Andrada Văsii: Ce au însemnat pentru creşterea dumneavoastră ca actriţă numeroasele roluri pe le-aţi avut?
Ilinca Goia: Ce poate un actor să îşi dorească decât să joace roluri multe şi diverse? În meseria noastră contează şi cantitatea, nu numai calitatea. Atunci când eram prima dată în faţa camerei nu aveam atâta libertate, cât am dobândit de-a lungul experienţei. Libertatea aceea interioară care îţi permite să te joci cu tine în interiorul rolului, e un fel de relaxare. Este un fel de voluptate de cercetător, dacă vreţi. În tine e ca un laborator de creaţie, laborator care ne permite să ne jucăm cu tipologia rolului, cu aşteptările spectatorului, cu partenerul de scenă. Despre asta este vorba.
Am avut mentori buni, foarte valoroşi, nişte gânditori adevăraţi. Pe scenă am păşit în Teatrul Studenţesc Podul, sub bagheta lui Cătălin Naum şi acolo am învăţat tot ceea ce ţine de viaţa de actor, toate semnalmentele. Modul de a trăi, de a fi, de a explica. Un mod de a gândi, un mod de a exista. Tot la Naum am învăţat să nu accept stagnările, să le desfăşor. Să nu accept dacă lucrurile nu se mişcă - să le fac să se mişte. Cred că tot de acolo îmi vine şi pasiunea aceasta pentru învăţare, pentru că nu am stat locului. M-am tot reşcolit eu cu mine.
A.V.: În afară de colaborarea cu Cătălin Naum de la ce alţi regizori aţi mai învăţat ceva? S-a mai imprimat ceva în personalitatea dumneavoastră?
I.G.: În primul rând i-am avut ca profesori pe Florin Zamfirescu şi Doru Ana, cei care mi-au pus o pâine în traistă din care o să mănânc toată viaţa (râde). După ei am avut parte de experienţa în sine de la Trilogia greacă după Eschil, Sofocle şi Euripide, în regia lui Andrei Şerban - unde eram în cor, în cele trei spectacole. Aceasta a fost iar o piatră de temelie pentru mine care a venit foarte frumos peste ceea ce învăţasem în teatrul studenţesc Podul (munca în echipă - te uiţi pe tine şi te dăruieşti ideii şi conceptului de regizor, teatrul experimental).
După aceea, bineînţeles că am debutat în teatrul profesionist. Debutul meu a fost pe scena TNB în Vassa Jeleznova (1989) în regia lui Ion Cojar (astfel am cunoscut-o pe Florina Cercel care juca rolul titular admirabil) şi interesant este că s-a întâmplat aşa fel încât mi-a rămas ceva la Naţional. Şi când am revenit în România şi în Bucureşti am jucat tot pe scenă la Naţional tot în regia lui Ion Cojar în Omul din La Mancha şi după ce m-a văzut în acest spectacol şi în Jocul Ielelor - Jocul Ielelor a fost ultimul spectacol al meu pe care maestrul Cojar l-a văzut ca spectator - mi-a spus: "N-am greşit. Am făcut bine că te-am adus aici". N-am apucat să îi mulţumesc îndeajuns.
A.V.: Referitor la admiterea dumneavoastră la UNATC: vă aduceţi aminte un moment anume? Cum v-aţi pregătit, emoţiile ş.a.m.d
I.G.: Era o perioadă foarte dificilă cu locurile şi cu intratul la facultate. Existau patru locuri pentru 400 de candidaţi. Ceea ce înseamnă că era o concurenţă acerbă. De aceea sunt actriţe care au dat la facultate şi de şapte, chiar nouă ori. Eu am terminat liceul în 1987 şi şansa mea a fost să mă pregătesc cu dragul meu unchi, marele regizor şi creator de teatru, Dan Micu, care a decedat. El mi-a dat multă încredere şi mult curaj; a fost foarte iscusit în a călăuzi o tânără timidă, deloc extrovertită. Dan mi-a zis că o să intru la facultate, dar nu s-a întâmplat în anul acela. Prima oară când am dat, am picat prima sub linie; eram a cincea. Şef de comisie era maestrul Ion Cojar. A fost şi un fel de făcut cu ochiul: vezi că la anul s-ar putea să intri. Asta am înţeles eu prin acest număr cinci. A fost o victorie pentru mine, nu am luat-o ca un eşec.
