinci.
 
Trecuseră douăzeci şi două de ore. Douăzeci şi două de ore extrem de importante atunci când e vorba de persoane dispărute.
- Şi ştiţi unde s-a dus?
- Da, la Lisa.
- Cine este Lisa?
- Prietena lui. Am sunat astăzi la ea, dar mi-a zis că Roger a plecat de la ea pe la zece seara, spuse Lena.
 
Klara taie 17 de pe hârtie si scrise 22.
- Şi unde s-a dus după aceea?
- Fata nu ştia. Acasă, credea ea. Doar că Roger nu a ajuns acasă. Nu a dat pe-acasă toată noaptea. Iar acum aproape că s-a terminat ziua.
 
Iar tu te apuci să ne suni abia acum, se gândi Klara. Realiza că femeia de la celălalt capăt al firului nu părea foarte supărată. Mai degrabă reţinută. Resemnată.
- Lisa şi mai cum se numeşte prietena?
- Hansson.
 
Klara îşi notă numele.
- Roger are telefon mobil? Aţi încercat să-l sunaţi?
- Da, dar nu a răspuns nimeni.
- Şi nu aveţi idee unde s-ar fi putut duce? Nu a dormit acasă la vreun prieten sau ceva de genul acesta?
- Nu, m-ar fi sunat.
 
Femeia făcu o pauză scurtă, iar Klara se gândi că poate vocea acesteia îi fusese înecată de lacrimi. Dar, de îndată ce auzi o respiraţie profundă la celălalt capăt al firului, îşi dădu seama că femeia nu făcuse decât să tragă un fum lung din ţigară. Iar acum dădea fumul afară.
- A dispărut, pur şi simplu.
   
În fiecare noapte avea acelaşi vis.
 
Nu îşi mai putea regăsi liniştea.
 
Mereu acelaşi vis, care îi producea spaimă. Îl irita. Îl scotea din minţi. Sebastian Bergman putea mai mult decât atât. Ştia mai bine decât oricine ce însemnau visele şi ar fi trebuit să fie în stare, mai bine decât oricine, să blocheze aceste rămăşite febrile din trecut. Dar, oricât de pregătit, oricât de conştient ar fi fost de semnificaţia visului, nu putea evita să se lase prins în el. De parcă nimerise fix în punctul acela dintre ceea ce Sebastian ştia că înseamnă acest vis şi ceea ce era el.
 
4:43.
 
Începuse să se lumineze de ziuă. Îşi simţea gura uscată. Strigase oare în timpul nopţii? Probabil că nu, căci femeia de lângă el nu se trezise. Respira liniştită, iar părul lung îi acoperea pe jumătate sânul dezgolit. Sebastian îşi îndrepta degetele amorţite fără să acorde nici cea mai mică atenţie acestui fapt. Când avea acest vis, era obişnuit să se trezească cu pumnul încleştat. Încercă să-şi aducă aminte numele fiinţei care se odihnea lângă el.
 
Katarina? Karin?
 
Probabil că îi spusese cum o cheamă la un moment dat, cu o seară în urmă.
 
Kristina? Karolin?
 
Nu pentru că ar fi avut vreo importanţă, nu avea de gând să o mai întâlnească vreodată, dar scotocitul în memorie îl ajuta să alunge ultimele rămăşite confuze ale acelui vis care părea să i se fi agăţat de toate simţurile.
 
Visul care îl urmărise de mai bine de cinci ani. Acelaşi vis, aceleaşi imagini, în fiecare noapte. Tot subconştientul i se încorda, procesând întâmplările pe care el nu le putea procesa în timpul zilei.
 
Îşi plătea datoria.
 
Sebastian se ridică încet din pat, îşi reţinu un căscat şi îşi luă hainele de pe scaunul pe care le lăsase cu câteva ore în urmă. În timp ce se îmbrăca, privi dezinteresat camera în care îşi petrecuse noaptea. Un pat, două dulapuri de haine de culoare albă, fixate în perete, unul cu o uşă din oglindă, o noptieră albă de la Ikea pe care se afla un ceas deşteptător şi o revistă de sănătate. Alături de scaunul de pe care tocmai îşi luase hainele se afla o măsuţă cu fotografia unui copil "de a doua săptămână" şi tot felul de nimicuri. Reproduceri de artă anonime atârnau pe pereţii pe care vreun agent imobiliar i-ar fi descris ca fiind de "culoarea cafelei cu lapte", dar care erau, pur şi simplu, de un bej murdar. Camera era ca sexul cu femeia aceea: lipsit de fantezie şi cam plicticos, dar îşi făcuse treaba. De fiecare dată şi-o făcea. Din păcate, satisfacţia nu dura prea mult timp.
 
