Dincolo de Persona - Lumina suficientă

După interviu (aprilie 2012), m-am oferit să o conduc acasă, cu un taxi. A acceptat cu o umanitate zdrobitoare şi cu o demnitate caldă şi detaşată. M-a întrebat dacă nu mă deranjează... Mi se părea o neconcordanţă în termeni: pe mine, o ilustră necunoscută, dumneaei, doamna mister. Tocmai aflasem, însă, că pentru dumeaei, oamenii sunt egali şi liberi şi, în mod ideal, lipsiţi de dependenţe împovărătoare. Întotdeauna am admirat-o pentru tot ce respira: firesc şi rigoare, bun gust, discreţie şi, cumva, un spaţiu plin, dar fără presiune. Doamna Irina Petrescu a reuşit să devină pentru mine, pe parcursul a două ore dintr-o după amiază cînd m-a primit ca pe un mare jurnalist (ce nu eram) în cabina dumneaei de la Teatrul Bulandra, un decupaj dintr-o realitate pe care mi-aş fi dorit-o repetată, magic, cel puţin în fiecare an, cel puţin o dată, înainte de premiile UNITER.

Nota LiterNet: Cu ocazia celei de-a douăzecea ediţie a Galei Premiilor Uniter (23 aprilie 2012), LiterNet a realizat o serie de interviuri cu nominalizaţi, premiaţi sau membri ai juriilor precedentelor Premii UNITER. Irina Petrescu, protagonista acestui interviu, a cîştigat premiul pentru întreaga activitate în anul 2003.


Iuliana Iustina Stănculescu: Mă interesează omul care are forţă şi îşi poate transmite mai departe modelul. Mă interesează omul care să aibă forţa discursului astfel încât să poată spune: "Da, la chestiunea aceasta nu m-am gîndit niciodată aşa" sau "Nu, nu am privit niciodată acest lucru sub această formă".
Irina Petrescu: Pentru aşa ceva trebuie o stare, o pregătire interioară, nu bibliografică.

I.I.S.: Da, iţi trebuie o pregătire interioară pentru asta. Acesta a fost motivul pentru care, pur intuitiv, am ales să vorbesc cu persoane despre care consider că s-au şlefuit în timp atît ca oameni şi nu doar ca profesionişti. Ca oameni interiori. Eu ştiu acest lucru despre dumneavoastră din ziua în care v-am văzut, pe vremea când eram copil, într-un interviu în care aţi spus aţi renunţat la "Carpaţi" într-o zi (n.r. e vorba de ţigările Carpaţi).
I.P.: Da... (zîmbeşte afirmativ)

I.I.S.: Acela a fost momentul de click, atunci am început eu să vă admir. Pînă atunci nu vă ştiam. Îmi amintesc că în acel interviu aţi fost întrebată: "Doamnă Petrescu, ştiu că obişnuiaţi să fumaţi foarte mult (două pachete pe zi) şi totuşi v-aţi lăsat. Cum v-aţi lăsat?". Şi aţi răspuns: "Domnule, într-o dimineaţă m-am trezit şi am zis: eu nu mai fumez". Atunci, mi-am spus: "Uite un om a cărui voinţă este emblematică". Am încercat să-i conving pe alţii să se lase de fumat şi le spuneam: "Ştii, este o actriţă, Irina Petrescu, ştii cum s-a lăsat de fumat?"... V-am folosit modelul câteva zeci de ani şi încă nu am încetat să o fac. Fiind inspirată de acel moment, sper din suflet, în acest interviu, să obţin astfel de insight-uri, de momente de acest fel...
I.P.: Dacă vrea Dumnezeu să coboare îngerul. Că şi în teatru se spune în cîte o seară: "Şi astă seară a coborât îngerul". Adică este o seară cu totul neobişnuită. Spectacolul fiind acelaşi. Nu se schimbă nimic. Dar el are ceva, aşa cum se spune acum, şi detest acest cuvânt... are o energie în plus.

I.I.S.: La spectacol vă referiţi?
I.P.: Da, da, spectacolul.

I.I.S.: Credeţi mai mult în har decât în talent sau în dar?
I.P.: Ooo! Harul este întâi, întâi şi întâi. Dar nu este harul cerut de meserie, ci, în situaţia noastră, este puterea de a comunica. Acesta mi se pare lucrul cel mai important, mai mult decât disponibilitatea de a provoca râsul, de a provoca plânsul şi de a arăta: uite ce bine ştiu eu să fac tumba, şi roata, şi şpagatul, şi să stau într-un deget, să dansez breakdance. Demonstraţia în sine pe mine nu mă... atrage. Venind după festivalul acesta de la Bacău (n.r. a VII-a ediţie a Galei "Star", Bacău, aprilie 2012), m-a întrebat cineva care a fost nota comună, universul comun de orientare al celor care au fost premiaţi. Sunt doar 3 premii: premiul cel mare, premiul de One Man Show, premiul de One Woman Show. Au fost câţiva foarte bine pregătiţi, câţiva cu "pulover bine croşetat", bine, bine, bine "croşetat", cu model, cu floricele, cu lână colorată. Iar toţi trei care au luat premiu au fost aparent... amatori. Coloraţi discret, nimic ţipător, nici în gest, nici în expresia vocală, nici în alegerea textului. Şi acesta a fost unul din criteriile pe care am mers, adică asupra calităţii textului. Şi puterea de a... m-ai speriat un pic cu ce vrei de la mine şi caut să fac pe deşteapta şi nu-mi iese (rîde binevoitor).

