Am încercat să dăm impresia că priveşti în casa cuiva
Maria Andrieş: Ai folosit din nou camera subiectivă, scena privită doar prin ochii unuia dintre personaje. De unde ţi-a venit ideea acestui tip de a povesti în film?
Adrian Sitaru: Nu cred că am luat de undeva ideea de camera subiectivă. Îmi place mie unghiul subiectiv. Cînd am făcut scenariul la Pescuit sportiv, l-am şi scris din punctul de vedere al fiecăruia dintre cele trei personaje principale. Ca în Rashomon al lui Kurosawa, dacă vrei... După aceea, mi s-a părut că devine plictisitor şi le-am amestecat, dar am rămas cu ideea de unghi subiectiv. Cumva, aşa l-am scris: să vezi aceeaşi întîmplare din trei perspective diferite. Pînă la urmă, l-am radicalizat, l-am filmat numai din unghiuri subiective. E şi o manieră care se potrivea poveştii. Şi aşa am ajuns la chestia asta. Am înţeles că s-a mai făcut... Mai e un film de prin '40 şi ceva, Lady in the Lake. Nu l-am văzut, dar au scris criticii despre el. E un thriller, totul văzut prin ochii unui criminal sau ceva de genul ăsta. E un concept pe care nu l-am descoperit eu. E posibil să-mi fi rămas şi de la Probă de microfon, al lui Daneliuc. Dar eram mic cînd l-am văzut. M-a impresionat, cred că inconştient, camera aia...
M.A.: În Domestic ai folosit doar parţial unghiuri subiective.
A.S.: Noi am încercat, cu Silişteanu, operatorul, cînd am conceput cu ce focale lucrăm, cu ce scenograf... Am încercat să pară totul filmat prin ochii cuiva care spionează, observă. Am vrut să sugerăm, prin felul în care am folosit camera, ca focală şi mişcări de cameră, că oamenii ăia sînt priviţi, spionaţi cumva... Nu ştiu cît mi-a reuşit.
M.A.: De aici şi camera care rămîne mult timp nemişcată, ca în prima secvenţă de apartament.
A.S.: Da, doar că, din cînd în cînd, are nişte mişcări, se duce după un personaj sau altul. Noi am fost cu filmul la festivalul de la Mar del Plata şi la Slamdance. Au venit din public şi remarci din astea, parcă au simţit că privesc ei în casa cuiva. M-am bucurat, pentru că am avut intenţia asta, dar fără să fie la fel de clar ca-n Pescuit sportiv sau în Din dragoste cu cele mai bune intenţii
Blocul l-am construit in studiouri
M.A.: Cum a apărut scenariul la Domestic?
A.S.: În 2007, am început să scriu nişte povestiri scurte. Multe au fost inspirate din copilărie, poveşti de-ale mele cu animale. Unele au fost auzite, dar cele mai multe sînt personale. Şi mai era şi povestea visului, ce se-ntîmplă în visul din film. Povestea asta nu era legată de nimic, era o aberaţie de-a mea... Am scris vreo şase-şapte poveşti, apoi, dîndu-mi seama că au o temă comună, m-am gîndit să fac un lungmetraj. Şi aici am căutat mult, cum să îmbin toate poveştile într-una singură. Pe structura scenariului am lucrat destul de mult. Între timp, pentru că m-am apucat de Din dragoste... şi se mişcau greu lucrurile cu Domestic, din cauza mea, că n-aveam scenariul, am aplicat cu Lord şi Colivia la CNC, ele funcţionau ca povestiri în sine. Şi le-am filmat. Într-adevăr, dintre povestiri, Colivia a rămas cel mai mult în Domestic. Colivia şi visul ăsta, care n-a fost niciodată film, şi e în bună măsură o povestire în sine, mă rog, era mai lung, ce fac ăia acolo, cu înmormîntarea aia... Era absurd şi abstract de-a dreptul, dar mi-a plăcut, mi s-a părut ca se potriveşte.
M.A.: Pînă la urmă, ai unificat povestirile "mutînd" toate personajele în acelaşi bloc.