Sebastian închise ochii. Acesta era întotdeauna momentul cel mai dureros. Trecerea la realitate. Cotitura aceea emoţională. O cunoştea atât de bine. Îşi concentra întreaga atenţie asupra femeii din pat, în mod special asupra sfârcului care ieşea de sub cearşaf.
 
Cum o chemă?
 
Ştia că el se prezentase atunci când se întorsese cu paharele, aşa proceda de fiecare dată. Nu se prezenta niciodată când întreba dacă locul de alături era liber, când o întreba ce vrea să bea sau când o întreba dacă îi poate oferi un pahar. Dar se prezenta mereu când îi punea paharul în faţă.
- Apropo, pe mine mă cheamă Sebastian.
 
Şi ce-i răspunsese ea? Ceva care începea cu K, de asta era destul de sigur. Se închise la curea. Catarama scoase un uşor zăngănit metalic.
- Pleci?
 
Vocea îi era adormită, iar privirea îi alerga după un ceas.
- Da.
- Credeam că o să luăm micul dejun împreună. Cât e ceasul?
- Aproape cinci.
 
Femeia se ridică în cot. Ce vârstă să fi avut? Patruzeci? Îşi dădu la o parte o suviţă de păr de pe faţă. Somnul începea să dispară, lăsând loc dezamăgirii că dimineaţa aceea nu avea să fie aşa cum îşi închipuise. Tipul se fofilase, se îmbrăcase, voia să plece fără să o trezească din somn. Nu aveau să ia micul dejun împreună şi nici să citească ziarul conversând relaxaţi, nu aveau să facă o plimbare duminicală. Nu avea să încerce să o cunoască mai bine şi nici nu avea să o sune din nou, indiferent ce i-ar fi promis. Ştia acest lucru. Aşa că nu spuse decât:
- La revedere.
 
Sebastian nu reuşise să îi ghicească numele. Acum nici măcar nu mai era sigur că începea cu K.
 
Strada era tăcută în lumina răsăritului. Suburbia dormea şi toate sunetele păreau atenuate, de parcă natura nu voia să o trezească. Până şi traficul dinspre Nynäsvägen părea să se desfăşoare, respectuos, în surdină. Sebastian se opri la indicatorul din intersecţie. Varpavägen. Se afla undeva în Gubbängen. Avea ceva de mers până acasă.
 
Metroul ajungea până aici. Cu o seară în urmă luaseră un taxi. Se opriseră la un chioşc 7-eleven şi cumpăraseră chifle pentru micul dejun, fiindcă ea nu avea pâine acasă.
 
Pentru că avea să stea să ia micul dejun împreună, aşa-i? Cumpăraseră pâine şi suc de portocale, el şi cu... chiar aşa, fir-ar să fie! Cum o chema pe fiinţa asta? Sebastian o porni înainte pe strada pustie.
 
O rănise pe femeia aceea, naiba ştie cum o chema.
 
Peste paisprezece ore urma să plece la Västerås, să continue ceea ce începuse. Doar că de data aceasta era altfel, pentru că femeia aceea era acum imposibil de contactat.
 
Începuse să plouă.
Ce dimineaţă de rahat!
În Gubbängen.
   
Totul părea să se ducă dracului. Inspectorul de poliţie Thomas Haraldsson începuse să ia apă la galoşi, staţia îi murise şi se pierduse de ceilalţi participanţi la operaţiunea de căutare organizată. Razele soarelui îi băteau direct în faţă, aşa că era nevoit să-şi mijească ochii ca să nu se împiedice de rădăcinile care creşteau alandala pe mocirla aceea. Haraldsson înjura în sinea lui şi se uita la ceas. Peste două ore, Jenny intră în pauza de prânz, la spital. Avea să se urce în maşină, să vină acasă, sperând că el ajunsese deja acasă. Dar el nu avea cum să fie acasă. Trebuia să stea în pădurea asta blestemată.
 