I.I.S.: (sunt surprinsă de naturaleţea discursului şi, intimidată, continui) Spuneţi lucruri extraordinare! Cam acelaşi lucru l-am mai auzit de la cineva, dacă nu mă înşel tot în seria aceasta într-un interviu, că importantă este experienţa şi ce trezeşti în celălalt şi ce transmiţi discret. Fără prea multe cuvinte.
I.P.: Fără prea multe mijloace. Adică eu ştiu să fac şi ca broasca şi ca leul şi ca maimuţa.... Dar trebuie să fac ca omul. Asta pricepe cel mai uşor omul care mă priveşte. Dar eu ştiu să fac bine ca omul. Poate ca maimuţa ştie şi el să facă. Citeam în ultima carte a lui Andrei Pleşu, Faţă către faţă (n.r.: Andrei Pleşu, Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete, editura Humanitas, 2011), chiar este o minune de carte, este de ţinut aşa, undeva aproape... foarte la îndemână şi să o deschizi din când în când, oriunde! Oriunde îţi vine. Are o tabletă intitulată Victor Rebengiuc. Bineînţeles că nu am ştiut cum să dau mai repede de aceasta. Şi el spune ceva absolut extraordinar, fără să-l laude, fără să-l flateze, fără să-l dea de exemplu. Face o constatare şi este unul dintre puţinii sau poate singurul actor despre care nu-ţi dai seama că este actor când îl întâlneşti. Când îl vezi pe stradă, când îl saluţi, când te salută, când stăm de vorbă. Este un actor care nu e actor, care nu face pe actorul. Şi stînd şi gîndind şi recapitulînd, da domnule, aşa e! Victor nu este actorul, nu e boemul, nu e neglijentul, nu e... afemeiatul, nu trage cu ochiul în sală la cucoane, nu se uită la mărgele. El este pur şi simplu! El este. Şi este ca un om şi nu ca o maimuţă.

I.I.S.: Deci nu este histrionic.
I.P.: Exact! Ăsta este cuvântul! Şi asta s-a potrivit în acest concurs, să ne ne placă tututor. E adevărat am avut un pic nişte divergenţe într-unul din cazuri dar, până la urmă, am căzut de acord. Histrionismul, mai ales, histrionismul...

I.I.S.: Forţat, impus....
I.P.: Bine, el e forţat prin definiţie. Al începătorului care nu are suficiente mijloace ca să ascundă histrionismul. Ştii? Adică să te păcălească, să îţi zică smooooooth. Şi el, pe dedesubt, să fie plin, plin, plin de meserie în toate sertăraşele. Ei, la cei care nu au această capacitate, e chiar supărător. Pentru că se ajunge la marginea arenei, e aproape un circ. Vorbesc de circ metaforic, pentru că circul este o şcoală extraordinară. Mie îmi place circul foarte tare.

I.I.S.: Deci îmi spuneţi că un actor ar trebui mai întâi să fie om şi pe urmă să înceapă să fie actor.
I.P.: Aici cred că intervine harul. Toţi oamenii sunt oameni. Dar unii au în plus de la Dumnezeu capacitatea de a intra în comunicarea, alta decât cea a cifrelor, cu ceilalţi. Noi nu comunicăm cu cifre, noi comunicăm cu cuvântul, în primul rând, cu corpul nostru, cu încărcătura asta care, cred eu, vine direct din cer spre pământ şi care trebuie să treacă prin noi. Dacă trece trece prin noi, această emisie de particule divine poate să fie ceva mai mult decît doar fizic, magnetic, electric. Nu neapărat spiritual. Dacă nu trece prin noi atunci, ori e mai bine să facem altă meserie, ori, meseria pe care ne-am ales-o dacă este asta, a actoriei, atunci o să fie foarte chinuită. Şi chinul se percepe şi oboseşte. Asta ne spunea maestru în primele lecţii: "Oricât de greu v-ar fi, oricât de mare efort, oricâtă transpiraţie ar însemna efortul fizic sau efortul vocal sau chiar efortul de concentrare, el nu trebuie să se vadă. Pentru că asta oboseşte spectatorul".

I.I.S.: Pe celălalt îl obligă....
I.P.: Îl obligă să preia efortul şi atunci nu se mai bucură plenar.

I.I.S.: Cine spunea asta?
I.P.: Maestrul meu Ion Şahighian, un mare regizor de care foarte puţină lume îşi mai aminteşte, care a stat la temelia teatrului românesc interbelic, în mod special. Şi care a mai fost şi unul din pionierii filmului românesc. Un lucru pe care îl tot spun, de atâtea ori l-am spus, că risc să devin plicticoasă şi pisăloagă: tot el spunea că "Actoria este, în egală măsură, a arăta cu a ascunde". Ca să ne legăm de ce vorbeam înainte, dacă arăţi mai mult decât trebuie, atunci personajul nu mai are mister şi spectatorul se uită ca într-o vitrină. Nu caută, nu este incitat să afle mai mult despre acel personaj pentru că dacă există o mare, mare, mare măiestrie cum am avut atâţia mari monştri, ei ştiu să ascundă ce-i mai interesant. Şi să stîrnească interesul spectatorului să caute să descopere ce el vrea să ascundă, dar nu de tot. Dacă ascunde de tot, înseamnă că este opac.

I.I.S.:Este ca într-un joc, de-a v-aţi ascunselea.
I.P.: Păi sigur, până la urmă vrei să fii găsit (rîde cald).

I.I.S.: Vrei să fi găsit, dar laşi urme.
I.P.: Da.

I.I.S.: Cum percepeţi dumneavoastră şi cum trăiţi meseria de actor, care nu este o meserie ci, un dar până la urmă? Cred că o meserie este cea care este făcută cu efort. Un tot...
I.P.: Un tot cu pregătire cu tot, cu exerciţii...

I.I.S.: Asta ar fi o meserie simplă. Dar actoria? Sau, de exemplu, teologia? Sau profesoratul sau psihologia? Îmi cer scuze de la contabili, dar contabilitatea, cred, ai putea să o înveţi şi punct.
I.P.: Cu creionul în mână şi atât.

I.I.S.: Atât. Nu trebuie neapărat să fi dăruit să ai....
I.P.: Nu întâmplător aţi spus de categoriile acestea pentru că şi profesorul este,... cât să zic? 30% actor şi preotul este un actor pentru că şi el oficiază un mister....

I.I.S.: O taină.
I.P.: O taină! Şi trebuie să capteze atenţia, concentrarea şi cu cât este mai adevărată credinţa lui ca om, preotul cu atât are mai mare atracţie şi influenţă.

I.I.S.: Da, de acord. La fel se întâmplă cu toate meseriile prin care se stabileşte o relaţie directă cu omul. Cu fiinţa nudă, să zicem aşa.
I.P.: De pildă, doctorii nu au nevoie de histrionism. Deşi unii sunt histrioni.

I.I.S.: Poate medicii pediatrii, puţin. Ca să nu-i sperie pe copii.
I.P.: Da, eu ştiu... N-am cunoscut medici pediatri decât unul foarte mare pe care l-am văzut într-un interviu al lui Eugeniei Vodă, absolut minunat.

I.I.S.: Probabil domnul Pesamosca.
I.P.: Nu Pesamosca. Pe Pesamosca l-am şi cunoscut, din fericire. Dar medicul ca şi preotul ca şi pedagogul şi în ultimă instanţă actorul trebuie să câştige încrederea spectatorului.