A.S.: Da, am ajuns la concepţia că trebuie să fie un bloc, ca să se lege mai uşor poveştile şi personajele. Dar, dacă mă intrebi ca filmare, n-am filmat într-un bloc. Adică scara de bloc şi ceea ce se-ntîmplă în holul blocului, da, e o scară de bloc reală. Dar apartamentele în sine le-am construit în studiouri, la Buftea. Şi asta din mai multe motive. Unul era folosirea unui tip de focale, focale lungi. Într-o locaţie reală, trebuie să stai cu camera la 4-5 metri depărtare. E aproape imposibil de filmat cu ele. Am construit apartamentele pe mai multe planuri, să se vadă baia în planul doi sau trei, să putem construi mizanscena dintr-un singur cadru. Fiind focale lungi se aplatizează un pic distanţele şi se vede mai bine ceea ce se petrece în spate.
M.A.: De exemplu, sîngele de găină din cadă...
A.S.: Da, asta şi altele. În al doilea rînd, ne-am dorit un tip de scenografie mai greu de găsit într-un bloc normal. Voiam să rămînem în zona realismului, dar, din scenariu şi din tipul de poveste, era un realism un pic mai stilizat, mai abstract, mai absurd, umorul e de o factură specială. Şi pentru asta am ajuns la unul dintre cei mai buni scenografi ai noştri, Cristian Niculescu. A venit cu propriul concept şi propriul aport la film. Scenografia e realistă, dar un pic stilizată.
M.A.: Scenograful a stabilit inclusiv modelul de faianţă din bucătărie?
A.S.: Da, da, am discutat mult şi am ales ce culori şi cum trebuie să arate interiorul la familia asta, la familia cealaltă. De exemplu, ne-am gîndit foarte mult ce tablou să aibă Mihăieş în casă, acela cu calul. Am tot căutat tablouri flamande, ciudăţenii din astea cu animale. Pînă la urmă a venit el cu un tablou găsit nici nu stiu cum, al unui artist contemporan. Mi-a plăcut foarte mult, se potrivea misterul şi absurdul din tablou cu ceea ce ne doream noi.
Pereţii se mişcau în timp ce filmam
M.A.: Şi din care alte motive aţi filmat în studio?
A.S.: Datorită focalelor pe care le-am folosit, apartamentele sînt puţin supradimensionate. Nu se vede în film, dar pereţii, camerele sînt mai mari decît într-un apartament real. Ne-am şi plimbat pe acolo cu un steadycam şi altfel n-am fi încăput. Aproape toţi pereţii din locaţie erau pereţi mobili, îi puteam da jos şi pune camera cum doream. Nu numai că-i dădeam jos, dar îi şi mişcam. De exemplu, la scena parastasului, camera se învîrte prin casă şi ajunge undeva, prin spatele pianului, în perete. A trebuit să mutăm peretele ăla în timp ce filmam, că era cadru-secvenţă. Da, am încercat tot felul de chestii. Cu un scenograf bun şi gîndit bine, am putut face filmul cum ne doream, şi mai puţin costisitor, fără efecte speciale.
M.A.: Adrian Titieni reprezintă un alt element comun al filmelor tale.
A.S.: Da, apare în aproape toate. Unde am putut, l-am folosit. În scurtmetrajul Chefu' nu prea aveam unde, că erau doar femei.
M.A.: L-ai distribuit pentru că are un anumit profil, ca actor, să zicem, e o brută cu sensibilitate?
A.S.: În Valuri şi Colivia, da, pentru asta. În Domestic, l-am schimbat, deşi era mai comod să mergem pe acelaşi tipar. Am zis să-i facem pe el şi pe Clara (n.red. - Clara Vodă) intelectuali, profesori. A fost şi pentru mine o provocare, să nu mă copiez prea mult. De data asta, e mai puţin brută.
Le-au rupt capul în faţa mea şi i-au făcut tocăniţă
M.A.: Tematica legată de animale de ce te-a atras? Ţi-au omorît iepurele cînd erai mic şi acum te răzbuni?