După aceea m-am dus la Naum şi m-am şcolit la Teatrul Studenţesc Podul. Când am dat a doua oară la facultate în 1988, am intrat prima. Tot atunci am şi debutat în film. Când eram la filmări la Dan Piţa la Rochia albă de dantelă am aflat că am intrat la facultate de la fratele meu care m-a sunat şi mi-a lăsat vorbă la hotel.
A.V.: Dragostea durează trei ani este un spectacol care se joacă de mult timp. Aţi simţit vreodată că vă plafonaţi? Sau vă reinventaţi constant personajul?
I.G.: Eu nu am jucat de la început în această piesă; am intrat pe parcurs, din 2010. Într-adevăr, este impresionant - au ajuns la 550 de spectacole. Este formidabil pentru că spectacolul este din ce în ce mai viu, se purifică în decursul timpului. Este vorba de o comuniune aparte. Spuneam că nu am stat locului. Când am văzut că nu îmi prieşte ceva şi că nu îmi serveşte ceea ce mi se oferă în teatrul instituţionalizat, am ales să deschid şi alte porţi. Atunci am dat de pereţi porţile televiziunii (râde) şi apoi am intrat în teatrul underground. A fost o experienţă minunată.
M-a sunat Chris Simion şi mi-a spus: "trebuie să reluăm, trebuie să faci o înlocuire, dar n-ai timp. N-ai decât câteva repetiţii". În două-trei zile cred că am intrat şi am avut parte de o mare bucurie. Într-un fel mă simt acasă acolo, mai degrabă decât în Teatrul Naţional din Bucureşti (TNB), pentru că este vorba despre un fel de iubire. Vorbim de un aer aparte, vibratil, foarte plin de afecţiune şi de cinste.
Ne spunem totul. Suntem patru oameni - cinci cu regizorul. Ne spunem orice, nu avem false scrupule, sau false modestii. Suntem şi de aceeaşi vârstă şi structură. Gândim la fel. Suntem ca o familie şi mă simt bine cu ei. Cu Cristi Iacob am fost colegă în primii doi ani de facultate, aşa că aici am păşit cot la cot.
A.V.: Diferă publicul de la Godot faţă de publicul de la Teatrul Naţional Bucureşti/Teatrul Metropolis? Îl simţiţi mai aproape?
I.G.: Da. Este şi mai aproape şi mai necruţător.
A.V.: Răspunsul din partea lor este mai direct?
I.G.: Da. Şi pretenţiile. La teatru e ca la teatru. Publicul este mai asertiv, dacă vreţi, pentru că există o anumită cutumă: plătim bilet, stăm în scaun, ne uităm la poveste, dar nu participăm. La club vorbim despre nişte spectacole interactive - ca şi cum ai face stand-up. Nu e chiar la fel, dar se înrudeşte. Te obligă să fii updated, să fii pe fază, să nu ai ezitări. Este o experienţă pe care i-aş recomanda-o oricărui aspirant, începător. Te învaţă foarte multe lucruri despre tine. Te căleşte şi te creşte. Eu cred că un actor trebuie să facă de toate: şi circ şi reclame şi filme şi recitaluri de poezie. Nu are voie să îşi pună singur bariere spunând: "eu asta nu fac!". Ba da! Trebuie să le încerci pe toate. Să te expui la toate. Pentru că aceasta este o meserie de uzură, de expunere, de maximă utilizare a timpului şi a fibrei tale. Aşa este ea. Dacă ne-am ales-o, trebuie să o facem bine.
A.V.: O altă piesă în care jucaţi este Gaiţele, de la Teatrul Metropolis. Cum vă explicaţi succesul ei, faptul că se joacă de două ori în aceeaşi zi?
I.G.: Este o piesă genială. Iar actorii sunt geniali. Este vorba despre o distribuţie perfectă. Regizorul a fost atât de inspirat, de deştept şi de tânăr în gândire încât pur şi simplu n-a făcut decât să scuture puţin de praf impurităţile care s-au pus pe text. Şi nu sunt multe, pentru că textul este scris genial. Sunt nişte personagii acolo pe care nu ai cum să le greşeşti, dacă eşti de meserie şi dacă ai în tine fibra aceasta a comediei. Sunt nişte tipologii extraordinare. Numai dacă ai fi citit textul, ca o lectură, ar fi fost un succes. Cu atât mai mult într-un spectacol atât de frumos, în această scenografie a Corinei Grămoşteanu, în regia lui Dan Tudor şi în compania acestor mari doamne care sunt de o bogăţie sufletească, generozitate şi de o tinereţe formidabilă. Pentru mine e ca o gură de aer ori de câte ori vin şi joc la Metropolis. Mai iau parcă încă un an de viaţă. Îmi face foarte bine. Îmi place totul foarte mult aici. Este pe gustul meu, deoarece este aşa cum ar trebui să fie la teatru. E atât intim, cât şi înconjurat de lucruri frumoase, curate, bine făcute; de civilizaţie, aşa cum e şi normal. Mă bucur că se joacă şi că are un succes formidabil.