I.I.S.: De acord.
I.P.: Încrederea, nu plăcerea. În primul rând, încrederea. Adică cel care te priveşte să zică: da, merg cu ăsta pentru că ştiu că o să fie bine. Nu mă rătăcesc, ducându-mă cu ăsta. Nu o să-mi dea un leac greşit. Nu o să mă convingă să apuc o cale care să nu mi se potrivească sau să nu îmi facă bine. Un actor în care să ai încredere este mai mult decât un actor talentat care te face să râzi şi să plângi. Eu sunt un foarte bun spectator de teatru, îmi place foarte mult. Merg mai mult la teatru decât la cinema dar, merg şi la cinema şi sunt un bun spectator. Îmi place să trag de acolo ceva care să-mi ţină cald, să-mi facă bine, să plec acasă cu un gând mai bogat decât cel cu care am intrat.

I.I.S.: Spuneaţi că sunteţi un foarte bun spectator.
I.P.: Da. Vreau să spun că sunt spectacole, unele chiar bine făcute, care nu-mi inspiră încredere. Ştii, este ca o haină. E frumoasă dar nu ţi-ai cumpăra-o, nu pentru că nu ţi-ar veni bine ci pentru că nu ai încredere că nu se va topi la prima ploaie. Nişte pantofi care să fie de fapt foarte frumoşi dar să fie de carton, să fie nişte pantofi pentru stat în sicriu şi care, dacă îi porţi pe stradă, se topesc pentru că sunt de hârtie, de carton. Mi s-a întâmplat să văd asemenea spectacole sau chiar asemenea actori care să nu-mi inspire încredere.

I.I.S.: Cum poţi "să creezi încrederea" în celălalt?
I.P.: Nu ştiu, nu ştiu. E poate şi o chestie de chimie, de afinitate. E ca în iubire, cred. Se creează sau nu acea legătură. Mă ia cu el sau cu ea sau mă lasă să stau la locul meu şi să privesc ca printr-o vitrină? Şi să-mi aleg sau să nu-mi aleg. Eu am descoperit demult demult-de-tot, în tinereţe, privind un spectacol, am descoperit că o persoană pe care o ştiam, un actor, nu este aşa cum îl credeam. Că este altcineva. Jucând perfect, încadrat, nu că este altcineva, un alt personaj, ci că nu este aşa cum am crezut eu.

I.I.S.: Ca om?
I.P.: Ca om, civil.

I.I.S.: Dar cum v-aţi dat seama?
I.P.: Nu ştiu.

I.I.S.: Aţi avut intuiţia asta.
I.P.: Da. Pentru că scena este, zic eu, teribil de crudă. Îţi arată ce nu ai vrea totdeauna să arăţi.

I.I.S.: Ca o oglindă a adevărului.
I.P.: E un fel de oglindă a adevărului. Decelează foarte bine răutatea, prostia, superficialitatea, invidia. Boli ale sufletului de civil.

I.I.S.: Cum aşa? Că ajungi să mimezi atât de bine aceste lucruri...
I.P.: Să le acoperi.

I.I.S.: Astfel încât îţi spui: astea nu pot să fie decât din interior?
I.P.: Nu neapărat... nu neapărat.

I.I.S.: Dar cum poţi să-ţi dai seama dacă o răutate este adevărată sau doar jucată?
I.P.: Eu nu mă refer la trăsăturile acestea de caracter ale personajului.

I.I.S.: Ci ale omului?
I.P.: Ci ale omului care interpretează un personaj nu care trebuie să fie rău ci să fie bun.

I.I.S.: Şi nu reuşeşte să fie bun.
I.P.: Ba da reuşeşte dar eu simt că nu este autentic.

I.I.S.: Am înţeles acum.
I.P.: E ceva ce nu pot explica în cuvinte. Este o senzaţie, o stare. Este un manechin, nu un om. Deşi un manechin de ceară... Eu nu suport muzeele de ceară. Am fost o singură dată, cîmd am fost la Paris, în celebrul Musée Grévin. Cine se duce la Paris trebuie să treacă şi prin oroarea asta. Am stat 20 de minute şi am plecat. Inautenticul. După care am o senzaţie foarte neplăcută, acuma spun ceva ce nu ar trebui să spun: Îmi face foarte rău să privesc fotografii foarte recente ale Sophiei Loren.

I.I.S.: Întotdeauna am crezut că semănaţi cu Sophia Loren.
I.P.: Nu m-am gîndit niciodată la asta. Nici nu mi s-a mai spus niciodată, pînă acum, acest lucru. În tinereţe mi se spunea, aşa, ca un compliment, că semăn mai mult cu o altă actriţă din perioada filmului neo-realist: Antonella Lualdi. De ce am amintit de acest nume? (n.r. Sophia Loren). Pentru că, ea are acum 70 şi ceva de ani, o vârstă care modifică aspectul unei femei sublim de frumoase. Ori ea, aparent, când te uiţi la ea, la o fotografie recentă, aparent, ea nu s-a schimbat.

I.I.S.: E încremenită.
I.P.: E încremenită în imaginea de acum 40 de ani. Încremenire, cum să spun eu, lucrată chirurgical, lucrată cu scoateri şi adăugiri... Înţelegi? Adică, ea nu mai este Sophia Loren, ea este păpuşa Sofia Loren a anilor '60. Şi mie chestia asta îmi face rău cât cuprinde. Prefer să o văd pe Jeanne Moreau smochinită şi zbârcită decât să o văd pe splendoarea de Sophia Loren... retuşată. De asta, în această meserie, ai şansa să parcurgi un drum, ca în viaţă: să începi cu ingenue, să joci femei, femei mature, să joci mame, bunici, să joci năluci. Ajungi să fii o nălucă şi să joci tot ingenue. Şi asta e rău de tot, e cât cuprinde. S-a mai întâmplat. Uneori teatru îngăduie acest lucru, filmul nu. N-ai ce face.

I.I.S.: Normal.
I.P.: Oricâte de trucuri de lumină, de încadratură, de machiaj intervii. Dar tot ce spun este absolut aiurea şi nu...

I.I.S.: Nu-mi spuneţi asta, vă rog din suflet! (Facem o scurtă pauză. Îi aduc un buchet de flori. Se bucură de el şi îmi povesteşte despre trandafirii pe care i-a primit la festivalul de la Bacău)
I.P.: Când am ajuns cu ei acasă (cei pe care i-am primit de la Bacău) erau deja...