A.S.: Multe din poveştile mele vin din copilăria trăită la ţară, lîngă Sibiu, la bunicii mei. Multe dintre vacanţele de vară le-am petrecut la ei. Povestea cu iepurele era, de fapt, o poveste cu o pereche de porumbei, pe care i-am găsit, îi îngrijeam. Şi bunicii m-au convins să-i mîncăm. Pe vremea lui Ceauşescu, era mai logic să-i mîncăm, pentru că n-aveam cărniţă. Discursul lor de adulţi în care aveam incredere şi care aveau autoritate în faţa mea a părut foarte convingător. Nu mi-au luat porumbeii şi i-au făcut direct ciorbă, nu! M-au convins să-i dau, după o săptămînă în care am avut grijă de ei. Şi le-au rupt capul în faţa mea şi i-au făcut tocăniţă. Atunci nu cred că am suferit sau nu m-a pus pe gînduri. M-a pus pe gînduri abia treizeci de ani mai tîrziu: de ce am reacţionat asa, de ce m-am lăsat convins?
M.A.: Au românii o problemă legată de felul în care tratează animalele? Sîntem mai barbari faţă de alte popoare?
A.S.: Cred că în general poporul nostru e mai barbar şi mai înapoiat, pentru că asta e, alţii au avut timp să se civilizeze. Nu doar cu animalele sîntem puţin mai neciopliţi. Dar, altfel, sîntem ca toată lumea. Adică aşa cum sîntem educaţi din şcoală. În materie de film şi de animale, sîntem prea puţin educaţi. Era doar povestea aia tristă cu Puiul... N-aş face însă o discriminare, nu cred că sîntem foarte deosebiţi de ruşi sau de alte popoare balcanice în ceea ce priveşte comportamentul nostru faţă de animale. Pe de altă parte, e o diferenţă mare între cum se raportează oamenii de la sat faţă de animale şi cum se raportează cei de la oraş. E o mare discrepanţă, pe care o studiază sociologi, etnologi şi aşa mai departe. Poate şi filosofii...
M.A.: Copiii cum se raportează?
A.S.: Copiii se raportează altfel. Nu cad atît de mult în sentimentalism şi emoţie, ca adulţii. Copiii, cînd înţeleg că ceva moare şi moare, e ok, nu devine telenovelă. Noi, adulţii, umanizăm prea mult animalele, şi aşa auzi vorbindu-se cu "motăniţa lu' tata". Le umanizăm într-un fel aproape patologic, cred eu. Acum, ce e bine şi ce e rău e o dilemă la care n-am răspuns şi de aceea am făcut filmul. Un alt contrast, un alt paradox din ăsta în capul meu e că, deşi iubesc animalele şi n-aş omorî o muscă, nu sînt vegetarian. Mănînc cu plăcere carne. Iată, iubim şi mîncăm animalele cu aceeaşi poftă.
Două zile şi ceva am filmat cum tăia găina
M.A.: Domestic este un film despre copiii minţiţi de adulţi şi convinşi să-şi mănînce animalele sau despre altceva?
A.S.: Cred că e mai mult despre altceva. E despre relaţiile părinţi-copii şi despre responsabilitate. Şi felul cum ne raportăm la animale implică un tip de responsabilitate: ce ţinem, cînd ţinem, în cazul cîinelui de pe casa scării, cine-şi asumă şi cine nu-şi asumă responsabilitatea... Eu, cumva, n-am vrut să insist pe ideea "de ce" şi "cum" moare Mara, fetiţa. Dar Mara e fetiţa acestui tată, Titieni, care doar formal e foarte responsabil, dar nu-şi asumă nimic de fapt, totul e băgat sub preş, şi la propriu, şi la figurat. Moartea fetiţei e din vina indirectă a acestui tată iresponsabil, a superficialităţii cu care tratăm copiii şi relaţiile. N-am vrut să fiu explicit în asta... La fel e şi cu tatăl din Valuri, care nu-şi asumă nimic, cînd dispare femeia aceea sub apă. Apare în toate filmele mele: cineva care moare sau dispare, animal sau om, şi felul în care se raportează ceilalţi la asta.
M.A.: Cum au fost filmările cu animale pe platou? Chiar aţi tăiat găina?