Haraldsson se cufunda şi mai adânc în mlaştină cu piciorul stâng. Simţi cum apa rece îi îmbiba şosetele flauşate. În aer plutea căldura fragedă şi efemeră a primăverii, în apă frigul iernii continua să muşte. Începu să tremure de frig, dar reuşi să-şi tragă piciorul din mocirlă şi să dea de o bucată de teren uscat.
 
Haraldsson privi în jur. Răsăritul trebuie să fie în direcţia aceea. Parcă armata, cu proaspeţii ei recruţi, se ocupă de zona respectivă? Sau cercetaşii? Pe de altă parte, poate că înaintase în cerc, pierzând cu totul direcţia nordului. Zări o moviliţă ceva mai departe şi îşi dădu seama că asta însemna teren uscat, un mic paradis în infernul acesta mocirlos. O porni într-acolo. Piciorul i se afundă din nou în mlaştină. Piciorul drept, de data aceasta. Mda, o plăcere, ce mai!
 
Nu era decât vina lui Hanser.
 
N-ar fi trebuit să se afle aici, ud până la genunchi, dacă Hanser n-ar fi încercat să impresioneze, să arate că avea iniţiativă şi că se putea mobiliza rapid. Şi chiar avea nevoie să impresioneze, doar nici măcar nu era poliţistă. Era o juristă dintr-aia care stă la fileu şi devine inspector-şef fără să-şi fi murdărit mâinile sau, aşa cum se întâmpla cu el acum, fără să se ude la picioare.
 
Nu, dacă ar fi fost după Haraldsson, toată povestea asta ar fi fost abordată diferit. E adevărat, tipul dispăruse încă de vineri şi, conform regulamentului, era necesar să extindă aria căutărilor, mai ales când un martor menţionase ceva despre "activităţi nocturne" şi "lumini în pădurea" din zona Listakärr în weekendul respectiv. Dar Haraldsson ştia din proprie experienţă că această operaţiune de căutare nu era decât o aberaţie. Băiatul se afla acum în Stockholm şi-şi râdea de neliniştea mamei. Avea şaisprezece ani. Aşa fac adolescenţii de şaisprezece ani. Îşi râd de mamele lor.
 
Hanser.
 
Cu cât se uda mai tare, cu atât o ura mai mult. Fusese coşmarul vieţii lui. Tânără, atrăgătoare, plină de succes şi cu talent politic, o reprezentantă perfectă a poliţistului modern.
 
I se pusese în cale. Imediat după primul interviu pentru postul de inspector-şef la poliţia din Västerås, Haraldsson realizase că ascensiunea îi fusese frânată. Haraldsson ţintise la postul acela, Hanser îl luase. Avea să îi fie şef timp de cel puţin cinci ani. Cinci ani care ar fi trebuit să fie ai lui. Calea lui spre ascensiune se surpase complet. Cariera sa începuse să se plafoneze şi nu mai era decât o chestiune de timp până când avea să o ia la vale. Era aproape simbolic că acum stătea în mocirlă până la genunchi, într-o pădure aflată la câteva zeci de kilometri de Västerås.
 
"GIUGIULEALĂ LA PRÂNZ" scria în SMS-ul pe care îl primise de dimineaţă. Ceea ce însemna că Jenny avea să vină acasă la prânz ca să facă sex cu el, după care aveau să mai facă sex încă o dată sau de două ori în cursul serii. Aşa arăta viaţa lor acum. Jenny urma un tratament de fertilitate şi împreună cu doctorul alcătuiseră un program de optimizare a şanselor de inseminare. Iar astăzi era una din zilele acelea favorabile. Drept pentru care primise mesajul. Haraldsson nu ştia ce să facă. Undeva, în adâncul lui, era bucuros că viaţa lor sexuală crescuse cu sută la sută în ultima vreme. Că Jenny voia tot timpul să facă sex. Dar, în acelaşi timp, nu putea să scape de senzaţia că nu pe el îl voia. Ci sperma lui. Dacă nu ar fi vrut cu tot dinadinsul să aibă copii, niciodată nu i-ar fi trăsnit prin minte să o şteargă acasă în pauza de prânz ca să facă sex cu el. Părea să fie doar un act de împerechere. De îndată ce ovulul îşi începea descinderea spre uter, şi-o trăgeau ca iepurii. Iar asta numai pentru că Jenny voia să fie sigură. Nu mai făceau sex de dragul plăcerii, al apropierii. Ce se întâmplase cu pasiunea? Cu dorinţa? Iar acum avea să se întoarcă acasă în pauza de prânz şi avea să găsească casa goală. Poate că ar fi trebuit să o sune şi să o întrebe dacă n-ar fi fost mai bine să ejaculeze anticipat şi să pună sperma la păstrare într-un borcan, în frigider. Partea mai proastă era că Jenny, probabil, nici n-ar fi crezut că asta era neapărat o idee rea.
   