I.I.S.: Desfăcuţi, înmuiaţi?
I.P.: Da. Şi atunci mi-a fost milă să-i arunc. Şi atunci i-am tăiat, atâta codiţă, atâta i-am lăsat. Şi i-am pus într-un pahar cu apă şi cu o bucăţică mică de zahăr. Şi a doua zi dimineaţă.... (e bucuroasă, surprinsă)

I.I.S.: Erau vii. Erau frumoşi... (întreb, cu o mirare în aşteptare)
I.P.: Fără picioare, este adevărat. Erau Toulouse Lautrec. Dar erau vii! Şi aşa m-am bucurat, teribil! Da....

I.I.S.: Revenim puţin la...
I.P.: Oile noastre! (rîde)

I.I.S.: Cum ajungem să nu mai avem conştiinţa asta a faptului că trebuie să fim cineva, să fim naturali, autentici, reali?
I.P.: E greu.

I.I.S.: Da... Dar asta este o construcţie.
I.P.: E greu. Cred că vine de acolo de unde trebuie să fii mulţumit cu ceea ce eşti adică să nu vrei să fii altfel sau altcineva sau altcândva. Deşi eu foarte tare mi-aş dorit să trăiesc în...

I.I.S.: Perioada lui Sănduc Dragomir.
I.P.: (rîde frumos şi plin)... Am zis interbelic. El era postbelic. Dar de unde spui asta?

I.I.S.: Nu ştiu dar mi se pare că atât de mult vă potriviţi în acel peisaj... Ştiţi cât de mult am ascultat acel CD? Doamne! (n.r.: e vorba de audiobookul cu fragmente din Jurnalul unei fete greu de mulţumit, de Jeni Acterian, editura Humanitas)
I.P.: Extraordinar! Acesta a fost un moment foarte special, şi relaţia mea cu Humanitas-ul datorită acestui audiobook s-a legat, s-a deschis într-un mod foarte, foarte benific pentru mine, ca persoană, adică... am intrat în relaţie, brusc, cu nişte prieteni pe care nici nu-i cunoşteam înainte: redactori de carte... o minune. Ia uite... (zîmbeşte mulţumită, încîntată) Nu, ştii cât mi-ar fi plăcut să trăiesc doar ca imagine plastică de modă? Eu mă uit acuma cu o plăcere nebună la Hercule Poirot, sunt anii 1930, '20-'30... Dumnezeule! Mi se pare ceva mai minunat şi mai feminin, deşi... ca modă, ca şi 1910, trecând peste fustele scurte, alea 1920 şi pălăria oală... alea nu. Deci asta ca să ne întoarcem înseamnă să nu-ţi doreşti să fii altfel, asta cred eu că poate sta la baza naturaleţii. Să nu ai prea multe de ascuns.

I.I.S.: Dar nu e greu uneori să te uiţi spre tine, când "tine" nu te percepi a fi nimic, adică când nu ai realizat cine eşti deocamdată, e ca şi cum te-ai uita într-o oglindă şi ai vedea doar o umbră, un contur, pentru că nu te-ai definit.
I.P.: Da, dar şi exigenţele acelui privit au vârsta împlinirilor, adică nu poţi să fii exigent cu devenirea ta când încă nu ai început...

I.I.S.: La 25 de ani...
I.P.: La 20 de ani sau la 16 ani, da... e prea devreme zic eu. Astăzi tinerii sunt cu mult mai evoluaţi.

I.I.S.: Aş vrea să vorbim despre evoluţie şi involuţie astăzi, şi în special de evoluţia şi involuţia genului, pentru că spuneaţi de feminitate mai devreme şi într-adevăr vă descopăr din imaginile mele mentale a fi o femeie extraordinar de specială, cu un fizic de.... o frumuseţe aparte.În mintea mea se calează cumva, v-am zis eu cu ce imagine (n.r. cu a Sophiei Loren), dar şi cu o feminitate pură, apropo de feminitatea interioară. De ce nu mai sunt femeile astăzi femei?
I.P.: Cred că societatea de consum... transformarea s-a făcut la noi, cel puţin, teribil de repede, violent de repede, de aceea şi şocul este foarte mare, şocul omului care a trecut de 25- 30 de ani şi a mai apucat să vadă şi altceva. Copiii de 15-16-17-18 ani nu sunt şocaţi de...... banal, de blugii cu talia foarte joasă, e ceva ce nu suport. Nu suport să văd o burtă goală sau un spate, un început de fesă, nu suport, îmi face rău, mi-e inconfortabil şi întorc capul, ca ceva ruşinos...
 
I.I.S.: Dar e un fel de, să-i zicem aşa, profanare a feminităţii?
I.P.: Nu, nici măcar indecenţă. Mi se pare... de prost gust. E ca o mâncare căreia îi lipseşte ceva din reţetă...
 
I.I.S.: Misterul...
I.P.: Bucăţica aia.
 
I.I.S.: Cum îşi păstrează totuşi o femeie feminitatea? Cum aţi început şi cum v-aţi construit feminitatea în stagiile acestea despre care vorbiţi?
I.P.: Nu ştiu, asta ţine de educaţie dar pierderea feminităţii în mod acuzat şi mai grav, mi se pare nu referitor la feminitatea îmbrăcăminţii, ci a comportamentului, a vocabularului, a intervenţiei sonore. Asta mi se pare lipsit de feminitate: vorbitul tare cu cuvinte ordinare, în troleibuz, pe stradă, într-o aglomeraţie, la o coadă, asta mă deranjează mai mult decât pantalonii cu talie joasă. Mă deranjează în special la fete, ele mi se par mai..., mai de condamnat, dacă sunt vulgare, decât băieţii, şi când sunt vulgare fetele sunt de o vulgaritate fără margini...
 