A.S.: Nu, acolo a fost totul un efect special. După ce băga mama găina în baie, închidea uşa şi, între timp, dădea găina pe geam altcuiva, că altfel ar fi făcut gălăgie, nu puteam filma. Un alt tip era ascuns în baie şi, cînd zicea fetiţa că taie găina şi intra în baie, tipul ăla avea o instalaţie cu care stropea cada cu sînge. Dar era totul "live", că voiam să filmăm dintr-un singur cadru. Am şi tras vreo 35 de duble, două zile şi ceva am filmat cum tăia gaina. Oricum, era repetat bine dinainte, dar era dificil să se lege tot.
Pisica tot timpul ieşea din cadru
M.A.: Cîinele de pe casa scării părea destul de cuminte.
A.S.: Da, cîinele era într-adevar foarte ascultător. Pisica, în schimb, tot timpul ieşea din cadru. Dar nu pot să mă plîng, că îmi doream să se mai mişte cumva pe-acolo. Ieşea, intra. Senzaţional a fost la scena cînd se plîngea într-o scenă emoţionantă şi se urcă ea pe pian şi se învîrte în jurul fotografiei fetiţei. Îmi doream să ajungă cumva pe lîngă fotografie, am încercat tot felul de chestii, cînd să-I dăm drumul, de unde să-i dăm drumul, na, ea o lua pe unde voia ea. Am tras şi atunci vreo 30 de duble, nu neapărat din cauza pisicii.
Am ajuns la dubla bună, ne-am uitat la ea, "Gata, îi super!". Şi-a zis Titieni: "Hai, să mai facem una!". Şi-am mai făcut. Şi aia a fost dubla care-a intrat în film, s-a întîmplat ca pisica să se urce pe pian şi să se rotească în jurul fotografiei. Nu-mi venea să cred. E o chestie pe care n-o prea poţi controla. Trebuie să ai noroc cu animalele. Iar eu am avut noroc cu animalele la filmări. Aveam şi ceva experienţă, din Lord şi Colivia. A fost mai mult decît în regulă. Cred că am avut probleme mai mari cu actorii.
M.A.: Au jucat şi copii în film. Cum ai lucrat cu ei?
A.S.: Da, cu copiii e întotdeauna dificil, dar, dacă-i găseşti şi sînt ceea ce trebuie, e o plăcere să lucrezi cu ei. Dănuţ, băieţelul, a fost primul care a intrat pe uşă, la casting. Mi-am dat seama că-i foarte bun şi mi-am zis: "Nu se poate, chiar aşa, primul să fie?". Am mai văzut destul de mulţi şi m-am întors la el. Era într-adevăr cel mai bun, a fost primul, deci iarăşi cu noroc!
M.A.: Şi fetiţa din rolul Marei cum ai găsit-o?
A.S.: E o poveste întreagă. Fetiţa din film e chiar fata lui Titieni. Cu un an înainte de filmare, citind scenariul, el mi-a zis că n-ar da-o pe Ariadna la casting, că e povestea aşa, că nu-i superstiţios, da' nu-i place... În fine, la casting n-am mai chemat-o, am şi început repetiţiile cu o fetiţă, cu Adrian şi Clara. Era OK, dar nu trecea de un anumit prag şi nu eram mulţumit. Şi zice Titieni la un moment dat: "Adrian, da' pe Ariadna de ce nu vrei s-o vezi?", "Păi, tu ai zis că ai probleme, superstiţii!", "Aş, superstiţii!". Şi am văzut-o. Ea făcuse ceva teatru la şcoală şi era aşa., foarte teatrală. Dar, imediat după ce i-am explicat cum trebuie să vorbească, a schimbat registrul şi era la fel de bună ca ei doi, actorii-părinţi. Am repetat foarte mult, nu e nimic improvizat acolo. Ea chiar face un pic de rol, pentru că nu e în realitate atît de dură şi de răsfăţată.
E absurdul din viaţa reală, cel pe care-l trăim
M.A.: Ce fel de film e Domestic, comedie, dramă?