A.V.: Aţi avut foarte multe roluri. Totuşi, aţi dori să vă îndreptaţi către o altă parte a teatrului? Spre alte personaje? Să lucraţi cu un anumit regizor?
I.G.: Din păcate această meserie, în România, din cauză că nu se bizuie pe o politică impresarială şi repertorială care să călească, să crească şi să fructifice carierele, nu prea poţi să îţi alegi. Tot ceea ce poţi să faci este cam ceea ce fac şi eu: să te păstrezi în ton cu timpul - încep să îmi rafinez mijloacele şi să fiu cât mai aptă şi mai deschisă la tot ce vine.
Nu pot să spun că vreodată mi s-a întâmplat să vină prinţul cu un pantof şi să mi-l pună în picior, scuturând cenuşa. Nu! Nu vine nimeni. Totul se plăteşte în meseria aceasta. Şi cred că datoria unui actor este să se cizeleze, să se rafineze, să se autodisciplineze, să se educe, să citească, să se înconjoare de frumuseţe, de armonie. Să-şi populeze mintea şi viaţa cu lucruri care nu sunt resturi. Să se îmbogăţească. Eu cam asta cred. Şi asta fac.
A.V.: Legat de filmul Poziţia copilului: credeţi că filmul, prin mesajul şi structura sa, va produce o schimbare în acele pături influente, vizate de către subiect?
I.G.: Faptul că povestea acestui film se petrece într-o anumită pătură socială nu cred că este atât de important, cât faptul că povestea în sine porneşte dintr-un anume illo tempore. Este un mit fundamental care ne structurează pe toţi. În orice meridian şi epocă ne-am afla. În orice clasă socială, cred. Faptul că el este poziţionat de către scenarişti şi de către regizor într-o pătură în care se mişcă mai uşor pârghiile în România, nu ştiu dacă este pe primul plan.
Ce este pe primul plan, pentru mine, şi ce mi s-a părut dureros şi copleşitor şi care m-a învăţat şi m-a cotrobăit zile în şir după ce am văzut filmul, este faptul că vorbim despre o poveste atât de iscusit spusă, atât de frumos alcătuită şi atât de echidistant povestită, încât ştiu că mă aflu în faţa unei capodopere. Eu n-am cunoscut aceste fapte şi calităţi când am citit scenariul. Nici neapărat când am lucrat, dar când l-am văzut, înainte de a pleca la Berlin, am recunoscut acest lucru şi am ştiut că se va întoarce cu premii de acolo.
A.V.: Eraţi sigură de la început că va lua un premiu?
I.G.: Am fost sigură, pentru că ştiam tot scenariul, tot ce s-a filmat. Tot la ce s-a renunţat la montaj, la ce a ştiut Călin Netzer să renunţe. Tăria lui, firul acela roşu care s-a păstrat şi faptul că el este crescut în Germania nu sunt lucruri întâmplătoare. Am în minte acum un citat, un fel de mod de a face artă: actorul trebuie să aibă inima caldă şi gura rece. Aşa a făcut Netzer acest film - foarte nemţeşte. A ştiut exact ce vrea, cu o împărţire de straturi pe interior, dar cu o expresie translucidă, fină. Nu ştiu ce fel de impact va avea filmul asupra plătitorilor de bilet. Pe mine m-ar interesa mai mult să văd o sală de public plătitor, care vine şi-l vede, dar şi modul în care reacţionează la fiecare scenă. Eu nu am avut timp să îl văd cu marele public, pentru că, de exemplu, în lunea când a avut loc premiera, eu jucam la Godot Dragostea durează trei ani.
O să-mi doresc să-l văd, pentru că mă interesează reacţia spectatorilor şi cum cade filmul în ei. La vizionare am simţit că este un film greu şi că spectatorilor li se întâmplă ceea ce mi s-a întâmplat şi mie. Că spectatorii pică în ei, sunt răvăşiţi. Au fost chiar şi plânsete. Iar cele 10 minute de aplauze de la sfârşit au fost foarte grele. Am simţit că este foarte bine primit. Şi nu numai pentru că a primit Ursul de Aur, ci pentru că este o poveste atât de frumoasă. Fiecare actor de acolo face artă - acesta este marele merit al lui Călin. Este un regizor cu mult talent şi îi doresc atât lui, cât şi celor din generaţia lui, dar şi nouă, tuturor, să se finanţeze cinematografia românească. Pentru că sunt multe de făcut şi de schimbat.