I.I.S.: Mai mare parcă decât a băieţilor...
I.P.: Mult mai mare decât a băieţilor, mult mai mare, şi mai supărătoare. Nu ştiu, poate, poate că ţine de educaţie, de o anumită zonă, de anumite tabu-uri care astăzi nu mai funcţionează, cu: asta se face, asta nu se face... să faci sau să spui, nu mai este valabil, astăzi orice se face, orice se poate spune, într-un limbaj generic, de democraţie, toată lumea are voie să... chiar aşa? (e dezamăgită)
 
I.I.S.: De la ce v-a păzit, să zicem, păzirea tabu-urilor? La ce nu aţi fost expusă, în vreme? Foarte mulţi ar putea spune: "lasă-mă domn'le cu tabu-urile astea, sunt nişte restricţii, de ce să ţinem restricţii? Să fim liberi!"... Cu toate astea înţeleg necesitatea tabu-ului. Pe dumneavoastră cum v-a ajutat această necesitate, acest tabu, respectarea tabu-ului?
I.P.: M-a ajutat foarte mult... eu aşa am fost formată, în familie, în şcoală, în profesie, am avut şansa în profesie să întâlnesc exact oamenii pe care-i întâlneam şi în familia mea, maestrul meu, maestru Şahighian, era ca un al doilea tată al meu. Liviu Ciulei, de asemenea. Radu Penciulescu, David Esrig, au fost toţi nişte oameni cu nişte rigori de educaţie care cred că nici nu s-ar fi gândit să facă altfel, decât ca nişte oameni civilizaţi, faţă vieţii pe care o parcurgeau împreună cu mine ca spectator al lor sau ca subiect de formaţie a universului lor de...
 
I.I.S.: Educaţie...
I.P.: Imagine, de pedagogie, de... (rămîne îngîndurată o vreme)
 
I.I.S.: Mi-aţi zis de figuri ample masculine, dar ceva feminin din zona formării dumneavoastră, inclusiv mama sau...
I.P.: Mama, da, mama, care era o casnică dar fără să fie gospodină. Făcea totul aşa cum trebuie fără să fie o pasionată gospodină. Mamei îi plăcea foarte mult să citească. Bunica mea era o excelentă gospodină în bucătărie, o bucătăreasă extraordinară, şi gustul pentru gătit l-am deprins de la bunica mea şi nu de la mama, care atunci când nu gătea bunica, duminica, gătea ea. Şi atunci aveam în mod invariabil, sigur şi în anii aceia când se trăia mai greu din punct de vedere material când nu se găseau de toate pe toate drumurile, ba chiar uneori mai de nimic, pe toate drumurile; gătea invariabil, spuneam, supă de pasăre sau de vită, cu găluşti şi rasol din acea carne fiartă cu pilaf, tot în acea zeamă de supă. Şi, acest pilaf, varia: o dată era cu sos de hrean, altă dată era cu parmezan sau brânză sau caşcaval, altă dată era cu sos de roşii pe acest pilaf. Iar desertul... în afară de... ştiu eu, clătite... dar astea le făcea bunica în restul săptămânii, mama făcea un singur fel, un singur dulce, ruladă cu dulceaţă de vişine, este prăjitura pe care eu nu o suport, în general nu prea-mi plac prăjiturile, dar ruladă cu vişine, sau cu cremă de cacao, sau cu... orice, mmaaaaaaaah... nici să o văd nu-mi place...
 
I.I.S.: Deci era o ancoră negativă...
I.P.: Ancora, da, da, da...
 
I.I.S.: Vă aminteşte negativ de singurul desert pe care mama vi-l oferea... În schimb, bunica era o paletă, era o infinitate...
I.P.: Era o cofetărie, da...
 
I.I.S.: ...«O cofetărie. Bunica era o cofetărie», da, frumos spus. Dar de la mama ce aţi păstrat, ce aţi luat, ce vă amintiţi?
I.P.: Delicateţea şi discreţia.
 
I.I.S.: Excelent, ce frumos! Cred că le aveţi din plin...
I.P.: Cred că este moştenit, asta nu se învaţă, se moşteneşte...
 
I.I.S.: Ziceţi, ziceţi? Că eu chiar mă pregăteam să vă rog să-mi daţi o formulă pentru discreţie (zîmbesc)
I.P.: Ea era aşa, fără efort şi probabil că mi s-a întipărit felul ei de a fi. De la tata am moştenit rigoarea. Luciditatea şi rigoarea. Tatăl meu a fost medic, deci mai pozitivist, mama era cu visarea, cu cărţile... Fără să mă oblige să citesc, dar o vedeam pe ea citind.
 
I.I.S.: Aţi fost copil unic?
I.P.: Da. Unic nu numai la părinţi, unic în toată familia, nu am avut nici veri... nici veri şi nici verişoare primare. Am, în schimb, foarte mulţi veri şi verişoare "de-ai doilea".
 
I.I.S.: Şi cum aţi fost în copilăria asta în care eraţi singurul copil, aţi fost sufocată?
I.P.: Nu, am... am beneficiat, ştiu eu, de societatea adulţilor, că se întâmplă uneori să... prietenii părinţilor mei să aibă copiii la rândul lor. Nu stăteam toţi la masa mare, stăteam la masa mică a copiilor, şi ne jucam, dar nu aşa cum se joacă un copil într-o gaşcă sau într-o familie cu fraţii, că nu ne jucăm decât accidental, la sărbători când se întâlneau părinţii mei, ştiu eu... la onomastici sau la sărbătorile creştineşti, şi se făceau "festinuri". Din nimic se inventau lucruri bune de mâncare.
 
I.I.S.: Cum e casa dumneavoastră?
I.P.: Casa mea este o casă mică, burgheză, interbelică. Este făcută de bunicul meu pentru mama mea, şi e o casă banală, obişnuită, foarte comodă.
 
I.I.S.: Aveţi aceeaşi cameră dintotdeauna sau v-aţi mutat?
I.P.: Nu, eu nu am avut camera mea, dormeam în aşa-zisa sufragerie, îmi făceam lecţiile în biroul tatei, dar au fost ani în care din cauza... casa e cu sobe cu lemne, care între timp s-au transformat în gaze, după aia am introdus încălzire centrală... în fine, sobele au rămas... dar au fost ani în care raţia de lemne nu ajungea pentru încălzit în toată casa şi atunci stăteam toţi în dormitor. Acolo îmi făceam şi lecţiile, dormeam toţi în acelaşi pat şi ne îmbrăcăm cu cojoace ca să traversăm casa, ca să mergem la bucătărie să mâncăm. Dar este casa în care eu mă simt... mă simt ocrotită, e casa în care m-am născut, e casa pe care n-am părăsit-o niciodată, chiar când am fost măritată o vreme stăteam mai mult în case diferite...
 