A.S.: Aş zice că e o comedie specială, nu neagră, nici gen Vacanţa Mare. Dar e un film plin de umor, cu personaje pline de umor, cu oameni şi animale, cu întîmplări amuzante, chiar dacă dramatice, la care poţi să te emoţionezi şi să şi rîzi în acelaşi timp. E şi un pic absurd, dar un absurd mai aproape de realism, e absurdul din viaţa reală, cel pe care-l trăim fiecare dintre noi.
M.A.: Care sunt regizorii tăi preferaţi?
A.S.: Cred că în fiecare an, în fiecare lună, îi schimb. Evoluez eu, mă gîndesc la alţii. Întii Fellini, Bergman şi Tarkovski - de acolo a plecat totul. Făcînd Politehnica la Timişoara, în anii '90, am descoperit cinemateca. Eu eram mai mult cu muzica în cap, făceam muzică. Sînt din Deva, n-am avut ocazia la Deva să văd filme, la Timişoara, am văzut prima oară Tarkovski, cred că el a fost primul. Cu Fellini şi Bergman, am început să înţeleg ce înseamnă regizor. Îmi plăceau filmele de orice tip, nu conta calitatea, era o mare pedeapsă dată de mama să nu mă lase la film. O dată cu filmele de cinematecă, am început să înţeleg şi să simt cumva organic că vreau să fac cinema.
M.A.: Ai dat examen la regie?
A.S.: Eram încă la Politehnică şi dădeam examen la UNATC. Am fost rejectat din prima. Ştiu că şi Radu Jude a picat de trei ori, ca şi mine. În fine, am terminat Politehnica, am lucrat vreo doi ani la ProTV Deva. Mi-am şi cumpărat cameră, aveam sculele mele, mi-am făcut primele filmuleţe, cu părinţii, cu prietenii. Pe urmă, s-a înfiinţat Universitatea Media şi am fost chiar în prima promoţie, cu Jude în clasă, cu Silişteanu, cu care filmez. Şi mai erau cîţiva foarte buni. A fost o şansă MediaPro, nu neapărat şcoala în sine, cît faptul că am stat pe lîngă filme. A venit Costa-Gavras, într-un an. Eu cu Jude eram un fel de asistenţi, pe-acolo, am lucrat la figuraţie. Mi-a prins bine să văd cum se lucrează la un film profesionist.
În fotbal, mai avem aşa, sclipiri
M.A.: Între filme şi filmări, te uiţi la meciuri?
A.S.: Am scos cablul, de tot, chiar de tot... Cînd mă uit la ceva, mă uit pe internet, chiar şi la meciuri. Înainte eram fan Steaua şi urmăream meciurile foarte des, acum mi-a scăzut pofta de fotbal. Poate şi pentru că nu mai facem performanţa din anii trecuţi, cu "naţionala", mai ales. Mă rog, mai avem aşa, sclipiri. Din păcate, nici pentru văzut filme nu prea mai am timp.
M.A.: Dar de făcut sport, mişcare, faci?
A.S.: Îmi place foarte mult sportul, dar aici, în Bucuresti, e greu să găseşti o piscină ca lumea, e greu să alergi... Nu e imposibil, dar... Cînd aveam posibilitatea, jucam badminton. La Deva am jucat mult, am înţeles că şi Mungiu joacă. Dar nu badminton la iarba verde! Badminton serios, în sală, pe puncte. Unii spun că e un sport mai obositor, mai solicitant decît tenisul de cîmp, dacă-l joci pe bune. În fine, jucam fotbal, dar aici, în Bucureşti, nu am prieteni, nu mai am echipă. Înotul e cel mai simplu să-l practic, dacă găsesc timp.
M.A.: Te-a impresionat vreun personaj din lumea sportului?
A.S.: Cu siguranţă, da. M-am uitat la Olimpiadă. Sînt impresionante unele meciuri în care sînt întoarse rezultatele. Mi-amintesc de un meci de volei, Brazilia-Rusia. Sau de un atlet britanic, care a bătut recorduri şi la 5.000 de metri, şi la 10.000 de metri. Chiar eram în Londra atunci, eram într-un părculeţ din ăsta cu ecrane, nu erai pe stadion, dar toată lumea vibra, era frumos... Sportivii sînt şi ei un fel de eroi, de modele, mai ales cei care se luptă aproape cu imposibilul.