A.V.: Legat de dinamica relaţiei dumneavoastră cu Luminiţa Gheorghiu de pe platourile de filmare: ce credeţi că aţi învăţat de la ea? Dar Luminiţa Gheorghiu de la dumneavoastră?
I.G.: Nu ştiu ce a învăţat de la mine. Eu ştiu ce am învăţat de la ea. Luminiţa este un om de cantitate. Asta este o meserie care se şi fură, dar uneori lucrezi cu un asemenea fenomen, un actor-locomotivă care are o vigoare şi o forţă de a dărâma pereţi de marmură, o actriţă care a dus în spate roluri importante, care a avut şansa şi care a lucrat cu mari regizori şi a făcut foarte mult film. Numai a fi în prejma ei şi a o vedea cu micile tabieturi, cum se încalţă, cum ascultă indicaţiile regizorului, cum răspunde la ele, cum le trece prin ea. Totul a fost un mare cadou.
Pe lângă aceasta, mai este şi faptul că Luminiţa este o femeie cu un tonus existenţial copleşitor care se ia, este contagios, dar şi că este o femeie foarte generoasă. Pe cât de dură, dacă vreţi, este în apariţie, pe atât de vibratilă şi sensibilă şi dedicată este proiectului în care într-adevăr se implică. Cred că forţa îi vine din faptul că este genul de actriţă care se uită pe ea. Se pune pe planul doi. Îşi pune pe primul plan proiectul şi ceea ce vrea regizorul, iar în planul doi vine tot restul. Pentru mine acest lucru a fost foarte folositor. Secvenţa care mi-a dat cele mai mari frisoane şi spaime este secvenţa pe care am avut-o cu ea. Este o secvenţă foarte lungă şi bine scrisă, pe muchie de cuţit şi am avut emoţii pentru ea.
Aflându-mă alături de Luminiţa Gheorghiu şi de Călin Netzer şi petrecând nopţile lucrând, am avut senzaţia că m-am reîntors la şcoală. Bănuiesc că şi ei îi dădea acelaşi tip de indicaţii, nu ştiu sigur. Ştiu că mie Călin îmi spunea: "Mai puţin. Mai puţin. Mai puţin, nu trebuie atât!". Felul în care acestea cădeau în mine mă confrunta cu ochii Luminiţei. Parcă era o treaptă pentru mine şi îmi spunea: "Hai calcă pe mine, că pot să te duc".
A fost foarte frumos modul în care a funcţionat acest fluid între două femei - între mama dominatoare şi amantă. Într-un fel, mamele aceluiaşi băiat. Este o problemă de maternitate între ei, în povestea aceasta de iubire care nu este tocmai funcţională. Felul în care ne-am transmis şi am făcut ca această scenă să nu fie nici vulgară, nici derizorie, să fie cu însemnătate, să fie în slujba filmului, a fost frumos. Asta am învăţat de la Luminiţa.
A.V.: Pentru că în martie 2013 v-aţi sărbătorit ziua de naştere, aş dori să vă întreb: dacă ar fi să vă întâlniţi cu Ilinca de la 18 ani, ce aţi sfătui-o?
I.G.: Ce întrebare grea. Să se preţuiască mai mult, să fie mai egoistă - în sensul cel mai bun al cuvântului -, să aibă grijă de ea însăşi în primul rând şi, după aceea, şi de ceilalţi.
A.V.: Un sfat pentru tinerii actori?
I.G.: Nu prea sunt în măsură să dau sfaturi. Mai degrabă sunt dornică să le ascult. Însă de câte ori am remarcat un începător, un tânăr talentat şi mânat de pasiune de meseria aceasta, mi-am dat seama că ea nu se poate face decât dacă nu poţi fără ea. Asta este important: să nu faci teatru decât dacă nu poţi fără. După aceea, toate greutăţile acestei vieţi, care nu este foarte uşoară - te consumă, îţi mănâncă fibra - vin mult mai bine, mai pe sufletul tău dacă faci ceea ce faci tu cu dăruire şi cu senzaţia că nu poţi fără. Că pentru asta eşti făcut.
Credit foto: Cos Aelenei / Poziţia copilului