I.I.S.: Dar aţi avut un spaţiu, chiar şi... înţeleg, exterior poate nu aţi avut o cameră dedicată, dar un spaţiu interior? Pentru că vă văd a fi mai degrabă introvertă şi meditativă...
I.P.: Eee, eu sunt foarte... eu sunt de amândouă felurile. Eu sunt născută în Gemeni adică sunt şi aşa şi sunt şi aşa. Comunic foarte uşor şi sunt foarte deschisă, dar am momente şi am zile, şi asta de obicei mi se întâmplă în timpul sărbătorilor religioase, când tare nu vreau să văd pe nimeni, mai ales de când i-am pierdut pe toţi ai mei, nu vreau, nu-mi plac adunările obligatorii cu masă, cu şezut ore în şir la masă, şi înfulecat şi vorbit nimic şi atunci sunt un om foarte antipatic şi mă ascund, mă ascund uneori cu trucuri din astea ieftine, îmi închid telefonul, mint, spun că sunt plecată din Bucureşti, dar am auzit că acuma noile gadgeturi indică şi locul unde eşti. Aici scrie Plevnei şi acasă scrie Foişorul de Foc. Dacă tu mă cauţi şi eu sunt aici îţi apare Plevnei. Mi s-a spus că se poate depista unde eşti: "vai eşti la Snagov?"... aiurea, eu sunt în casă şi nu vreau să văd pe nimeni, ştii?
 
I.I.S.: Dar lumea apropiată nu va cunoaşte în felul ăsta, adică nu ştie că uneori chiar nu aveţi chef şi nu insistă?
I.P.: Cum să nu... cei foarte apropiaţi... şi nu insistă...
 
I.I.S.: Păstrarea privată a... (vreau să întreb ceva, dar mă răzgîndesc... ) Dar asta face parte din discreţia dumneavoastră sau din faptul că: "dom'le vreau să fiu cu mine"?
I.P.: Nu. Discreţie este când nu vreau să supăr pe cineva, cu... migrenă n-am, dar cu... cu starea mea proastă, adică mi-e neplăcut, mi-e de ajuns că mi-e mie neplăcut, n-are rost să mai faci altcuiva o zi urâtă sau un ceas urât, dar cred că vine din nevoia de a mă proteja, cu atât mai mult cu cât fiind singură trebuie să... Am învăţat de la 25 de ani, de când au murit părinţii mei, să mă conduc singură... să-mi rezolv viaţa cu bunele şi cu relele, de capul meu şi prin forţele mele, nu-mi place starea de dependenţă, pentru că asta mă aruncă în neajutorare, în disperare. Şi atunci, probabil, că m-am autoeducat să nu-mi doresc ce nu-mi pot oferi...
 
I.I.S.: Singură?
I.P.: Singură, adică nu-mi doresc să cumpăr... deşi nu mi-ar strica... să cumpăr 4 sticle de apă minerală de 2 litri ca să nu ies în fiecare zi, dar nu pot să car singură 8 litri de apă şi atunci îmi iau atât cât îmi trebuie, nu apelez, nu rog pe cineva să mă ajute să car, car cât pot eu.
 
I.I.S.: Dar unele persoane pot considera că asta este pe de-o parte mândrie sau pe de-o... poate să fie...
I.P.: Egoism.
 
I.I.S.: Egoism sau unor persoane poate le-ar face plăcere să vă ajute.
I.P.: Se poate, dar mie nu-mi face plăcere...
 
I.I.S.: Să rugaţi?
I.P.: Să apelez.
 
I.I.S.: E o chestiune care v-a fost transmisă din copilărie: nu apela sau nu?
I.P.: Nu, nu, probabil că tot aşa văzând în jur... Adică nu se apela la cineva, la servitori de pildă. Noi am avut întotdeauna pe cineva care o ajuta la menaj pe mama sau pe bunica, sau la ţară pe bunicii şi pe mătuşile mele de la ţară. Dar o ajuta, nu căpăta ordine de...
 
I.I.S.: De executat.
I.P.: De executat.
 
I.I.S.: Deci omul e liber...
I.P.: Era un fel de egalitate, sigur nu stăteam la aceeaşi masă totdeauna, pentru că acea persoană mânca ori înainte ori după, pentru ca să ne ajute pe noi, dar era egalul nostru, adică nu... raportul ăsta de: "mi se cuvine" - "îl serveşti".
 
I.I.S.: Şi nu v-a fost greu, în viaţă? Poate...
I.P.: Dumnezeu dă cât poţi să duci, nu dă mai mult şi eu le-am îndurat...
 
I.I.S.: Exact fraza asta am zis-o ieri cuiva, Dumnezeu îţi dă exact cât poţi să duci.
I.P.: Da, sigur, aşa cred, adică nu... nu m-am simţit niciodată strivită, deşi am avut multe lucruri grele de parcurs, dar nu strivită, nu... nu strivită, asta e cuvântul.
 
I.I.S.: Deci înţeleg că singurul căruia i-aţi cerut ajutorul a fost Dumnezeu, în mod real, în mod constant, în mod absolut susţinut?
I.P.: Şi pe El îl menajez, adică nici pe El... ori de câte ori am nevoie de ceva, îl păstrez pentru momentele grele, mărunţişurile se rezolvă. Aveam un coleg adorabil, "se aranjează" - spune, "se rezolvă"...
 
I.I.S.: O încredere fantastică... Şi asta ţine şi de demnitate, de demnitatea umană?
I.P.: Da, asta cred că ţine sorgintea mea din partea tatălui muscelean.Tata a fost născut dintr-o familie de învăţători, într-un sat aproape de Câmpulung Muscel şi... mă identific cu stilul ăsta de temperament, de iuţeală a minţii, de veselie uneori şi de nobleţe uneori şi mai ales îmi revendic o sorginte românească pură, pentru că acea zonă nu a fost stăpânită. Nici de turci, nici de nemţi, nici de tătari, a fost o zonă liberă, mai mult, nu au fost mari moşii în zonă, deci nu au fost robi, nici ţigani, nici români; ţiganii din zonă sunt rudari, adică cioplitori în lemn, adică meseriaşi... Nu sunt florari pentru că fiecare are grădinuţa lui de flori, nu sunt topitori de metal, nu sunt hoţi de cai pentru că nu erau herghelii de cai în zonă, cel mult un cal-doi avea fiecare, în nordul regiunii. Este o regiune, în continuare, destul de săracă, livezi şi creşterea vitelor, din asta au trăit: ţuică şi lapte... (rîde lejer). Ţuică, brânză şi lapte, nici nu a fost colectivizat nordul... zona de nord.
 