Toţi cred că îşi doresc o curticică, au nevoia asta inconştientă
M.A.: Corneliu Porumboiu afirma într-un interviu din Film Menu că unii orăşeni din România nu sînt complet adaptaţi la urban, de aceea cresc animale pe balcon. Tu ce părere ai?
A.S.: Dacă mergem în altă ţară, e la fel, şi străinii ţin animale în casă, dar nu domestice, ţin "pet"-uri. Noi ţinem şi unele animale pentru consumul zilnic. A fost o migraţie, oamenii au venit de la sat la oraş şi sunt in tranzitie. Eu, venind din Deva, un oraş mic, şi copilărind şi la ţară, simt Bucureştiul ca foarte iritant, cu oameni foarte iritanţi, şi stresaţi, şi isterici. Poate tocmai pentru că sunt mulţi de la sat, Bucurestiul fiind prima haltă spre Occident în căutare de bani mai mulţi, şi aceşti oameni nu sînt complet adaptaţi la viaţa dintr-un mare oraş. Şi-atunci se claxonează, strigă unii la alţii, se scuipă. Nu sînt obişnuiţi să trăiască în metropolă, unde spaţiul e foarte mic. Şi atunci devin foarte nervoşi, se înjură unii pe alţii. De aceea în Bucureşti nu mă simt deloc bine. Am fost şi în alte capitale, nu ca turist, am stat acolo, în Paris, în Amsterdam, în Berlin, şi nu m-am simţit deloc aşa, a fost foarte bine.
M.A.: Faptul că avem prea multe blocuri în oraşe contribuie la inadaptare? Există o nostalgie a curţii, a grădinii?
A.S.: Da, cu siguranţă, dar asta e aşa, o chestie ancestrală, nu neapărat că vin oamenii de la ţară. Dar am trăit în natură, în peşteri. Toţi cred că îşi doresc o curticică, au nevoia asta inconştient... Şi-atunci aducem iepuri în casă... E drept că în Bucuresti nu prea sînt parcuri. Cînd vine căldura, IOR-ul de lîngă mine se umple de oameni, nu ai intimitatea aia, să simţi o sută de metri pătraţi ai tăi...
Facem multe lucruri de ochii lumii şi de ochii Europei
M.A.: Ai renunţat la televizor. De ce?
A.S.: Nu pot să-i critic pe cei care se uită la televizor. Aş critica mai degrabă ceea ce se difuzează la televizor, nişte mizerii pe care un organism ca CNA ar trebui să le sancţioneze. E o mare problemă în ceea ce livrăm acum oamenilor, să citeasca sau să vadă. E vina tuturor cumva că s-a ajuns în situaţia asta. Nu cred că cenzura este benefică, dar nici aşa... OTV-ul l-au închis abia după zece ani şi din motive care ţin de politică.
M.A.: Pînă atunci, i-au dat amenzi.
A.S.: Amenzile sînt măsuri luate de ochii lumii, la fel ca şi alte multe lucruri care sînt făcute de ochii lumii şi de ochii Europei. Să nu se vadă ce băgăm sub preş, corupţia şi aşa mai departe. Mie mi se pare o mare porcărie ce s-a întîmplat cu Institutul Cultural Român, în vară. O instituţie care funcţiona incredibil de bine a fost rasă fără nici un motiv, doar din motive politice. Am semnat petiţii, au zis, au scris toţi marii regizori. I-a păsat cuiva? Nu le-a păsat de nimeni! Aceşti regizorii sînt singurii care mai aduc ceva renume României, că nici în sport, nici în altele, nu mai sîntem cum eram. Ce contează? E trist şi rusinos cazul ICR-ului.
M.A.: E trist şi faptul că nu există reacţie a autorităţilor la petiţiile regizorilor?
A.S.: Da, nu există nici un fel de reacţie. Marga e la fel, face tot ce vrea.
M.A.: De ce crezi că nu reacţionează şi publicul larg la umor de calitate?