Totul începuse sâmbătă.
 
Un apel de urgenţă primit la centrală, în jurul orei 15, fusese cuplat la poliţia din Västerås. O mamă anunţase dispariţia fiului ei. Cum era vorba de un minor, reclamaţia fusese clasată drept prioritate de gradul întâi. Conform regulamentului.
 
Din păcate, în ciuda priorităţii acordate, reclamaţia a zăcut neatinsă până duminică, prilej cu care o patrulă a poliţiei o vizitase pe mamă în jurul orei 16. Aceasta fusese nevoită să repete reclamaţia, care nu fusese înregistrată oficial decât câteva ore mai târziu, când poliţiştii îşi încheiaseră tura. Deocamdată nu se luase nicio măsură, doar că acum poliţia dispunea de două reclamaţii identice legate de aceeaşi dispariţie. Ba mai mult, ambele marcate cu gradul întâi de prioritate.
 
Abia luni dimineaţă, când Roger Eriksson fusese dat dispărut de mai bine de 58 de ore, ofiţerul de serviciu remarcase faptul că reclamaţia zăcuse neatinsă şi că nu fusese luată nicio măsură. Din nefericire, se mai pierduse ceva timp şi din cauza unei şedinţe cu privire la sugestia inspectoratului General al Poliţiei asupra noilor uniforme. Aşa că, abia în după-amiaza zilei de luni, cazul acesta, care tot fusese amânat, îi fusese repartizat lui Haraldsson. Când văzu data reclamaţiei, Haraldsson îi mulţumi stelei lui norocoase că patrula aceea o vizitase pe Lena Eriksson duminică după-amiază. Hanser nu trebuia să ştie că aceştia nu făcuseră decât să rescrie reclamaţia. Nu, poliţia se mobilizase serios încă de duminică, dar cercetările lor nu dăduseră niciun rezultat. Haraldsson plănuia să se ţină de versiunea asta.
 
Îşi dădu seama că avea nevoie de ceva informaţii noi înainte de a discuta cu Lena Eriksson, aşa că încercă să dea la telefon de Lisa Hansson, prietena băiatului dispărut, dar aceasta încă nu se întorsese acasă de la şcoală.
 
Îi verifică în baza de date a poliţiei atât pe Lena Eriksson, cât şi pe fiul acesteia, Roger Eriksson. Câteva reclamaţii de furturi mărunte îşi făcură apariţia când îl verifică pe Roger. Cea mai recentă fusese înregistrată cu peste un an în urmă, aşadar, nu putea avea legătură cu dispariţia. La numele mamei nu figura nimic.
 
Haraldsson sună la primărie şi află că Roger era înscris la Liceul Palmlövska.
- Nu-i de bine, gândi Haraldsson cu glas tare. Palmlövska era un liceu privat, cu internat. Clasat printre cele mai bune licee din ţară pe baza rezultatelor la învăţătură. Acolo mergeau elevii talentaţi, extrem de motivaţi şi cu părinţi înstăriţi. Părinţi cu relaţii. Aveau să caute un ţap ispăşitor, cerând socoteală de ce durase atât de mult până la declanşarea anchetei, şi nu dădea deloc bine ca, a treia zi de la înregistrarea reclamaţiei, să nu aibă niciun rezultat. Haraldsson se hotărî să lase orice altceva deoparte. Cariera lui se împotmolise deja, aşa că ar fi fost stupid să rişte. Prin urmare, Haraldsson trăsese din greu toată după-amiaza. Se dusese la Liceul Palmlövska. Directorul liceului, Ragnar Groth, şi diriginta clasei lui Roger, Beatrice Strand, îşi exprimaseră neliniştea şi consternarea când auziseră că Roger fusese dat dispărut, dar nu putuseră să îl ajute cu mai mult. Nu se întâmplase nimic deosebit de care ei să aibă cunoştinţă. Roger se comportase complet normal, venise la şcoală ca de obicei, vineri după-amiază avuseseră teză la limba suedeză şi, din spusele colegilor, fusese binedispus la sfârşitul acesteia.