I.I.S.: Şi se preia chestia asta din comportament?
I.P.: Nu, poate în copilărie, dar astăzi nu mai seamănă, satul românesc nu mai seamănă, dar asta e valabil peste tot.
 
I.I.S.: Puteţi să vă amintiţi aşa, din scurt, o amintire banală din copilărie care-i cuprinde pe ai dumneavoastră sau poate doar pe ai dumneavoastră, de la o vârsta mică, 3 ani, 4 ani, 5 ani...?
I.P.: Aaa, nu, astea nu le ţin minte, decât că aveam la dispoziţie contactul cu animalele unei gospodarii, dar era curtea de animale şi curtea de joacă care era altceva. Ce este legat de acel sat este un lucru care l-am mai spus şi l-am spus poate de prea multe ori este că există o legătură absolut întâmplătoare: În acel sat s-a filmat în anii '50 şi... începutul anilor '50 un film. Filmul se chemă În sat la noi făcut de Jean Georgescu, care a şi locuit pe parcursul filmărilor în casa noastră şi tot satul a fost cuprins de o fierbere ... eu nu am prins-o decât puţin timp, decât vreo două săptămâni poate nici atât, perioada de pregătire... pentru că ei filmau în toamnă şi toamna eu veneam la şcoală, dar casele din film sunt casele satului care... Atât îmi amintesc ca ciudăţenie, erau vopsite... casele acolo se văruiesc, case de zid, nu de pământ, case de zid, dar care se văruiau în fiecare an de Paşte şi pe dinafară şi pe dinăuntru... albe, albe şi cu cerdacuri înalte sau la nivelul parterului cu muşcate roşii, asta e...
 
I.I.S.: Contrastul fantastic.
I.P.: Da. Dar pe parcursul filmărilor din cauza albului... filmul alb-negru bineînţeles, din cauza varului care distorsiona lumina, şi artificială şi cea solară, au fost vopsite în bleu, un albastru deschis, deci toate casele dintr-o dată au fost albastre. Şi după ce s-a terminat filmul au fost anumiţi ţărani care când o văruiau o văruiau tot albastră. Casa noastră a fost aleasă să fie casa boierului din film, boierul rău.
 
I.I.S.: Da, şi fiul boierului era Liviu Ciulei?
I.P.: Da, nu l-am cunoscut atunci...
 
I.I.S.: Nu?
I.P.: Nu.
 
I.I.S.: Dar era tânăr... nu ştiu, cât avea atunci?
I.P.: În '50, el s-a prăpădit la 88, avea 20 şi ceva de ani...
 
I.I.S.: Era tinerel...
I.P.: Da, şi când... mult timp, nici nu-mi trecea prin minte vreodată, toată tinereţea mea să-mi doresc să fac teatru sau cinema. Eu aveam... şi asta am spus-o de 100 de mii de ori, pregătirea şi atracţia şi înclinaţia mea era către arhitectură, adică arte plastice, dar nu pictură.
 
I.I.S.: La matematică, cu matematica...
I.P.: Cu matematica, geometria în mod special, astea au fost materiile mele, gramatica şi geometria în mod special şi cred că sunt organizată psihic de aceste două orientări...
I.I.S.: Deci nu v-aţi fi gândit niciodată că o să jucaţi, poate, cu dumnealui sau că o să-l întâlniţi într-un alt context?
I.P.: Nu, totul a fost absolut întâmplător.
 
I.I.S.: Este întâmplător sau a fost o sincronicitate?
I.P.: Cine ştie?... Nu se poate şti.
 
I.I.S.: Simt la dumneavoastră o duritate fantastică dar şi o bunătate fantastică...
I.P.: Sunt foarte aspră, uneori chiar... nu răutăcioasă... ci severă, foarte severă, adică nu îngădui uşor orice, chiar dacă mă prefac că nu bag de seamă.
 
I.I.S.: Dar spuneţi că nu vă convine ceva? Sau că nu-i frumos?
I.P.: Uneori da, uneori nu, depinde de la caz la caz. Adică uneori este foarte util să spun pentru că se mai poate îndrepta ceva, alteori este inutil pentru că nu se mai poate îndrepta nimic sau este inutil pentru că ar face rău. Adică trebuie făcut în trocul cu minciuna caritabilă... adică... să nu-i spui unui om că are nasul... "Aaaa, ce nas... ai un nas!" (mimează un nas mare). Nu poţi să-i spui asta... că omul ştie şi nici nu-l poate îndrepta.
 
I.I.S.: Exact, deci... să nu faci rău gratuit, să nu faci rău deliberat...
I.P.: Nu... şi încă...uite... încă o lege pe care tot de la părinţii mei, de la acea societate mic burgheză în ghilimele, este grija faţă de celălalt, grija faţă de lumea din jur. Este... eu n-am făcut din nefericire n-am făcut latina, nici în şcoală nici în facultate, dar în medicină este una din legi sună aşa: "primum non nocere"... adică, mai înainte de toate să nu faci rău, ca principiu în medicină...
 
I.I.S.: Deci în medicină există acest principiu pe care l-aţi preluat...
I.P.: Da, da, fără să-l... să mi se spună, fără să mi se spună.... acuma recunosc...
 
I.I.S.: Acuma vă daţi seama...
I.P.:...principiul, da, da, la 70 de ani... dar asta a fost întotdeauna grija mea şi asta mă guvernează într-un fel...
 
I.I.S.: Cît de mult am uitat noi, oamenii de astăzi, să nu mai facem rău celuilalt, adică să nu...
I.P.:... să nu-l supărăm pe celălalt...
 
I.I.S.: Să nu supărăm pe celălalt... exact, este un principiu japonez acesta...
I.P.: Am avut şi noi japonezi, japonezii de noi, am avut... nu?
 
I.I.S.: E o chestie de bună cuviinţă...
I.P.: Da, elementară, să nu dai din coate să ajungi să te urci primul...
 
I.I.S.: Tu...
I.P.: Tu...
 