A.S.: Ştiu că aveam altfel de umor, mai fin. Am ajuns să trăiesc puţin pe vremea lui Ceauşescu şi, pentru că n-aveam televizor, n-aveam nimic, bancurile politice erau de un umor foarte bun, sec, absurd. Mulţi străini mi-au spus: "Am lucrat cu români şi ce umor mişto aveţi voi!". Există un gust bun pentru umor, cel puţin, în România. Eu asta sper de la publicul românesc. Asta încerc prin Domestic.
M.A.: Vrei să readuci umorul bun?
A.S.: Da, prin televiziune şi toate alea, s-a îngroşat foarte mult, s-a lăsat ştacheta mai jos, că e mai uşor aşa să obţii rating şi bani, cu glume proaste. Noroc cu Internetul, că există seriale şi alte chestii, de bună calitate, şi tinerii pot vedea şi altceva.
Nu-i de-ajuns să băgăm patru ore de sport
M.A.: Unde crezi că e rost de speranţă?
A.S.: Sînt nişte mari schimbări care trebuie făcute şi nu se fac. În primul rînd, cu educaţia. Ne lăudăm cu olimpicii internationali, şase-şapte, dar în rest... M-am uitat şi eu de curiozitate pe nişte statistici pe ţări. Acum zece ani eram în top, acum nu mai sîntem, sîntem pe zece la matematică, la fizică nici atît. La alte tipuri de teste europene, sîntem varză, pe ultimele locuri. E o mare problemă asta cu educaţia şi se vede peste tot. Acum ne gîndim să băgăm filmul în şcoli, ca materie de studiu. Nu e suficient să-l bagi.
M.A.: De ce nu e suficient, nu se fac orele?
A.S.: Avem şi muzică, şi desen, tratate superficial şi de părinţi şi de profesori, e aşa, de distracţie. Muzica se poate face serios, să-i găseşti pe copiii talentaţi, să-i îndrumi, se pot face milioane din muzică şi ar avea de cîştigat şi România. Din desen, la fel, şi el poate fi un business. Filmul - la fel. Nu sîntem educaţi să ascultăm muzică, de aceea nici nu avem prea mari trupe de muzica rock, pop etc. Avem cîţiva, din nou de elită, în muzica simfonică, operă etc.
M.A.: Cu sportul cum stăm?
A.S.: În sport, tot ce a fost bun, şi ca bază materială, şi ca organizare, s-a dus. L-am auzit pe acest ministru care spune de patru ore de sport în şcoală, şi e bine dar şi pe alea, nu ştiu... De curînd am filmat într-o şcoală, clasa a doua, şi spunea învăţătoarea: "Hai că în ora de sport o să facem matematică!". Ea are cincizeci de ani şi normal că-i mai comod, că nu-i uşor să controlezi treizeci de copii. Şi-atunci îi ţinem în bănci, ţipăm la ei. Degeaba pui patru ore de sport dacă nu se fac sau nu se fac cum trebuie. Sportul, filmul în şcoli trebuie făcute la fel de serios ca matematica şi fizica. Asta, dacă vrem să creştem într-adevăr nivelul nostru educaţional în lume. Altfel, o să avem doar excepţii care se duc şi lucrează în America, să zicem.
M.A.: Şi restul se uită la OTV.
A.S.: Se uită la OTV şi cîştigă la Loterie.
CV Adrian Sitaru
Data şi locul naşterii: 4 noiembrie 1971, Deva
Ocupaţie: regizor, scenarist, producător
Filme: scurtmetraje - Valuri (2007 - premii BAFTA, Locarno şi Imago), Lord (2009), Colivia (2010 - premii la Berlin şi Varşovia), lungmetraje - Pescuit sportiv (2007 - premiu la Salonic, nominalizat la Bratislava şi Buenos Aires), Din dragoste cu cele mai bune intenţii (2011 - premiu pentru regie la Locarno, nominalizat la Las Palmas, Hong Kong, Chicago şi Gopo), Domestic (2013 - selecţionat la Mar del Plata şi Slamdance)
Această versiune extinsă a interviului publicat în Gazeta Sporturilor apare în exclusivitate pe LiterNet.