I.I.S.: Adică ce folos că eşti tu sus dacă toţi ceilalţi sunt dărâmaţi?
I.P.: Nu contează. Păi, da, eu plec cu autobuzul ăsta. Ăia rămân ca nişte cretini jos, îi calc în picioare, îi scuip, le şi arunc ciunga din gură...asta este legea, homo homini lupus... Ei, nu... eu nu am fost învăţată aşa... Şi am avut marea şansă ca în acest teatru (n.r. Bulandra), relaţiile între oameni să fie de colaborare reală, lucru care se vede pe scenă. Nu întâmplător acest teatru a fost ani şi ani de zile cel mai bun teatru, colectivul la care orice student care termina institutul, tânjea; să fie luat măcar într-un rolişor de figurant ceva... veneau... institutul era aici sus... Deasupra... Toţi veneau... ştiau spectacole mari pe dinafară. Moţu Pittiş... ştia D-ale carnavalului pe dinafară, de la un cap la altul... Mulţi îmi spun... Şerban Celea, cu care... sunt colegă încă... era... spun "era" pentru că acum s-a mai subţiat atmosfera asta... Asta era vizibil şi pe scenă, pentru că în teatrele cu un colectiv foarte eterogen... munca la scenă... am auzit din poveşti, din poveşti glumeţe cum îşi carotau efectul unul altuia ca să... ori să le mănânce poanta ori să le mănânce aplauzele de final de replică, lucruri care sunt la ordinea zilei... sau erau... nu ştiu acuma, nu mai ştiu... dar aici, niciodată.
 
I.I.S.: În profesia asta, se pare că, poate, nu ar trebui să existe competiţie?
I.P.: Ea este totuşi o meserie a competiţiilor dar... chiar dacă aici în teatru exista un conflict între doi actori, din diferite motive, nu poţi să ştii, ei aveau de jucat pe scenă. În clipa în care erau pe scenă... nu mai exista nimic, ei se uitau unul la altul, comunicau, nu ziceau: "of... ia să-i trag eu preşul de sub picioare să-l văd cum îşi frânge gâtul...", Doamne fereşte, Doamne fereşte...!
 
I.I.S.: Deci binele colectiv era deasupra binelui individual.
I.P.: Asta vine din inteligenţa minimă, este LMC, cum ne spunea nouă Sir Tobi, profesorul Ion Toboşarul: "Vai dragă, asta este LMC" - "La Mintea Cocoşului" adică... (zîmbeşte) pentru că nu e binele colectiv, este binele tău de fapt... adică trebuie să fii prost să nu-ţi dai seama că dacă faci serviciul şi jocul partenerului ăla, se întoarce către tine? Şi de fapt te serveşti pe tine?....Este un lucru... nu trebuie să te înveţe cineva... asta se simte cu creierul nu cu sufletul, este o deducţie logică, simplă, e LMC, nu? Acest teatru n-a fost niciodată teatru de vedete, adică: vedeta e importantă, joacă singură, restul sunt nişte actori adunaţi mai mult sau mai puţin la întâmplare şi ea joacă singură la public... Nu joci la public, joci cu partenerul. Publicul este aici sau nu este aici, poţi să joci cu spatele la public. Sau tăcerea asta... tot de la maestru ştiu... ne-a spus tot timpul: "ascultaţi-vă partenerul!". Tăcerea... când ai de spus, e adevărat, îţi spui, vorbeşti, mai bine, mai puţin bine, mai tare, mai încet, mai vibrat sau mai şters, dar când ţi se spune, important este să asculţi ce ţi se spune, pentru că aşa atragi atenţia şi spectatorului să fie atent la ce... dar dacă el spune şi tu te uiţi şi...
 
I.I.S.: Te gândeşti...
I.P.: "Mai are vreo juma de pagină şi termină... " şi dup-aia intri... s-a pierdut, s-a pierdut legătura aia, arcul voltaic...
 
I.I.S.: Participaţia mistică...
I.P.: Participaţia mistică. E foarte important să ştii să asculţi un personaj... şi astea ţin... sunt mici sertăraşe care ţin şi astea la crearea acelei senzaţii de încredere, ştii?
 
I.I.S.: Despre care mi-aţi spus la început...
I.P.: Mă duc să-mi iau nişte apă, vrei nişte apă? Bună, nu de robinet...
 
I.I.S.: Nu, mulţumesc.
I.P.: Nu eşti băutoare de apă?
 
I.I.S.: Ba da. Mulţumesc, dar nu acum.
 
(reluăm după o scurtă pauză)
 
I.I.S.: O ultimă întrebare, în legătură cu premiul Uniter...
I.P.: Am luat un premiu pentru întreaga activitate şi m-am bucurat. Şi atât.
 
I.I.S.: Sunt importante premiile?
I.P.: Aş fi tentată să spun că nu sunt importante, dar de fapt sunt... Asta oferă o senzaţie de bunăstare, de încredere în tine, mai ales când eşti mai nemulţumit de ce ţi se întâmplă din punct de vedere profesional. Eu zic că sunt ceva de bine.
 
I.I.S.: Dar poţi să fii nemulţumit şi să iei premiu, adică poţi să ajungi ca în exterior să fii eligibil pentru premiere dacă în interior eşti nemulţumit?
I.P.: Ca să ce?... N-am înţeles.
 
I.I.S.: Poţi să iei un premiu? Adică să ai genialitatea aia care te califică pentru un premiu dacă eşti nemulţumit de tine?
I.P.: E întortocheată întrebarea...
 
I.I.S.: Dar aţi înţeles-o?
I.P.: Nu e naturală, da... am înţeles-o dar... n-aş pune-o pentru nu am răspuns la ea, dacă eşti nemulţumit de tine şi iei un premiu înseamnă că tu ai greşit, nu că a greşit premiul...
 
I.I.S.: Juriul?...
I.P.: Da, cei care acordă premiul. Nu că...
 
I.I.S.: Tu ai greşit pentru că ai mimat... sau...
I.P.: Că ai... nu... că ai... că te-ai subestimat.
 
I.I.S.: E o penalizare să iei premiu dar în acelaşi timp e şi...
I.P.:... o sancţiune...
 
I.I.S.: O sancţiune, că te obligă pe mai departe?
I.P.: Da. (zîmbeşte ferm) Înainte de a pleca, să lăsăm curat aici. În această cabină mai stă şi Marian Rîlea.
 
(mă uit cu admiraţie cum îngrijeşte spaţiul cabinei, care rămîne în urmă perfect curat)
 
I.P.: Ai văzut spectacolul Îngropaţi-mă pe după plintă?
I.I.S.: Am avut bilete, dar nu am ajuns...
 
I.P.: Să te duci să-l vezi. E un spectacol minunat. Minunat.